Aripi frînte


fluture_in_palma-1024x768 (Foto de aici)

– Avem și noi o mare rugăminte!, m-au abordat într-o zi Ileana și Florin, doi oameni frumoși care îmi deveniseră prieteni, localnici din zona de munte unde aveam o cabană micuță.

– Dacă vă pot ajuta, cu mare plăcere.

– Știți…, v-am povestit despre Ramona…

– Fiica voastră?

– Ramona, cea care a luat admiterea la medicină și a renunțat în primul an fără să ne explice de ce. Apoi a plecat să lucreze la o fabrică de conserve din pește, în capătul celălalt de țară.

– S-a întîmplat ceva, are probleme? Dacă o pot ajuta cu un sfat, o fac cu mare drag.

– Nuuu, n-a pățit nimic. Numai că…vedeți…V-am auzit că aveți mult de lucru la birou, … am fi vrut să o angajați ca secretară. Ne-am dori tare mult să vină mai aproape de casă și poate, cine știe?, sperăm să se reîntoarcă la gînduri bune și să facă o facultate. Vă rugăm! E o fată foarte bună.

Rugămintea m-a lăsat mască. Nu știam ce să spun, cum să reacționez. N-o cunoscusem dar îi știam și îi respectam pe părinți. Erau doi oameni deosebiți. ”Dacă fiica lor are un cu totul alt caracter?” Riscam ca o angajare ratată să fi dus și la despărțirea iminentă de ei. Mi-ar fi părut rău. ”Însă cum să refuz?”

Așa am cunoscut-o pe Ramona, fata slăbuță care avea să îmi fie secretară. Am angajat-o cu emoție, cu temerea unei dezamăgiri viitoare. Încălcam pentru prima dată un principiu: să nu angajez neamuri sau rude ale prietenilor.

N-a fost să o cunosc în primăvară. În drum către casă, mașina unor amici, cu care călătorea, a avut un accident și au trebuit luni de spitalizare ca să-și revină. Angajarea s-a amînat pentru toamnă.

La începutul lunii septembrie 2006 în birou a intrat o fată firavă, atît de slăbuță că îți era frică să nu o măture un vînt mai puternic. Brunețică, cu niște ochi uriași care te priveau direct, fără ocolișuri. O fetiță surîzătoare de 23 de ani. Angajatele mai vechi o așteptau cu teamă. Auziseră că era pila șefei și le era frică să nu fie o fițoasă. Nu știau că și eu o așteptam cu temeri. Cum lucrase la contabilitate primară la fabrica de conserve am hotărît ca, pentru început, să facă același lucru. Nu aveam încredere să o las să lucreze acte, să scrie în registre sau să arhiveze și, cu atît mai puțin, să stea de vorbă cu clienții.

La sfîrșitul primei zile de muncă cucerise biroul. Se comporta firesc, parcă ar fi fost acolo dintotdeauna. Fără un strop de ipocrizie sau de prefăcătorie, fără să-ți lase impresia că se bagă intenționat în seamă doar ca să-ți intre sub piele. Deschisă, plăcută și foarte veselă. Însă în același timp serioasă. Voia să învețe, să știe orice amănunt. Degeaba îl spusesem să facă contabilitatea primară, prîsnelul se așeza în spatele secretarelor și le întreba despre orice. Iar atunci cînd nici ele nu știau răspunsul, bătea la ușă și mă întreba, cu o curiozitate fermecătoare. Avea o candoare și o dorință de a ști încît răspundeai cu plăcere, fără să te superi sau să o acuzi de obrăznicie. Era firească, naturală.

După două luni, Ramona cunoștea biroul ca în palmă și știa toate procedurile, lucra toate tipurile de acte, de parcă muncea într-un astfel de birou de cînd se născuse. Avea o inteligență vie, ieșită din comun, și o simplitate pe care rar am întîlnit-o la o fată tînără. Zilele deveniseră atît de plăcute încît fetele veneau cu jumătate de oră mai înainte, ca să bîrfească cu fetița ce le devenise indispensabilă. Hîtră, pusă mereu pe șotii, rezolva orice însărcinare parcă într-o joacă. O joacă în urma căreia lucrurile erau bine făcute. Pur și simplu îmi era rușine de momentele în care nu știusem să răspund cererii de angajare. Părinții ei aveau încă emoții. Mă rugau, de fiecare dată cînd ne vedeam, să le spun sincer dacă fata mă supără, dacă își vede de treabă, dacă sunt mulțumită. Ce puteam să le spun? Nu numai că nu mă supăra, nu mai vedeam biroul fără prezența ei. Slăbuța ne însenina zilele.

– De ce rîdeți, fetelor? Se aude pînă în capătul holului cum hohotiți, le-am întrebat într-o dimineață.

– Ramona, ha, ha, ha!, ea e motivul.

– Măi, de ce le faci pe fete să rîdă?

– Nu știu, șefa, eu le spun o chestie foarte serioasă.

– Ia să vedem, ce le spui?

– Să vă povestesc la ce m-am gîndit. E adevărat că am sînii foarte mici?

– Și?, are vreo importanță? Ești frumoasă. Fizic dar mai ales sufletește.

– Da, dar bărbații nu văd asta.

– Ei nu văd!

– Nu văd șefa, vă garantez. Stați să vă spun. Aseară am luat o poză de a mea în care eram la Vama Veche la nudism. Cu schiloadele mele de țîțe. Am retușat fotografia, să apar doar pînă la jumătate, și le-am fotoshopat pe nemernice.

– Ce-ai făcut?, am început și eu să rîd. Pronunța cuvinte jenante cu o candoare care mă lăsa mască.

– Mi le-am mărit cu ajutorul unui program, un soft, na.

– Ha, ha, ha! Și?, arăți mai bine?

– Arăt fantastic. Aș da gata jumate din bărbații lumii. Stați să vă arăt!

– Lasă, lasă…, am temperat-o, nu-i nevoie, Și cu ce te ajută poza asta, fetițo? Șttt!, fetelor, mai încet!

– Aaa, nu mă ajută. Numai că mi-a venit o idee.

– Alta?
– Normal, alta. De fapt continuare la prima. Vedeți, m-am gândit să îmi pun cele două poze pe net. Pe cea reală să scriu: ”Așa arată Ramona acum” iar pe cealaltă, ”Vreți să arate așa? Donați 5 lei în contul XXX. E singura șansă ca Ramona să-și pună implanturile visate”.

– Tu ești frumoasă, nu te mai prosti.

– Știu, șefa, sunt. Dar aș putea să fiu și mai și. Numai că…, trebuie mă mulțumesc cu țîțele mele pentru că știu că n-ar da nemernicii banii, chiar dacă ar leșina la cea de a doua poză. Na, ce să le fac?, ei pierd, nu eu.

Multe erau poantele pe care le făcea. Dar în ton de glumă, printre poante, era extrem de eficientă iar munca ei era impecabilă. Le mulțumeam părinților că îmi dăduseră prilejul să o cunosc și să lucrez cu ea.

În anul următor, Ramona ne-a făcut o mare surpriză. Ileana și Florin pluteau de fericire. A dat admitere la Drept și a luat. Adora ce făcea și voia ca după niște ani să ajungă mai mult decît o secretară. Descoperise că avea drag de lege, îi plăcea să caute, să afle, să știe, să ajute clienții. Nu era zi în care să nu stăm de vorbă, să nu mă întrebe lucruri pe care nu le înțelegea sau să îmi ceară o părere. Ceea ce mă surprindea plăcut era faptul că avea întotdeauna o idee asupra speței, îmi cerea sfatul mai mult ca să se convingă că a înțeles bine și a aplicat corect dispoziția legală. Părinții ei nu pridideau să îmi mulțumească deși meritul era doar al diamantului, spiridușul căruia îi dăduseră viață și pe care îl șlefuiseră prin educație. N-o întrebasem niciodată de ce lăsase medicina, erau lucruri care nu se cereau a fi povestite. Cu siguranță, însă, că Ramona se maturizase; avea să termine dreptul.

În 2007 și chiar și o parte a anului 2008 am avut enorm de muncă. O dată pe lună hotărîsem să venim sîmbăta pentru ca să facem arhiva, să verificăm registrele. Nu mai ajungea timpul. Ideea fusese tot a ei, se impusese în mod firesc.

În săptămîna aceea din ianuarie 2008, în mod ciudat, pentru prima dată de la angajare, Ramona s-a îmoptrivit.

– Șefa, putem să nu venim sîmbăta asta?

– Voi hotărâți, nu eu. Dar de ce? Sîmbăta viitoare suntem deja într-o altă lună, o să vă aglomerați.

– Vă rog eu, n-am chef să vin mîine. Promit că stau singură peste program toată săptămîna viitoare, doar ca să nu venim mîine.

– Bine, dacă și fetele sunt de acord… De curiozitate, pleci undeva?

– Nu, șefa, nicăieri. Nici acasă nu mă duc, am examen luni și vreau să citesc. Chiar voiam să vă rog să mă învoiți pentru ziua de luni.

– O, foarte bine, dacă ai examen, nici nu se pune problema să veniți. Și… multă baftă pe luni, să nu ne faci de rîs.

– Mulțam, știi doar că sunt fată deșteaptă, o să am, mi-a zîmbit Ramona.

Duminică dimineața telefonul meu a sunat lung, fără oprire. Buimacă, am reușit să văd pe ecran ora 5,30 și numele celui care suna cu noaptea în cap. ”Doamne, ce-o fi vrînd Florin la ora asta?”, m-am întrebat și gîndul m-a dus, chiar adormită fiind, la o nouă spargere.

– Bună dimineața, îmi pare rău că vă trezesc dar Ramona…, Ramona noastră….

Un fior rece m-a cuprins și fără să știu ce fac, am închis inconștientă și amorțită telefonul, mi-am zgîlțâit bărbatul care dormea dus, fără să fi auzit soneria, și i-am spus, tremurînd:

– Sună Florin de la munte. Plînge și bîiguie ceva despre Ramona. Eu nu pot, nu pot vorbi cu el, vorbește tu.

– Femeie, poate ai visat, ce să se întîmple?

Ramona plecase de vineri la părinți. Învățase pînă sÎmbătă seara cînd iubitul ei venise, împreună cu un alt cuplu, să o ia la o petrecere în patru la Brașov, în apartamentul gol al unor alți prieteni plecați în vacanță. Pe la 12,00 noaptea se hotărîseră să plece toți la Sighișoara la o cafea, într-un club. Au plecat cu două mașini. La ultima benzinărie din județul Brașov s-au oprit să facă plinul și fata din cea de a doua mașină a hotărât să se mute unde era Ramona, să mai stea de vorbă.

Ce s-a întîmplat? N-o să știe nimeni cu certitudine; declarațiile celor rămași în viață s-au contrazis. Însă chiar la limita dintre județul Brașov și Mureș, într-o curbă cu destulă vizibilitate, mașina în care era Ramona s-a întîlnit cu un autoturism din sens opus și care avea în spate o mică remorcă. Să fi intrat iubitul Ramonei pe contrasens sau să fi fost vinovat șoferul de pe partea opusă? Nici nu știu dacă contează. Singura căreia i-au fost frînte aripile a fost slăbuța mea secretară. Hîtra noastră dragă s-a transformat în înger, distrugînd pentru totdeauna liniștea care domnea în familia ei. Iar eu, care încă mai plîngeam după copilul meu, am rămas să-mi fac reproșuri aspre că nu i-am impus să vină în sîmbăta nefastă la birou. Poate ar fi fost azi în viață. Poate…

Anunțuri


Categorii:Povestiri din viața reală

Etichete:, , , , ,

7 răspunsuri

  1. Aceeasi senzatie am avut-o si eu… am inghetat parca…

  2. Vă compătimesc pentru pierderile suferite. O poveste frumoasă s-a terminat atât de tragic.

  3. Trist.Copii tineri si buni si talentati isi incheie drumul pe pamant, iar altii ,hoti,violatori,nemernici isi fac veacul printre noi .Acum sunt rea,dar nu e drept.Am o revolta in suflet de cate ori aud vorbindu-se despre astfel de cazuri.Dumnezeu sa -i aiba in paza macar acum cand au ajuns la ingeri.Ei s-au dus,dar cata suferinta au lasat in urma numai parintii stiu.Imi pare atat de rau caci cuvintele sunt de prisos.

  4. Sunt atat de tineri si asa greu de strunit.Au impresia ca le stiu pe toate,ca pot bea un suc in Brasov si o cafea pe aiurea.Ai zice ca in cazul asta chemarea i-a fost fatala.Pacat,s-a stins un inger.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Doctor de Romanica'

Aventurile unui doctor in tara tuturor posibilitatilor

Corina's Blog

Just another WordPress.com weblog

Alexandrina Chelu's Blog

Oameni de valoare

anacronietzsche ~ fara semne ~

haihui printre cioburi de gand

Summum jus, summa injuria - Mai multa lege, mai putina justitie

Democratie: si astfel, neputand face ca tot ceea ce este just sa fie tare, s-a facut ca tot ceea ce este tare sa fie just. BLAISE PASCAL

France Forever

Site de povestiri din/cu/despre si in Franta.

floriniaru

Şi nimica mişcă

nwradu blog

Dubito ergo cogito, cogito ergo sum

My Weekly Book

"Sometimes, I love books more than I love people..."

Mistreata Neprietenoasa

Ce gandim, dar nu vrem sa recunoastem ...

Colivia cu papagali

Unii au o pasarica, altii au un stol cu pasarele. Eu am doar o colivie cu papagali.

Dragusanul.ro

Dubito ergo cogito, cogito ergo sum

biographia litteraria

Dubito ergo cogito, cogito ergo sum

intrenoaptesizi

A fine WordPress.com site

Omul cu Ochelari

Zâmbește! Mâine poate fi și mai greu!

The Amelie's

Povești mai noi și mai vechi, de aici sau dintr-un alt univers

gunty roth

Niscai povesti despre ce-mi mai trece si mie prin cap...

LOC DE FRECAT MENTA

Dubito ergo cogito, cogito ergo sum

%d blogeri au apreciat asta: