E dimineață și globul de aur răsare timid dintr-un orizont îndepărtat, acoperindu-te cu praf de lumină. Sunt încă amorțită de noapte, de vis. Mă simt pierdută privind în această zare a nicăieriului. Stau nemișcată, cu genele tremurânde a somn, privind într-un prezent agățat în incertitudinea răsăritului. Vântul îmi șfichiuie răcoros obrajii. Lăcrimez uitându-mă la valurile tale înspumate care mor, șoptindu tainic o poveste despre nemurire, numai de ele știută.

Acum, devreme, cât încă ești la fel de somnoroasă ca și mine, îți spun un secret pe care sper să-l uiți. Te iubesc chiar dacă mă doare. Te iubesc ca pe un călău pe care îl ador și îl urăsc deopotrivă. Ești esența sentimentului de neputință care mă macină, al reîntoarcerii în același punct absurd, din nou și din nou altul și totuși același dintâi. În fiecare clipă mi-e dor de tine și te blestem că mi-e dor. Sângerez în momentele în care aș vrea să dispari pentru că știu că dacă n-ai fi, nici eu n-aș mai avea unde mă întoarce, acolo unde a început să se sfârșească totul.

Te uiți la mine printre firele de nisip cald, măturând întunericul. Aduni nisipul fin, care strânge în el căldura zilei și visele nopții, și îl iei în vâltoare, purtându-l rătăcit și străin, până aproape de sufletul tău nemărginit. Apoi, în clipa următoare, îl aduci înapoi, lepădându-l într-un abandon indiferent și continuu pe mal. Venind și plecând, într-o mișcare care-mi obosește privirea până când o simt furtună, îmi șoptești cu mirare că nu înțelegi oamenii. Facem fotografii în care zâmbim, chicotim la orice glumă, scriem despre fericire dar adunăm în suflet tristeți și singurătate.

N-aș ști ce să îți răspund, Învolburato. Nu știu când am ajuns paiațe triste, care a fost momentul în care tristețea a depășit bucuria. Mă uit la tine, atât de maiestoasă și de unică în măreția ta și vreau să-ți mărturisesc. Bucuria e un bob minuscul de grâu, un diamant mărunt înconjurat de un munte de tristețe, de buruieni care-l atacă nemilos din toate direcțiile. Oricât le-ai scoate din rădăcini, invidia din ele răsare mereu sub forma otrăvurilor nimicitoare, care atacă bobul firav.

Sunt amorțită. Mi-aș umple ochii cu valurile tale furioase ca să mă scuture de somn. Nu știu prin ce miracol, dar te cunosc de mult și știu că dincolo de vuietul tău vesel la mal și tu ești tristă. Suferi pentru toată nefericirea lumii a cărei poveste ți-o deapănă soarele la apus, te dor cei plecați care rătăcesc căutând farul spre casă, te spargi la nesfârșit într-un țărm iluzoriu în care nu rămâi niciodată definitiv. Vii și pleci cu speranța cuceriri infinitului și cu credința că razele globului de aur, ițit dintr-un departe, vor usca picătura de val de pe obrajii celor nesomniți. Ești singură ca și mine în durere, Albastro. Bună dimineața!

Categorii:Scrisori către îngerul meu

Etichete:buurie, mare, soare, tristețe