Convorbiri cu marea (II)


DSC01048Bună ziua, Albastro! Azi sunt sigură pe mine, puterea visului îmi dă forța să te privesc cu iubire, fără teama de val furios în colț de iris. L-am visat, călătoareo. L-am visat așa cum era, înalt și chipeș. M-a înveselit în vis, cu râsul lui ghiduș, și mi-a dat tăria să mă uit la tine azi și să te cuceresc, iar și iar, până când te vei pleca în fața mea și-mi vei povesti de ce vii și pleci, fără să te oprești niciodată. Să-mi povestești despre cei care s-au rătăcit între valurile tale.

Aseară am stat singură în întuneric și am privit stelele. Mult, până când ochii mi s-au înegurat de depărtare. Am ascultat împreună cu ele sunetul valurilor tale spărgându-se furioase de țărm, încercând să înțeleg povestea pe care o aduci din larg. Am privit stelele, încercând să pătrund dincolo de răceala lor și mi-am imaginat că una din ele era steaua mea.

Azi vreau să vorbesc cu tine despre iertare. Și despre împăcare. Știi, îmi spunea nu de mult un prieten că trebuie să mă împac cu mine. Îți spun ție si fie ca tu să duci mărturisirea mea mai departe. Nu, nu m-am împăcat. Dar am învățat să mă suport. Sau așa cred. Au fost ani buni în care m-am învinovățit – ”poate dacă..”, ani în care n-am putut să mă uit la mine, în care m-am lăcătuit către lume, am renunțat la prieteni, la bucurii. Mă transformasem într-o fantomă, care umbla fără nici un rost, lăsând zilele să curgă cu indiferență, aproape să pierd și bucata de suflet care îmi rămăsese. Timpul a reușit parțial să mă vindece și azi pot din nou respira aerul zilei, pot să mă bucur de adierea vântului și de frumusețea culorilor pastelate ale toamnei, pot să râd, să accept și să ofer iubire. Mă doare plecarea lui, de parcă ar fi fost ieri și am momente în care îmi vine să urlu. Dar într-un mod miraculos zâmbesc. Și am început din nou să trăiesc.

Cu tine m-am împăcat. Mi-a fost greu, prima dată când te-am văzut după opt ani de absență nici n-am putut să mă uit la tine. Te învinovățeam. Încetul cu încetul am realizat că nici tu nu ești vinovată de plecarea lui. Așa a vrut el, rebelul nostru care s-a dorit stea. Sau așa a vrut Dumnezeu, dacă este pe undeva. Și, chiar dacă mai sunt clipe când mă trag înapoi în fața ta, am învățat să te accept din nou. Să te iubesc, așa cum o făceam înainte. Numai că dragostea mea, acum, e mai tristă.

Cu indiferența oamenilor n-am reușit să mă împac. Două momente de indiferență crasă m-au marcat, unul, când eram studentă, altul, când a plecat el.

În tinerețe am asistat la un moment jenant, doi bărbați trăgeau de o fată, încercând să o urce într-o mașină. Era seara târziu, ieșisem de la cinematograf; țipetele fetei mi-au atras atenția. Părea o fată normală, nu era îmbrăcată provocator ca să bănuisc că este o curvă. Nici nu știu dacă era sau nu partenera unuia din cei doi agresivi. Știu însă că nu dorea să meargă cu ei, că cerea ajutor sutelor de oameni care împânziseră strada. Oamenii s-au uitat cu indiferență la cei care o târau spre mașină și au trecut mai departe. Au sărit să o apere doi arabi. Din sutele de români care ieșiseră de la film, unul n-a schițat un gest să o ajute. Doi arabi au intervenit, scăpând-o din mâinile furioase ale violenților agresori. Povestea mi-a lăsat un gust amar pentru multă vreme.

Al doilea moment a fost când a plecat el într-o lume mai bună. Era ora patru după amiază, pe o plajă plină cu turiști. N-a sărit unul să-l salveze, fiecare și-a văzut de plaja și nisipul lui. Nici măcar salvamarii nu au făcut-o, ”erau prea mari valurile, cucoană!”. Indiferența m-a marcat, la fel de mult ca plecarea.

Am fost acuzată că sunt nihilistă. Da, sunt, mă caracterizează acea parte a nihilismului care semnifică disperarea în față inutilității existenței.

Nici cu Dumnezeu nu am reușit să mă împac. Nu-i neg existența, dar nici nu i-o admit cu certitudine. Și, chiar dacă există, nu-l consider bun și drept. Pe el nu-l voi putea ierta vreodată. Cel puțin până când nu mă va face să înțeleg de ce.



Categorii:Scrisori către îngerul meu

Etichete:, , , ,

3 replies

  1. @LILI CRACIUN === Povestea asta trista, scrisa cu asa de mult talent, este cumva autobiografica? Daca da, a fost cumva iubitul tau? Ai tot dreptul sa-l renegi pe Dumnezeu! Prea multa cruzime vedem la el! Viata e mai placuta FARA EL. Curaj! Scri foarte frumos.

Trackbacks

  1. Convorbiri cu marea (II) | radupopescublog

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

anacronietzsche ~ fara semne ~

haihui printre cioburi de gand

Summum jus, summa injuria - Mai multa lege, mai putina justitie

Democratie: si astfel, neputand face ca tot ceea ce este just sa fie tare, s-a facut ca tot ceea ce este tare sa fie just. BLAISE PASCAL

France Forever

Site de povestiri din/cu/despre si in Franta.

floriniaru

Şi nimica mişcă

nwradu blog

Dubito ergo cogito, cogito ergo sum

My Weekly Book

"Sometimes, I love books more than I love people..."

Mistreata Neprietenoasa

Ce gandim, dar nu vrem sa recunoastem ...

Colivia cu papagali

Unii au o pasarica, altii au un stol cu pasarele. Eu am doar o colivie cu papagali.

Dragusanul.ro

Dubito ergo cogito, cogito ergo sum

biographia litteraria

Dubito ergo cogito, cogito ergo sum

intrenoaptesizi

A fine WordPress.com site

Omul cu Ochelari

Zâmbește! Mâine poate fi și mai greu!

The Amelie's

Povești mai noi și mai vechi, de aici sau dintr-un alt univers

gunty roth

Niscai povesti despre ce-mi mai trece si mie prin cap...

LOC DE FRECAT MENTA

Dubito ergo cogito, cogito ergo sum

Lumea lui Teonymus

Nu există viaţă fără sens, ci doar oameni care nu l-au găsit încă...

%d blogeri au apreciat asta: