Ce mi-i filosofie, ce mi-i frizerie?


kant

(Foto de aici)

Nu pot să vă povestesc despre Năiță și întâmplarea care l-a făcut să ascundă că este student la filosofie fără să vă spun că era de loc dintr-un sat din județul Brașov, amplasat în vârf de munte, unde, pe vremea aceea, cu greu ajungea mașină sau picior de om străin. Un sat atât de sus încât pe nări îți năvălea nu aer ci munte proaspăt și reavăn iar dacă întindeai mâna puteai să îl prinzi pe Dumnezeu de pulpana hlamidei. Iar floarea de colț răsărea în curtea în care alergau vesele zeci de găini și câte un cocoș falnic, păscută de vaca familiei care nu știa ce înseamnă specii protejate și o mesteca voioasă, ca pe orice altă iarbă fără importanță. Avusese și un mic scandal la liceu, în Brașov din cauza asta când, proaspăt venit de acasă, se prezentase timid și emoționat la profesoara de biologie, ținând strând în mână un buchețel cu florile fermecate. S-a lăsat aproape cu leșinuri, femeia stând să înebunească când a văzut dezastrul din mâna lui Nae. ”Cum să rupi această minunăție a naturii?”, l-a întrebat furioasă și a fost nevoie de timp și multe explicații până când să înțeleagă că acolo, în satul uitat de lume, neasemuita și gingașa floare era hrana animalelor.

Nae iubea filosofia dar mai presus de toate îi adora pe Hegel și Kant. Era atât de îndrăgostit de ”Critica rațiunii pure” încât devenise hazliu. Vreo zece dintre studenții grupei de filosofie am plecat în anul II la Reșița, la nu știu ce institut care avea un laborator de psihologie super – performant. Urma să facem trei săptămâni de practică psihologică. În București, întrucât până la trenul care pleca la Reșița aveam vreo șase ore libere, ne-am lăsat bagajele în gară, hotărâți să hălăduim prin capitală, căscând ochii în toate părțile. Când să ieșim în stradă, l-am văzut pe Nae cum se schimbă la față.

– Ce-i cu tine? Ești palid, una din fete a dat glas îngrijorării.

– Trebuie să mă întorc.

– Să te întorci? Unde, de ce?

– Mi-am uitat cartea în bagaje. Dacă mi-o fură cineva?!, cu tonul realmente speriat, Nae n-a mai așteptat să audă hohotul nostru de râs, a luat-o la fugă înapoi spre camera de bagaje să recupereze ”Critica rațiunii pure”, cartea care putea fi furată.

Într-o zi, ne-a povestit că la el în sat, localnicii, nu mai mult de 100 de oameni în total, știu că va deveni profesor de română, student fiind la facultatea de limbă română.

– Dar de ce Filologie? Filosofia nu e bună?, l-am întrebat amuzați. De ce îi minți?

– Ba da, măi, dar ai mei din sat n-au înțeles cu ce se mănâncă disciplina asta așa că, imediat după admitere, circula printre ei zvonul că sunt la școala de frizerie. Pentru ei facultatea e o școală. Ba mai mult, veniseră unii să-i tund, cică trebuie să mă pricep dacă tot am luat examenul. Ce era să fac? Am întors-o și eu, că doar nu era să rămân în mintea lor frizer. De limba română știu toți. Nu le-am spus cuvântul filologie, că tot n-ar fi priceput, ci facultatea de limbă română. Asta înțeleg, pentru ei muntele și limba română sunt sfinte. Așa am scăpat și de vreo scatoalcă care m-ar fi putut aștepta dacă apucam să sluțesc doi – trei printr-un tuns alandala, la care nu mă pricep de loc.

– Cum așa, cum ai ajuns tu din filosof, frizer?, l-am întrebat stricându-ne de râs.

– Păi să vezi… S-a lăudat tata că am intrat la ”filozofie”, n-am reușit să-l determin să pronunțe corect cuvântul. Iar unul dintre sat care îmi e și unchi, a întrebat ce-o fi aia filozofie. Un altul, considerat printre ei un înțelept, le-a spus că trebuie să fie frizerie, că altceva n-are ce să însemne, n-a înțeles unchiul bine. Degeaba a încercat tata sau eu să le spunem că nu mă duc să învăț frizeria. Pentru câteva luni așa am rămas în mintea lor, un absolvent de liceu proaspăt intrat la școala de frizerie.

– Hi, hi, hi! Și cum ai întors-o?, eram nerăbdători să aflăm amănunte și ne chinuiam colegul să ne povestească picanterii din satul lui cu miros de poveste.

– În vară, până când să vin la Universitate în anul I, am plecat la muncă la Căile Ferate, zilier la dat cu târnăcopul, la scos șinele de cale ferată care se înlocuiau. Aveam nevoie de bani, tata n-avea de blugi și de tot ce îmi era necesar. Când m-am întors, le-am povestit că am dat un nou examen la facultatea de limbi române, pe care l-am luat. Am copt povestea în timp ce izbeam cu târnăcopul.

– Ha, ha, ha! Și? cum au primit vestea?

– Cei mai mulți s-au bucurat, cică eram prea deștept să ajung doar frizer, profesor care să-i învețe pe copii limba română însemna cu totul altceva. Au fost și unii triști, sperau să mă întorc acasă, să aibă și ei un frizer în sat care să îi tundă. Că la noi îi tund nevestele. Ce știți voi?, mulți dintre consătenii mei nu au ieșit din sat niciodată.

Am crezut în povestea hazlie a colegului meu, mai cu seamă că prin anul III, în iarnă, a fost vizitat de tatăl și unchiul lui. Ne-am intersectat cu ei la Varice unde-i dusese Nae, mândru să le dea din bursa lui o merdenea și o porție de mămăligă cu brânză și smântână. Trebuie să știți că pe vremea aceea boțul de mămăligă era așezat într-un colț al farfuriei, separat de brânză și smântână, amestecate în celălalt colț. Bărbații aceea cu privirile mândre și spatele drept, cu părul alb, lăsat liber până baza gâtului, cu mustăți stufoase nu erau români, erau doi daci coborâți de pe columnă care nu pricepeau unde li-s munțișorii și aerul proaspăt, uitându-se cu smerenie la boțul de mămăligă pus în fața lor. Își așezaseră cojocelele, mițoase din blană de oaie, cu grijă pe spătarul scaunului iar căciula și-o țineau în poale. I-am zărit, fără să mă vadă, făcându-și semnul crucii înainte de a înfige furculița în mămăligă. Mi s-a părut că crucea reprezintă o rugăciune scurtă doar pentru ei, un respect și o mulțumire aduse prinosului pus în farfurie. A fost una din puținele dăți în care semnul crucii mi-a părut a fi făcut fără emfază, nu de dragul imaginii și spre a fi observat de cei de alături. Mai târziu am aflat că boțul de mămăligă era prea mare în raport cu cantitatea de brânză și smântână și că, surzi și orbi la rușinea domnului student, cei doi daci au scos din bagaje un ștergar alb în care au învelit mămăliga rămasă. ”E păcat de la Dumnezeu să arunci mâncarea”, au răspuns simplu protestelor tânărului student.

Nae n-a devenit profesor de română, nici nu avea cum. Dar nici frizer, așa cum crezuseră inițial cei din satul înălțat falnic pe coamă de munte. Ceva, ceva, totuși, au înțeles oamenii care nu pricepuseră cu ce se mănâncă filosofia. Au știut că al lor a ajuns om mare. Era profesor și preda studenților ceva numit hermeneutica, mult prea complicat pentru ei și, poate, tocmai din cauza asta deosebit de important. Iar pasiunea lui Nae pentru Hegel și Kant a rămas la fel de vie, ca acum 30 de ani. Nu știu dacă și studenții lui simt asta, sper că da, dar eu, când l-am văzut după atâta vreme, mi-am dat seama că și acum s-ar întoarce în gară să recupereze ”Critica rațiunii pure” de frică să nu fure cineva cartea, atât de valoroasă pentru sufletul lui.

Anunțuri


Categorii:Povestiri din viața reală

Etichete:, , , , , ,

1 răspuns

  1. Ambitios baiat.Frumoasa poveste

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Doctor de Romanica'

Aventurile unui doctor in tara tuturor posibilitatilor

Corina's Blog

Just another WordPress.com weblog

Alexandrina Chelu's Blog

Oameni de valoare

anacronietzsche ~ fara semne ~

haihui printre cioburi de gand

Summum jus, summa injuria - Mai multa lege, mai putina justitie

Democratie: si astfel, neputand face ca tot ceea ce este just sa fie tare, s-a facut ca tot ceea ce este tare sa fie just. BLAISE PASCAL

France Forever

Site de povestiri din/cu/despre si in Franta.

floriniaru

Şi nimica mişcă

nwradu blog

Dubito ergo cogito, cogito ergo sum

My Weekly Book

"Sometimes, I love books more than I love people..."

Mistreata Neprietenoasa

Ce gandim, dar nu vrem sa recunoastem ...

Colivia cu papagali

Unii au o pasarica, altii au un stol cu pasarele. Eu am doar o colivie cu papagali.

Dragusanul.ro

Dubito ergo cogito, cogito ergo sum

biographia litteraria

Dubito ergo cogito, cogito ergo sum

intrenoaptesizi

A fine WordPress.com site

Omul cu Ochelari

Zâmbește! Mâine poate fi și mai greu!

The Amelie's

Povești mai noi și mai vechi, de aici sau dintr-un alt univers

gunty roth

Niscai povesti despre ce-mi mai trece si mie prin cap...

LOC DE FRECAT MENTA

Dubito ergo cogito, cogito ergo sum

%d blogeri au apreciat asta: