Unde este cavalerismul de altădată?


pisica(Foto de aici)

Astăzi am avut o surpriză neașteptată. Conducând mașina spre casă, cu gândurile împrăștiate și imaginația zburdându-mi pe coclauri, mă izbesc deodată cu palma peste frunte.

– Tii, la naiba, am uitat de adorații urechioși din curte care nu mai au boabe! No, așa îmi trebuie dacă mă gândesc la povești despre produse românești în loc să stau cu mintea trează la lista de produse pe care mi-am făcut-o aseară.

Certându-mă, întorc mașina și mă opresc la Hornbach. Asta după ce trăsesem o raită și prin piață în Otopeni și umplusem portbagajul cu pungi și pungulițe de tot soiul de legume și fructe, prezentate țanțos de vânzătoarele de la tarabă ca fiind ”românești”. ”Fir-ar ale boalii de produse românești, că la ele mă gândeam pe mașină de am uitat de cățeii mei credincioși”, mi-am zis în gând, supărată că trebuie să mă întorc.

Pe mașină îmi adusesem aminte că în 2001, când am venit din provincie, în București se uitau toate tanticile din piață la mine ca la o țărancă proastă când le întrebam: ”merele, strugurii sunt românești?”. Îmi răspundeau cu dispreț proletar și mândria unui om de afaceri care aduce clienților tot ce-i mai bun în lumea largă: ”Nu doamnă, cum să fie românești? Sunt din Turcia (sau Grecia, Spania, după caz). Ia uitați-vă cât sunt de mari și de frumoase”. Era la mare modă să cumperi produse ”d-ale lor” iar cererea mea era considerată excentrică. Cred că mă făceau de tot râsul după ce plecam, ce să înțeleagă țăranca de mine din frumusețile lor de legume și fructe cu gust de hârtie igienică, importate din țările alea minunate. Între timp, a venit moda ca lumea să-și dorească gustul fructelor chircite, al roșiilor tuflite dar să fie acel gust pe care-l știau papilele noastre gustative din copilăria bunicilor așa că cererea mea de ”produse românești” nu mai este o apariție. Toate legumele și fructele din piețe sunt din ”grădina proprie a lu’ badea Gheorghe”. În sfârșit, am reușit să devin și eu o doamnă!

Dar m-am luat cu poveștile despre gusturi uitate și am uitat să vă spun de ce am fost atât de surprinsă azi. Cum vă spuneam, mi-am dat o palmă peste fruntea uitucă și am întors mașina către Hornbach, cu toate că eram aproape de casă. M-am dus chitită la raftul de boabe pentru căței deși mi s-au scurs ochii spre niște bulbi de lalele pe care nu-i am în grădină. Ba chiar am și luat câteva punguțe în mână, le-am admirat coloritul însă am reușit să mă stăpânesc și le-am pus înapoi pe raft, hotărâtă să ocolesc standul de flori la întoarcere ca să nu mă pună păcatul să arunc vreo două pungi de lalele în coș. Așadar, cu ambiția economisirii (of, ce culori de lalele am văzut și ce forme!), m-am oprit la raftul de boabe, am înșfăcat un sac, l-am achitat și m-am îndreptat spre mașină.

În parcare, puțină lume. Întrucât căruciorul meu nu voia să stea locului, cu piciorul țineam de el să nu o ia la sănătoasa iar cu o mână am deschis portbagajul, împingând zecile de punguțe de legume și fructe mai în spate. Imaginați-vă o femeie contorsionată, cu un picior pe cărucior să nu o ia la vale, cu celălalt ținându-mi echilibrul și cu mâinile încercând să apuc de sac. Concentrată, cu privirea în jos, doar la cărucior, chinuindu-mă să nu scap căruțul, mă aplec să ridic sacul de 10 kile și să-l trântesc în portbagaj, când aud lângă mine o voce:

– Doriți să vă ajut, doamnă?

– Nu, nu, mulțumesc, nu!, spun sever și răstit, în timp ce ridicam sacul din căruț.

Refuzul meu a pornit instantaneu, fără să mă uit cine este proprietarul vocii. Eram sigură că este fie un cerșetor care dorea cinci lei, ochind dacă n-ar mai putea să julească ceva de prin mașină, fie vreun fante de mahala care mă văzuse cu Jeep-ul și voia să agățe o babă, pe care și-o imagina bogată în mintea lui cu neuroni puțini. Și în timp ce ridicam sacul spre mașină, totodată am ridicat și ochii și am zărit un domn tânăr, nu mai mult de 35 de ani, alături de o tânără frumoasă și un copilaș blond și bucălat de trei-patru anișori. Mi-a fost o rușine de moarte în secundele în care mi-am dar seama că vocea îi aparținea unui om care nu voise decât să mă ajute să ridic sacul iar eu gândisem despre el tot ce era mai rău.

Și totuși, nu mă opresc de atunci să mă întreb: ”Voi fi arătând atât de bătrână și neajutorată de am trezit mila tânărului domn sau cavalerismul încă nu a murit?”

Anunțuri


Categorii:Povestiri din viața reală

Etichete:, , , ,

2 răspunsuri

  1. N-a murit săracul, dar nici mult nu mai are.

  2. Nu, inca n-a murit dar e un soi de „rara avis”…

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Doctor de Romanica'

Aventurile unui doctor in tara tuturor posibilitatilor

Corina's Blog

Just another WordPress.com weblog

Alexandrina Chelu's Blog

Oameni de valoare

anacronietzsche ~ fara semne ~

haihui printre cioburi de gand

Summum jus, summa injuria - Mai multa lege, mai putina justitie

Democratie: si astfel, neputand face ca tot ceea ce este just sa fie tare, s-a facut ca tot ceea ce este tare sa fie just. BLAISE PASCAL

France Forever

Site de povestiri din/cu/despre si in Franta.

floriniaru

Şi nimica mişcă

nwradu blog

Dubito ergo cogito, cogito ergo sum

My Weekly Book

"Sometimes, I love books more than I love people..."

Mistreata Neprietenoasa

Ce gandim, dar nu vrem sa recunoastem ...

Colivia cu papagali

Unii au o pasarica, altii au un stol cu pasarele. Eu am doar o colivie cu papagali.

Dragusanul.ro

Dubito ergo cogito, cogito ergo sum

biographia litteraria

Dubito ergo cogito, cogito ergo sum

intrenoaptesizi

A fine WordPress.com site

Omul cu Ochelari

Zâmbește! Mâine poate fi și mai greu!

The Amelie's

Povești mai noi și mai vechi, de aici sau dintr-un alt univers

gunty roth

Niscai povesti despre ce-mi mai trece si mie prin cap...

LOC DE FRECAT MENTA

Dubito ergo cogito, cogito ergo sum

%d blogeri au apreciat asta: