</

Tu-ți blonda mă-tii!

(episodul II)

A trecut o lună de când m-a luat flama în coafor și m-am făcut blondă. Nu mai sunt o apariție, am devenit o blondă comună, în rând cu celelalte. Au apărut acasă și copiii de la bunici, aduși de tatăl lor pe fugă, cu o mașină de la serviciu. Eram cam temătoare dar după zece secunde de ochi mari, s-au aruncat în brațele mele. Bine că m-au recunoscut de mamă!, mi s-a luat o piatră de pe suflet. S-a obișnuit și bărbatul cu pletele mele, galbene ca spicul de grâu, însă nici gând să uite să-și clătească privirea după alte blonde și să stea cu gâtul sucit doar după mine, așa cum sperasem. Am scăpat și de glumele colegilor din primele zile. Sunt aceeași femeie deșteaptă, nu m-a prostit faptul că devenisem blondă. Gata, totul pare că a intrat în normal. Doar că…

Era o zi obișnuită de miercuri, una din zilele dragi mie. Aveam numai două ore așa că la 14,10 eram acasă, școala fiind situată la trei blocuri distanță de apartamentul în care locuiam. Și cum mă culcasem pe la patru dimineață, încercând să deslușesc tainele teoriei statului și dreptului românesc, m-am gândit că este o ocazie excelentă să trag un pui de somn. Două ore dacă reușeam să ațipesc, eram ca scoasă din cutie. Se apropiau examenele din prima mea sesiune la drept și nu aveam când să învăț ziua. Ziua însemna slujbă de profesor, de mamă, de bucătăreasă, de soție, de menajeră. Nu-mi rămânea să mă retrag în sufragerie, și să încerc să descopăr logica dreptului constituțional sau ale celorlalte discipline din anul I, decât noaptea, când toți ai casei erau în lumea viselor.

Iarna, apartamentele de pe vremea lui Ceaușescu erau congelatoare, nu case. Căldură se dădea numai noaptea dar chiar și atunci, caloriferele erau călâi. În casă erau în jur de 15-16 grade, când respirai ieșeau aburi. Cum eram mereu disperată ca Vlad și Olimpia să nu răcească, hotărâsem, cu acordul vecinilor, să spargem debaraua de pe hol și să construim o sobă. În fapt, toți vecinii își puseseră godin, folosind aerisirea de la debara (care ieșea pe acoperișul blocului) pe post de horn, așa că cererea noastră nu a întâmpinat rezistență. Aveam norocul de un bloc cu un subsol foarte înalt, pe care îl împărțisem frățește cu toți locatarii, unde ne făcusem boxe, încât nu se punea problema unde o să ținem lemnele. Tata, un bărbat foarte priceput, ne-a propus o sobă gospodărească, nu un godin. Așa a apărut, în locul debaralei, o frumusețe de sobă de teracotă. Ne simțeam împărătește cu focul ce dogorea vesel. Ne durea la bască de regulile lui Ceaușescu, de frig.

”Să mă culc, hmm, nu este o idee rea”. Dar mai înainte, obligatoriu, trebuia să fac focul vreo oră – două ca să fie casa încălzită la ora 18,00, când mă duceam la cămin după cei mici. Mi-am făcut toate calculele, până la 15,30 fac focul și mai citesc ceva, apoi mă culc două ore și când mă trezesc fug să îmi aduc puiuții de la căminul din cartier. Mâncare gătisem cu o zi înainte, curățenie în casă făcusem, nu aveam nici o grijă. Era planul perfect.

De obicei, bărbatul îmi venea de la serviciu după ora șase seara, asta dacă nu se încurca cu colegii la băut și stătea până îi dădeau afară de la crâșmă. Ceea ce se întâmpla destul de des. Mai târziu am aflat că nu numai crâșma îl reținea departe de casă dar asta este o altă poveste. Culmea e că toată viața m-am temut de blonde și femeile care mi-au destrămat viața, rupând-o fără milă în bucăți, au fost brunete.

Gata, Lili, nu-ți mai fă gânduri negre. Tu ai ales! Ai tăi ți-au spus că nu pare om serios dar tu, nu și nu, că te-ai îndrăgostit și că nu-și dau ei seama ce om grozav este. L-ai vrut, nu da vina pe nimeni, asumă-ți decizia! Și oricum ar fi, nu dai tu nici un necaz pe bucuria de a-i fi avut pe Vlad și Olimpia, minunații tăi prunci care ți-au umplut viața de fericire. Restul? Nu contează.

Cel mai repede se încălzea dormitorul copiilor, unde erau două canapele. Așa că mă bag în pat acolo, cobor la geamuri jaluzelele de pânză să fac întuneric și-mi trag peste cap plapuma de lână, făcută de mâna mamii și dată zestre la căsătorie. Ce bine este în patul copiilor! Căldura și iubirea lor, pe care încă o simt în cearșafurile reci, îmi încălzește inima și adorm ca un prunc. Visez. Visez că viața mea este perfectă, că nu plâng noaptea pentru că bărbatul îmi vine acasă mirosind a țuică proastă și legându-se de mine, ”la ce dracu’ îți mai trebuie o facultate”, visez că sunt iubită așa cum am crezut înainte să mă mărit. Visez că nu-mi cresc copiii mai mult singură, că am un soț căruia îi pasă. Visez fericire și bucurie. Visul este este singurul loc în care totul este așa cum îmi doresc. Doamne, aș dormi o viață!

Ce se întâmplă? Visul mi se sparge, ca un val la țărm de mare, și aud, încă dormind, o voce țipând:

– Ce cauți aici? Cine ești?

Ce se întâmplă, sunt trează sau este un coșmar? Gândul îmi aleargă de colo-colo, bezmetic, cu toate că ochii refuză să se deschidă. E cineva în casă, un hoț? Pe jumătate adormită încep și eu să strig:

– Cine-i aici?

– Cine ești? Ce cauți tu aici? Tu-ți blonda mă-tii! zbiară vocea din coșmarul meu.

Încă nu percep cum trebuie sensul cuvintelor, repetate cu voce stridentă. ”Ce caut”? ”Blondă”? Nu înțeleg nimic. Probabil dorm, sigur este un vis. Somnolentă, mă hotărăsc să nu dau importanță țipetelor și strâng pleoapele tare, să treacă coșmarul și să adorm din nou, când simt o mână care îmi trage plapuma de pe mine și o pereche de palme coboară, ca un fulger, trăznindu-mi obrajii. Mă ridic ca un arc din pat și, cu ochii cârpiți de somn, prin semiîntunericul din cameră, încep să văd, să deslușesc ce se întâmplă.

– Mama?

– Lili?

– Mama, tu ești? Ce faci tu aici?

Mamii nu-i vine să creadă. Îmi pipăie părul, răsucindu-mă în toate părțile, vrând să fie sigură că sunt fata ei și nu amanta ale cărei plete blonde le văzuse ieșind de sub plapumă. Perechea de palme m-au trezit de tot, îmi simt fața ca soba de teracotă de pe hol.

Era real, nu avusesem un coșmar. Mama, sosită în grabă de la Fălticeni, cu gențile pline de bunătăți, venise să ne facă o surpriză. Rămăsese fără suflu când văzuse, ieșind de sub plapuma copiilor, niște șuvițe de păr galben pai. În țipătul ei era disperare de mamă, crezând că nemernicul, pe care-l luase de bărbat fiică-sa, își adusese amanta acasă.

Vreau să mă fac brunetă
(Ultimul episod)

Iacă-tă, a venit și prima mea sesiune din anul I de la Drept. Am așa mari emoții!, parcă sunt o adolescentă la primele examene. Nu știu de ce dar colegii râd în hohote de mine și de emoțiile mele.
-Cum dracu să ai emoții, când ai mai făcut o facultate și ai trecut prin zeci de examene?
– Ce știți voi!
Îi las să se distreze, eu știu ce știu. Ce-ar fi dacă m-aș prezenta la examen tabula rasa și ar afla profesorii că, la rându-mi, sunt profesor? Sigur m-aș face de băcănie. Așa că trag tare, să fiu la înălțimea care se cere unui student conștiincios și nu unei hahalere.
Cum unul dintre examene e ca o fantomă, nu sunt cărți, nu sunt cursuri, am avut curajul să ”agăț” profesorul și să-i cer să-mi permită să urmăresc cursurile ținut cu studenții de la zi, chiar dacă eram la fără – frecvență. Ehei, când m-au văzut blonzită, tinerii de la zi mi-au spus că-i mare bai la examenul de drept constituțional. Cică profa, o femeie de peste 50 de ani, urăște blondele. Pe motiv că soțul ei, cândva, ar fi fugit cu una. Care mai era și tânără studentă. Râd de tinerii de la zi, nu-mi pasă, blondă sunt dar am 31 de ani, nu mă încadrez. Învăț însă zdravăn. Și mă trezesc, fără să îmi dau seama, că îmi place dreptul constituțional, chiar comunist cum este el.
Învăț în draci și la examenul de Istoria României. Ca și cum nu aș fi fost niciodată studentă la facultatea de filosofie-istorie. V-ați întreba de ce, aș putea să solicit echivalarea notei. În fond, făcusem patru ani de istorie și aveam note numai de nouă și zece. Inițial așa hotărâsem și eu, însă mă lămurește Odette că aș face cea mai mare greșeală din viața mea. Odette este fostă colegă din prima facultate și studentă la drept, în anul II. S-a deșteptat mai repede ca mine că nu prea ai ce face cu filosofia, într-un sistem comunist. Îmi spune că a cerut echivalarea, în anul I, și a luat o țeapă. Nu numai că profesorul nu a fost de acord, dar i-a spus că de la o absolventă de istorie are mai multe pretenții. Drept urmare, a frecat-o de i-au mers fulgii, din toată materia. Iar la urmă, i-a pus o notă mică, spunând că-i prea puțin ce știe, pentru o profesor de istorie. Am crezut-o, îl știam bine din prima facultate și, deși nu făcusem nici un curs cu dumnealui datorită faptului că predase la secția istorie – principal, era cunoscut ca un profesor dur.
M-am decis. Dacă mă întreabă ce meserie am, voi spune că sunt muncitoare la Țesătura. Mizez și pe faptul că, având plete blonde, nu are cum să mă recunoască. Înainte de a intra în examen, dau cu ochii, pe hol, de asistentul lui care, culmea, mă recunoaște din prima. Cum dracu’? Nu mă recunoscuse bărbatul când am venit de la coafor și mă recunoaște un asistent care nu mă mai văzuse de câțiva ani? Va fi în examen, secondându-l pe profesor. E fericit, o altă studentă de-a lui face a doua facultate. Îmi spune că se mândrește cu asta, dar îl las mască când îl rog să nu cumva să spună profului. Mă târguiesc ceva timp, se distrează când aude că voi spune că sunt muncitoare. Până la urmă îmi promite, nu mă va pârî.
Când intru în sală, tocmai vorbește un coleg ofițer, care se bâlbâie pe lângă subiect. Îi dă în sus și în jos cu ”măreția tovarășului”. Proful n-are curajul să îl contrazică dar, discret, îl tot întoarce la temă.
– Da, așa e, tovarășul este un conducător iubit, care a vorbit de multe ori despre acest subiect, dar nu despre asta este vorba. Ce puteți spune, strict, despre subiectul pe care îl aveți pe bilet?
Are loc un balet între cei doi, ofițerul îi dă cu iubitul conducător, proful îl readuce cu picioarele pe pământ, către subiect. Până când îl întreabă ce meserie are. Colegul meu, mândru nevoie mare, îi spune că-i ofițer. Asta îl înfurie rău pe profesor, aproape urlă că nu-i firesc ca un absolvent al Școlii de ofițeri să nu știe nici un dram de istorie. Îi pune patru și-l dă afară din sală.
Îmi ascund și mai mult în bancă pletele blonde, sperând să nu fiu recunoscută, hotărâtă, mai abitir, să tăinuiesc că am terminat istoria. Uff!, pentru mine, examenul se termină cu bine. Nu mă întreabă nimeni ce meserie am, prin urmare nu-i nevoie să mint. Vorbesc cursiv și la obiect despre temele celor trei subiecte, de pe bilet. Profesorul îmi cere carnetul și-mi pune zece. Numai după ce vede nota pusă și în catalog, asistentul are tupeul să îi spună, șoptit:
– A fost studenta noastră, doamna e absolventă de filosofie – istorie.
– De ce nu mi-ai spus de la început?, îl apostrofează profesorul.
– N-am recunoscut-o, era brunetă în facultate, abia acum mi-am dat seama, minte spășit asistentul, uitându-se dojenitor la mine.
Iată că pletele mele blonde ajutaseră la ceva. Nu știu dacă nota ar fi fost aceeași, în cazul în care profesorul m-ar fi recunoscut și ar fi știut, dinainte, că sunt profesor de istorie.
Nu același lucru urma să se întâmple, însă, la examenul de Drept Constituțional. Mi-e teamă de gelozia profei pe blonde. Acolo părul meu, pai de grâu copt, putea fi o piedică. Și dacă nu avusesem frică, când aflasem de ura profei față de blonde, pe măsură ce se apropie examenul, îmi dă din ce în ce mai mult, târcoale. ”Și dacă…? Dacă este adevărat și, indiferent cât aș ști eu, mă pică aia numai că sunt blondă?” Parcă n-ar fi fost corect dar ce poți face în fața hachițelor unui profesor?
Cu gândul temător în minte, în preziua examenului, în loc să mă ocup de recapitularea materiei, umblu bezmetică prin oraș să-mi caut vopsea neagră și să dau părului culoarea naturală.
Al dracului comunism! Nici un magazin nu are vopsea de păr, de nici o culoare. Înțeleg că nu avem mâncare, căci o exportă nebunul de Ceaușescu, ”dar ce-are, frate, cu vopseaua de păr?” Sărăcie lucie peste tot. Dacă nici vopsea, să mă fac înapoi brunetă nu se găsește, suntem o țară de toată jena. În timp ce îmi urlă, prin cap, tot felul de invective la adresa statului comunist, hotărăsc să mai stau două- trei ore într-un coafor, indiferent cât de chinuitor ar fi. Totul pentru luarea unui examen, nu contează sacrificiile!
Sunt dezamăgită. Crunt. Mi se spune că nici o coafeză normală la cap nu m-ar face brunetă acum. Cică e prea devreme de la celălalt decolorat și vopsit. Riscam să mă lase cheală. Femeia, care îmi explică ce și cum, pare că se pricepe, așa că renunț și plec îngrijorată către casă. Nu vreau să rămân nici fără podoaba capilară, dar nici să pic examenul. Grea dilemă!
”Ce-ar fi dacă aș intra în examen cu o căciulă în cap și cu pletele blonde ascunse bine sub ea?” E gândul cu care mă trezesc în dimineața examenului. Cum pare unica soluție, îmi caut una, care să îmi țină sub ea tot părul și plec către Universitate. S-ar putea să meargă.
Examenul este oral. Trag biletul și mă așez cuminte în bancă, să-mi scriu pe ciornă temele date. Știu subiectele, este prima mea bucurie. Și am impresia că nici examinatoarea nu a fost deranjată de faptul că am intrat cu căciula pe ochi. Sunt liniștită.
Dintotdeauna am vorbit foarte repede, vrând să spun multe, într-un timp scurt. Așa fac și acum. Doamna profesor mă contrazice la una din definiții, fără să știe cu cine se pune. Am făcut ani de logică și multă filosofie, știu că adevărul este unul relativ. Îi răspund, calm, că definiția este una acceptată la Universitatea din Cluj, însă ea este contrazisă de profesorii din celelalte Universități. Norocul meu!, în materia dreptului nu sunt decât trei facultăți în toată țara. Ridică ochii, curioasă, și mă întreabă dacă știu care sunt opiniile celor de la Iași sau București. Le știu, ”ura!” Am învățat prin comparare.
Profa devine din ce în ce mai curioasă și, parcă, mai atentă la chipul meu. Mă sperii și îmi îndes mai bine căciula pe cap. Sper că n-au ieșit de sub ea fire răzlețe, dând în vileag culoarea pe care mă chinui să o ascund. Profa mă aleargă prin toată materia. Răspund, fără să-mi dau seama dacă o face ca să mă pice, sau ca să vadă dacă nu e o întâmplare că am știut subiectele. Și, în timp ce vorbesc, inconștient îmi îndes mereu căciula pe cap. Din fața mea, cu siguranță nu se mai vede decât o pereche de ochelari.
După ce mă ține pe jar aproape o oră, cu un zâmbet malițios, îmi spune că nu știe dacă am trecut sau nu. Dar că nu îmi pune nota în catalog decât dacă îmi dau căciula jos din cap. ”Hait, Lili, ai feștelit-o! Asta are de gând să te pice. E clar că a văzut ceva din culoarea pletelor tale.”
Cu mâinile tremurând mi-o dau jos și, de sub ea, răsar pletele blonde. Răvășite în toate direcțiile, o claie eliberată de sub înghesuiala sub care stătuseră de dimineață. Cu certitudine, arăt ca o ciumăfaie. O văd cu coada ochiului pe profă. I se lățește un zâmbet pe față, din ce în ce mai uriaș. Până când nu se mai stăpânește și izbucnește într-un râs zgomotos, care răsună, straniu, în sala de examen.
– Ha, ha, ha! Dă carnetul. E primul zece pe care îl dau anul acesta. Și, să știi…părerea mea este că nu toate femeile blonde sunt curve.

Categorii:Povestiri din viața reală