Poveste contemporană cu spioni


top_secret_52262100(Foto de aici)

– Bunico, bunico, hai să ne mai spui o poveste!

– Îngerașilor, ce poveste să vă mai spun ? V-am spus toate poveștile pe care le știu.

– Una adevărată, bunico, pe care ai trăit-o tu, se ruga cel mai mare dintre nepoți, căruia Buna cu plete albe îi plăcea să îi spună Ardeiaș pentru că avea o energie năvalnică.

– Da, da, adevălată, adevălată lău, te lugăm, bunico!, se alinta și fetița bucălată, mică cât un chibrit.În păru-i cârlionțat, de culoarea abanosului, trona o fundă roșie ca focul.

– Bine, vitejii mei, am să vă spun o poveste adevărată. Hai, ochii și urechile la mine!

Se făcea că odată, pe vremea când bunica era ceva mai tânără, undeva în lume exista o țară ca un vis de frumoasă. Dealuri verzi și munți înalți, ape repezi cristaline și bogății cât cuprinde, pământ roditor și câmpii cu lanuri aurii care se legănau molcom în adierea vântului prietenos. Doar oamenii din țara de poveste erau ciudați. Se împărțiseră în două triburi, unii își spuneam ”De dreapta” iar alții ”De stânga”. Asta nu era rău, năzdrăvanilor, era nevoie de păreri diferite. Ehei, voinicii mei, rău era că cele două triburi se luptau între ele ca să pună mâna pe bogățiile țării și nu ca să facă dreptate. În spatele șefilor de trib se aliniaseră armate de oameni care aplaudau frenetic și se bucurau la fiecare victorie ca niște copii în fața unor jucării noi. Chiar dacă războiul îi sărăcise, chiar dacă fiecare luptă îi lăsa cu mai puțină merinde în traistă, vestea că șeful lor este învingătorul în bătălie le ținea de foame și de sete.

Numai că vedeți, dragii mei, oamenii nu știau sau nu voiau să știe că dincolo de lupte, în încăperi secrete din palatele unde trăiau, conducătorii celor două triburi se întâlneau pe ascuns și împărțeau frățește bogățiile țării. Oamenii erau convinși că șefii de trib munceau numai în folosul lor și le plăcea să spună că asta se numește ”interes național” fără să observe că nu se întâmpla chiar așa.

– Adică tu când ne faci plăcinte, muncești în ”interes național”, bunico?

– Cam așa. Dar dacă aș mânca plăcinta pe ascuns, să nu mă vedeți voi, ar însemna că vă păcălesc, nu-i așa? Și că nu respect interesul național.

– Așa e, băiatul dădea atotștiutor din cap, cu ochii visând deja la plăcinta bunicii. Însă tu n-ai să faci asta, nu?

– Nu, voinicii mei, eu n-am să fac, voi face întotdeauna plăcinte numai în interesul vostru. Dar să vă continui povestea.

Cu toate că se înțelegeau pe ascuns cum să-i fure pe oamenii care trudeau pentru ei, cu toate că gândul lor era numai cum să-și înmulțească averile multe și nenumărate pe care le ascunseseră în peșteri tainice și necunoscute, cei doi șefi de trib nu aveau încredere unul în altul. Așa că fiecare a inventat măști cu care au acoperit anumiți oameni din trib și i-au pus să spioneze ca să vadă dacă celălalt nu fură mai mult decât el. Acei oameni s-au numit spioni. Spionii tribului ”De Dreapta” îi trăgeau de limbă pe cei din tribul ”De Stânga” iar spionii tribului ”De Stânga” îi trăgeau de limbă pe cei din tribul ”De Dreapta”.

….

– Cum adică îi tlăgeau de limbă?, fetița ridică curioasă fața dintre perne privind cu ochi mari și nedumeriți spre Bunica. Dacă scot și eu limba, Aldeiaș mă poate tlage de ea?

– Nu, iubito. A trage de limbă pe cineva înseamnă să îl păcălești ca să îți spună secretele. Se prefăceau că sunt altcineva și îi așa îi fraiereau, atrăgându-i de partea lor, prefăcându-se că le sunt prieteni. Unii se numeau jurnaliști, adică un fel de scriitori, alții anchetatori sau chiar Sfetnici la palat dar, de fapt, erau spioni și scotoceau prin sertarele cu secrete ale celuilalt.

– Bunico, dar tu mi-ai spus că nu-i frumos ca să scotocesc prin rucsacul surioarei mele.

– Da, dragul meu, pentru că surioara ta nu a furat niciodată ciocolata ta sau a copiilor cu care mergeți la grădiniță. În țara cea frumoasă însă nu se întâmpla așa. Nu mă mai întrerupeți că am să uit povestea.

Trebuie să știți că spionii erau necesari ca să apere țara de dușmanii din afară care ar fi vrut să o cucerească, numai că în țara noastră frumoasă cu oameni ciudați, ei aveau alte treburi, să se spioneze unii pe alții. Dar iată că într-o zi s-a întâmplat ceva care avea să schimbe orânduiala. Spionul din tribul ”De Dreapta” nu a mai rezistat cu masca pe față. Avea mâncărimi noaptea, plângea prin somn iar inima îi era înecată de suferința produsă de trădare. Nu mai știa nici el cine este în realitate așa că a hotărât să-și dea masca jos. A spus tuturor oamenilor că este un spion și că vrea să se căiască. A cerut un judecător bun și drept care să-i judece faptele și să-l pedepsească. Acolo, în fața judecătorului urma să povestească și despre alți spioni pe care-i cunoștea, mai ales despre cei din tribul ”De Stânga” voia să le spună. Numai că, ce să vezi!, nici un judecător n-a vrut să-l asculte iar mulți dintre oamenii de rând l-au îmbrățișat ca pe un mare erou. Le era drag pentru că erau siguri că îi apărase de răul din ceață care pândea dimineața, în zilele răcoroase. Din punctul lor de vedere, nu era un trădător, era un mare viteaz.

Toate astea s-au petrecut pe vremea când bătăliile păreau că se sfârșise, fuseseră câștigate de tribul ”De Dreapta” iar șeful lor se înscăunase Regele tuturor. Și tocmai pentru că cei doi șefi de trib se înțeleseseră pe ascuns, Regele de Dreapta numise drept Sfetnic Principal pe șeful tribului ”De Stânga”. Dar asta nu înseamnă că nu se urau. Gurile rele de la palat șopteau pe la colțuri că spionul nostru își dăduse de fapt masca jos nu pentru că se căia, nu pentru că nu mai putea suporta trădarea ci pentru că așa îi ceruse Marele Rege, crezând că așa o să-l determine de Sfetnicul Principal să plece în lumea largă și să renunțe la conducerea tribului său. Nu s-a aflat niciodată dacă oamenii care șoșoteau pe la colțuri spuneau adevărul sau erau bârfe.

Supărat că nici un judecător nu-l ascultă pe spionul care își dăduse jos masca, înfuriat că oamenii voiau să-l schimbe de pe tron cerând noi alegeri și un alt rege, nervos că poporul nu voia să înscăuneze pe Prințesa pe care o adora, Regele de Dreapta a adunat toți locuitorii țării și le-a spus într-o seară că Primul Sfetnic este la rându-i spion și că ar trebui pedepsit pentru faptul că îi mințise, purtând mască.

Credea că aflând blasfemia, oamenii au să-l alunge pe Sfetnic. Dar în mod ciudat, pentru că v-am spus că oamenii în țara aceea de poveste erau ciudați, lucrurile nu s-au petrecut așa cum visa Regele. Unii l-au huiduit pe Sfetnic, aruncând în el cu pietre și i-au cerut să plece în peșterile din munții care se zăreau la orizont, alții l-au aplaudat spunând că și el este un erou viteaz, la fel ca celălalt care își dăduse jos masca. Fiecare om îl pândea însă pe cel de lângă el încercând să-i smulgă pielea de pe obraz, cu spaima să nu aibă alături un spion cu mască.

Și uite-așa, dragii mei, din luptă în luptă dusă între frați, din spionită în spionită și din furăciune în furăciune, țara plângea cu lacrimi amare pentru că începuse să se prăbușească într-un hău adânc și negru. Nu se mai ocupa nimeni de strânsul grânelor, casele se prăbușeau sub ochii lor, pe masă hrana era din ce în ce mai puțină dar oamenii nu mai observau astfel de nenorociri, se ocupau doar cu spionita și cu șoșoteala la marginea drumurilor despre spioni. Cel mai grav era că nu mai aveau încredere unii în alții și cu atât mai puțin în conducătorii lor. Și cei din tribul ”De Dreapta” dar și cei din tribul ”De stânga” voiau să înceapă din nou războiul, să se lupte ca pe vremuri când șefii lor nu bătuseră palma a pace și înțelegeri oculte. Se vorbea că mulți oameni nu-l mai voiau nici pe unul și nici pe celălalt și că hotărâseră să pună Rege pe un voinic necunoscut. Multe erau însă glasurile celor care aveau pretenția la tron. Se ascuțeau armele, se auzea sunet de luptă.

– Război, vrem să ne povestești despre război!, au sărit în sus cei doi nepoți năzdrăvani pe care îi ocolea somnul.

– Gata, e târziu, despre războiul celor două triburi și cum s-a terminat el am să vă povestesc într-o altă seară. Acum, la culcare.

– Bunico, eu nu pot să dorm dacă nu ne spui dacă spionii sunt oameni răi sau buni.

– Depinde, îngerașii mei.

– Cum depinde, bunico?

– Dacă ne gândim la țara din povestea noastră, depinde. Dacă sunteți în tribul ”De Dreapta” atunci spionii din celălalt trib sunt răi iar al vostru e bun și viteaz iar dacă sunteți în tribul ”De stânga” al vostru e erou iar celălalt un trădător.

– Bunico, dar nu poți să nu fii în nici într-un trib? Sau să fii bun, indiferent dacă faci sau nu parte dintr-un trib?

– Poți, dar e tare greu, voinicii mei, e tare greu. Aruncă în tine cu pietre și unii și alții.

Anunțuri


Categorii:Miscelanea

Etichete:, , ,

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Doctor de Romanica'

Aventurile unui doctor in tara tuturor posibilitatilor

Corina's Blog

Just another WordPress.com weblog

Alexandrina Chelu's Blog

Oameni de valoare

anacronietzsche ~ fara semne ~

haihui printre cioburi de gand

Summum jus, summa injuria - Mai multa lege, mai putina justitie

Democratie: si astfel, neputand face ca tot ceea ce este just sa fie tare, s-a facut ca tot ceea ce este tare sa fie just. BLAISE PASCAL

France Forever

Site de povestiri din/cu/despre si in Franta.

floriniaru

Şi nimica mişcă

nwradu blog

Dubito ergo cogito, cogito ergo sum

My Weekly Book

"Sometimes, I love books more than I love people..."

Mistreata Neprietenoasa

Ce gandim, dar nu vrem sa recunoastem ...

Colivia cu papagali

Unii au o pasarica, altii au un stol cu pasarele. Eu am doar o colivie cu papagali.

Dragusanul.ro

Dubito ergo cogito, cogito ergo sum

biographia litteraria

Dubito ergo cogito, cogito ergo sum

intrenoaptesizi

A fine WordPress.com site

Omul cu Ochelari

Zâmbește! Mâine poate fi și mai greu!

The Amelie's

Povești mai noi și mai vechi, de aici sau dintr-un alt univers

gunty roth

Niscai povesti despre ce-mi mai trece si mie prin cap...

LOC DE FRECAT MENTA

Dubito ergo cogito, cogito ergo sum

%d blogeri au apreciat asta: