Aventuri dintr-o viață blondă


lili studenta anul I</

DE EȘTI TU ACEEA, EU NU-S SOȚUL TĂU
 
Episodul I (”Amintiri dintr-o viață blondă”)
 
Uff! Diseară trebuie să plec la un botez. Din ăla necesar și obligatoriu, de la care n-ai voie să lipsești. N-am nici un chef de petreceri, aș sta acasă să citesc. Numai că nu se poate, trebuie…
Nu mi-au plăcut niciodată nunțile și botezurile. Mereu mi-am pus întrebarea: oare câte zile ar trebui să stai flămând pentru ca în două- trei ore să te ghiftuiești ca un porc? Dacă nu mănânci se supără gazda, zice că ești fandosită și n-ai respect pentru munca ei. Îți plac, nu-și plac sarmalele, bagă la ghiozdan fiindcă e datină, așa face toată lumea. Înghite aperitive fără număr, sarmale, friptură, mai ia și o bucată de cozonac, plus două – trei prăjiturele.
Zău așa, zici că e mereu foamete sau pe cale să apară. Toată lumea e disperată cu mâncarea. Cu vinul o mai scalzi, poți refuza dacă ești femeie, dar cu mâncarea? Nici o șansă. De la nuntă vii cu trei kile mai grasă și bolești alte două zile de bilă sau stomac. Plus că ești groaznic de obosită, de parcă ai tras la plug.
Nu mi-a plăcut să mă duc nici la coafor. Am ales să fiu naturală. Nu tu moațe, nu tu machiat. Ori sunt frumoasă cum m-a lăsat Dumnezeu, ori nu mai sunt. Mi s-a părut aiurea, cele mai multe femei se fac frumoase doar atunci când pleacă de acasă, însă nu le pasă nici cât negru sub unghie cum arată în intimitatea căminului. Șleapăte, nemachiate, nepieptănate. Se gătesc atunci când pleacă de acasă de parcă s-ar duce la târg, să vadă alții cât prețăluiesc.
Nici unghiile nu mi le dau cu ojă. Când eram copilă mă oripila să văd prin autobuz cucoane simandicoase cu unghiile vopsite în roșu – stacojiu. Fie aveau negreață pe dedesubt, fie o parte a ojei era sărită și mai zăreai două – trei pete de lac. Aveau însă unghiile făcute, deh!, niște doamne. Oja reprezenta, probabil, faptul că nu se mai simțeau țărănci de la coada vacii, puteau să-și dea aere de cucoane de oraș. Din cauza lor am preferat unghiile scurte, curate și nelăcuite.
Să revin la of-ul meu, că prea m-am luat cu vorba.
Vrei, nu vrei, trebuie să te duci la coafor, muiere! Botezul e de ăla cu ștaif, nu știu ce colegi de-ai ‘mnealui, partenerul cu care îți împarți așternutul. Nu poți să-l faci de râs, or să se uite blestematele lui de colege la orice fir de păr, să observe de ești sau nu scoasă din cutie, mai cu seamă că nu te cunosc. Te vor pune sub lupă, chiorându-se să vadă dacă ești coafată la marea artă și dată cu trei kile de pudră. Dacă nu, să vezi bârfăraie în fabrică! O să vuiască vorbe că domnul inginer n-ar avea acasă așa o mare doamnă. Așa că, femeie, mișcă-ți hoitul! Că n-ai să mori dacă stai și tu o oră în salonul de frumusețe, lăsându-le pe ”maestre” să-ți îndoaie sau dezdoaie părul.
Plec fără mare tragere de inimă. Nu știu nici ce să-i cer coafezei. Pentru mine, un păr minunat înseamnă unul spălat și lăsat pe spate sau strâns în coadă. Tainele frumuseții, amețită și fățuită cu smacuri, nu le cunosc; n-am vrut nici o clipă să fiu altceva decât ceea ce sunt. Da’ na, e musai să fiu gigea la botez. Așa că mă urnesc cu pași târșâiți spre coafor. Habar n-am ce vreau însă trag nădejde că mi-o sufla vreuna cam ce ar trebui să îmi fac la claia de păr, de care sunt tare mândră.
Ajunsă, mă uit siderată la cucoanele din coafor. Măi, ce-o fi? Toată lumea se face blondă. La spălat, sub cască, la bigudiuri, la uscat, peste tot văd numai capuri blonde. Ce mama dracului! Cei mai mulți zic că blondele-s proaste. Logica îmi spune că dacă toate blondele sunt proaste iar femeile vor să se facă blonde, atunci acele femei vor să fie și ele proaste. Mă simt stingherită printre ele, cu părul meu sârmos, șaten spre negru. Hmmm…! Blondă…? Parcă mă bate un gând. Oare ce-ar fi?
Coafeza se prinde că ar putea să scoată mai mulți bani din buzunarul proaspetei cliente, care stă în fața ușii nedumerită și uitându-se ca curca-n lemne, așa că sare și-mi dă asigurări. Cică culoarea blondă m-ar prinde foarte bine, nu știu ce luminozitate a feței îmi va da. Și bla, bla, bla, mă amețește până simte că sunt pe cale să cedez. Realizez (încă nu-s blondă) că e un preț pe moțat sau ondulat părul și un altul dacă te și vopsești. Știu că femeia vrea doar mai mulți bani, de aia se întrece în complimente, dar mă prinde flama. ”De ce nu? Hai și eu! Vreau să văd dacă mă prostesc, după ce mă decolorez.” Îmi trece prin minte și un gând ceva mai ghiduș, care mă face să zâmbesc. Oare domnului o să-i placă? Mai cu seamă că observasem, își cam întorcea ochii pe stradă după blonde. Na, acuma să-și sucească gâtul după mine.
M-am hotărât, mă fac blondă. Stau ore-n șir la coafor, mânată când într-o parte, când în cealaltă. Dumnezeule, ce chin! Treci pe un scaun la spălat, mută-te unde ți se pune vopseaua, stai alte 50 de minute cu mirosul ăla chimic care te trăznește drept în nări de-ți vine să verși, hai înapoi pe scaunul unde o să te spele cineva pe cap, apoi iar mută-te la uscat, ondulat, coafat. Doamne, ce nenorocire pe o femeie!
Cine dracu’ m-a pus? M-am plictisit de moarte. Revistele, înșirate pe scaune, sunt pline de prostii. Și mi-e dor de nu mai pot de o țigară. Îmi vine să renunț și să o iau la fugă către casă, chiar și necoafată. Numai că… vopseaua mi-e în păr, nu prea mai am cum. Înghit în sec, proastă decizie. Nici n-am devenit blondă cu adevărat și deja mă simt mai proastă.
Coafeza mă amețește și mai tare . Asta-i, cum sunt pe jumătate blondă, prosteala ține. Îmi scurtează frumusețe de păr, pe motiv că nu ține coafura la o claie atât de lungă. Alți bani. Drept urmare, mă trezesc în oglindă cu o altă femeie, o tânără cu părul scurt și galben pai, făcut în zeci de cârlionți. Parcă-s o păpușă. Dacă-mi pun și o tonă de pudră pe față, aproape că mă poți pune în vitrină, în locul unui manechin din plastic.
Nu-mi place nimic din ce văd, cea din oglindă nu mai este femeia pe care o cunosc eu. Mă simt stingherită în fața necunoscutei, m-aș schimba înapoi cu cea veche, însă smocurile de păr zac pe jos iar culoarea șatenă s-a dus pe apa sâmbetei. Sper să mă obișnuiesc cu mine până diseară, altfel o să am o mutră de-o să stric cheful tuturor. Fugar îmi trece prin gând faptul că piticii sunt la bunici, după cum arăt riscam să nu-și recunoască mama.
Parcă-s un spic de grâu dat în pârg. Îmi vine să plâng. Pe de altă parte, mă încearcă și o doză de râs. Ce tâmpită sunt! Mi-aduc aminte pentru ce m-am dus la coafor și mă uit ce bazaconie a ieșit. Coafeza mă simte un pic nervoasă și îmi dă asigurări ferme, sunt foarte frumoasă. Sar și blondele, în devenire sau reparație, cu complimente. Încep să mă simt ceva mai bine, cu atâtea laude. Sau am devenit deja proastă?
Hotărăsc să mai bântui nițel prin oraș. Nu că aș avea nevoie de cumpărături ci pentru ca să-mi fâțâi blonzimea de păr prin piață și magazine, să mă obișnuiesc cu noua înfățișare. Am simțurile ascuțite, vreau să surprind fiecare privire admirativă sau critică dar rămân dezumflată. Oamenilor nu le pasă că a mai apărut o toantă blondă printre ei, trec indiferenți pe lângă marea mea schimbare. Aproape că îmi vine să strig: ” Oameni, hei, uitați-vă la mine, de azi sunt blondă! Vă par mai proastă sau am o privire tot așa de inteligentă ca până acum trei – patru ore?” Mă abțin numai și numai ca să nu dau prilejul unor glume despre blonde. Au! De azi pot fi și eu subiectul lor. Asta nu-i bine deloc! Să vezi haz de mine prin cancelarie.
În drum spre casă, mă uit prin geamul tramvaiului la un chip pe care nu-l recunosc. I-ha, începe să-mi placă femeia. Blondă, tunsă scurt, nu-i chiar atât de urâtă. Are un aer de vedetă de cinema.
E clar, dacă a început să-mi placă de mine, sunt fără doar și poate blondă. Și uite-așa, mai admirându-mă, mai criticându-mă, mă trezesc în fața apartamentului. Cu trei sarsanale în mână, dau o raită vizuală prin poșetă. Pas să-mi găsesc cheia. Sper că nu-mi funcționează deja deja creierul ca la blonde. Răscolesc vârtos prin harababura din geantă și, în sfârșit, când îmi apăruseră riduri pe fruntea acoperită de bretonul blond, dau de cheie. Mă opintesc să deschid ușa fără să împrăștii conținutul sacoșelor pe jos, însă nu pot. O altă cheie îmi blochează dinspre interior intrarea în casă.
Sun, e singurul lucru logic pe care pot să-l fac, chiar și pentru o blondă. Cu toate că logic ar fi fost să las sacoșele din mână. Însă ce să fac!, gândesc ceva mai blond. Aud pași apropiindu-se și-mi iau un aer de divă. Mamă, ce surpriză o să-i fac!
– Nevastă-mea nu-i acasă. Reveniți mai târziu.
– Ce??!!
N-apuc să scot cele două sunete că și aud un clic. Pleosc!, și ușa mi se închide în nas. Rămân fără glas. Aș râde dacă n-aș da în plâns de ciudă. Surpriză, surpriză, dar să nu te mai recunoască bărbatul! Iaca la asta nu m-am așteptat. Strig blond, cât pot de tare: ”Hei, sunt eu, deschide!” Nu mă aude nimeni pentru că de fapt nu pronunț nici un cuvint, de rușine să nu deschidă vreun vecin ușa, curios să vadă ce se întâmplă.
Mai sun o dată, pregătindu-mi pledoaria. Voi spune cine sunt în secunda în care-mi va deschide, să nu mai am surprize de recunoaștere facială. Numai că rămâne închisă. Zăresc un ochi prin vizor care se holbează la mine și pași, îndepărtându-se grăbiți. Ghinion, ghinion, ghinion! Oare cine o fi crezut că-i la ușă, de nu vrea să deschidă? Hmm!, probabil vreuna blondă, care venise să-i ceară socoteală, altfel nu-mi explic.
Trântesc toate bagajele pe jos (în sfârșit un gest de neblondă) și cobor un etaj la vecina mea. Ce să vezi?, mă recunoaște din prima. Asta mă face încrezătoare, înseamnă că inteligența veche de brunetă răzbate puțin printre firele blonde. Îi povestesc tărășenia și, după ce se hlizește vreun sfert de oră, chicotind fără întrerupere, hotărăște să mă ajute. Sună ea, la ușa propriei mele case. Din holul etajului inferior aud sus vorbe, amestecate cu hohote de râs. Mă abțin să nu zic ceva. Am un chef de râs cu plâns, amestecat și idiot. Și blond. La etajul de deasupra, după explicații date printre sughițuri, vecina îl convinge că blonda care sună disperată la ușă e chiar propria lui nevastă.
 

Tu-ți blonda mă-tii!

(episodul II)

A trecut o lună de când m-a luat flama în coafor și m-am făcut blondă. Nu mai sunt o apariție, am devenit o blondă comună, în rând cu celelalte. Au apărut acasă și copiii de la bunici, aduși de tatăl lor pe fugă, cu o mașină de la serviciu. Eram cam temătoare dar după zece secunde de ochi mari, s-au aruncat în brațele mele. Bine că m-au recunoscut de mamă!, mi s-a luat o piatră de pe suflet. S-a obișnuit și bărbatul cu pletele mele, galbene ca spicul de grâu, însă nici gând să uite să-și clătească privirea după alte blonde și să stea cu gâtul sucit doar după mine, așa cum sperasem. Am scăpat și de glumele colegilor din primele zile. Sunt aceeași femeie deșteaptă, nu m-a prostit faptul că devenisem blondă. Gata, totul pare că a intrat în normal. Doar că…

Era o zi obișnuită de miercuri, una din zilele dragi mie. Aveam numai două ore așa că la 14,10 eram acasă, școala fiind situată la trei blocuri distanță de apartamentul în care locuiam. Și cum mă culcasem pe la patru dimineață, încercând să deslușesc tainele teoriei statului și dreptului românesc, m-am gândit că este o ocazie excelentă să trag un pui de somn. Două ore dacă reușeam să ațipesc, eram ca scoasă din cutie. Se apropiau examenele din prima mea sesiune la drept și nu aveam când să învăț ziua. Ziua însemna slujbă de profesor, de mamă, de bucătăreasă, de soție, de menajeră. Nu-mi rămânea să mă retrag în sufragerie, și să încerc să descopăr logica dreptului constituțional sau ale celorlalte discipline din anul I, decât noaptea, când toți ai casei erau în lumea viselor.

Iarna, apartamentele de pe vremea lui Ceaușescu erau congelatoare, nu case. Căldură se dădea numai noaptea dar chiar și atunci, caloriferele erau călâi. În casă erau în jur de 15-16 grade, când respirai ieșeau aburi. Cum eram mereu disperată ca Vlad și Olimpia să nu răcească, hotărâsem, cu acordul vecinilor, să spargem debaraua de pe hol și să construim o sobă. În fapt, toți vecinii își puseseră godin, folosind aerisirea de la debara (care ieșea pe acoperișul blocului) pe post de horn, așa că cererea noastră nu a întâmpinat rezistență. Aveam norocul de un bloc cu un subsol foarte înalt, pe care îl împărțisem frățește cu toți locatarii, unde ne făcusem boxe, încât nu se punea problema unde o să ținem lemnele. Tata, un bărbat foarte priceput, ne-a propus o sobă gospodărească, nu un godin. Așa a apărut, în locul debaralei, o frumusețe de sobă de teracotă. Ne simțeam împărătește cu focul ce dogorea vesel. Ne durea la bască de regulile lui Ceaușescu, de frig.

”Să mă culc, hmm, nu este o idee rea”. Dar mai înainte, obligatoriu, trebuia să fac focul vreo oră – două ca să fie casa încălzită la ora 18,00, când mă duceam la cămin după cei mici. Mi-am făcut toate calculele, până la 15,30 fac focul și mai citesc ceva, apoi mă culc două ore și când mă trezesc fug să îmi aduc puiuții de la căminul din cartier. Mâncare gătisem cu o zi înainte, curățenie în casă făcusem, nu aveam nici o grijă. Era planul perfect.

De obicei, bărbatul îmi venea de la serviciu după ora șase seara, asta dacă nu se încurca cu colegii la băut și stătea până îi dădeau afară de la crâșmă. Ceea ce se întâmpla destul de des. Mai târziu am aflat că nu numai crâșma îl reținea departe de casă dar asta este o altă poveste. Culmea e că toată viața m-am temut de blonde și femeile care mi-au destrămat viața, rupând-o fără milă în bucăți, au fost brunete.

Gata, Lili, nu-ți mai fă gânduri negre. Tu ai ales! Ai tăi ți-au spus că nu pare om serios dar tu, nu și nu, că te-ai îndrăgostit și că nu-și dau ei seama ce om grozav este. L-ai vrut, nu da vina pe nimeni, asumă-ți decizia! Și oricum ar fi, nu dai tu nici un necaz pe bucuria de a-i fi avut pe Vlad și Olimpia, minunații tăi prunci care ți-au umplut viața de fericire. Restul? Nu contează.

Cel mai repede se încălzea dormitorul copiilor, unde erau două canapele. Așa că mă bag în pat acolo, cobor la geamuri jaluzelele de pânză să fac întuneric și-mi trag peste cap plapuma de lână, făcută de mâna mamii și dată zestre la căsătorie. Ce bine este în patul copiilor! Căldura și iubirea lor, pe care încă o simt în cearșafurile reci, îmi încălzește inima și adorm ca un prunc. Visez. Visez că viața mea este perfectă, că nu plâng noaptea pentru că bărbatul îmi vine acasă mirosind a țuică proastă și legându-se de mine, ”la ce dracu’ îți mai trebuie o facultate”, visez că sunt iubită așa cum am crezut înainte să mă mărit. Visez că nu-mi cresc copiii mai mult singură, că am un soț căruia îi pasă. Visez fericire și bucurie. Visul este este singurul loc în care totul este așa cum îmi doresc. Doamne, aș dormi o viață!

Ce se întâmplă? Visul mi se sparge, ca un val la țărm de mare, și aud, încă dormind, o voce țipând:

– Ce cauți aici? Cine ești?

Ce se întâmplă, sunt trează sau este un coșmar? Gândul îmi aleargă de colo-colo, bezmetic, cu toate că ochii refuză să se deschidă. E cineva în casă, un hoț? Pe jumătate adormită încep și eu să strig:

– Cine-i aici?

– Cine ești? Ce cauți tu aici? Tu-ți blonda mă-tii! zbiară vocea din coșmarul meu.

Încă nu percep cum trebuie sensul cuvintelor, repetate cu voce stridentă. ”Ce caut”? ”Blondă”? Nu înțeleg nimic. Probabil dorm, sigur este un vis. Somnolentă, mă hotărăsc să nu dau importanță țipetelor și strâng pleoapele tare, să treacă coșmarul și să adorm din nou, când simt o mână care îmi trage plapuma de pe mine și o pereche de palme coboară, ca un fulger, trăznindu-mi obrajii. Mă ridic ca un arc din pat și, cu ochii cârpiți de somn, prin semiîntunericul din cameră, încep să văd, să deslușesc ce se întâmplă.

– Mama?

– Lili?

– Mama, tu ești? Ce faci tu aici?

Mamii nu-i vine să creadă. Îmi pipăie părul, răsucindu-mă în toate părțile, vrând să fie sigură că sunt fata ei și nu amanta ale cărei plete blonde le văzuse ieșind de sub plapumă. Perechea de palme m-au trezit de tot, îmi simt fața ca soba de teracotă de pe hol.

Era real, nu avusesem un coșmar. Mama, sosită în grabă de la Fălticeni, cu gențile pline de bunătăți, venise să ne facă o surpriză. Rămăsese fără suflu când văzuse, ieșind de sub plapuma copiilor, niște șuvițe de păr galben pai. În țipătul ei era disperare de mamă, crezând că nemernicul, pe care-l luase de bărbat fiică-sa, își adusese amanta acasă.

Vreau să mă fac brunetă
(Ultimul episod)

Iacă-tă, a venit și prima mea sesiune din anul I de la Drept. Am așa mari emoții!, parcă sunt o adolescentă la primele examene. Nu știu de ce dar colegii râd în hohote de mine și de emoțiile mele.
-Cum dracu să ai emoții, când ai mai făcut o facultate și ai trecut prin zeci de examene?
– Ce știți voi!
Îi las să se distreze, eu știu ce știu. Ce-ar fi dacă m-aș prezenta la examen tabula rasa și ar afla profesorii că, la rându-mi, sunt profesor? Sigur m-aș face de băcănie. Așa că trag tare, să fiu la înălțimea care se cere unui student conștiincios și nu unei hahalere.
Cum unul dintre examene e ca o fantomă, nu sunt cărți, nu sunt cursuri, am avut curajul să ”agăț” profesorul și să-i cer să-mi permită să urmăresc cursurile ținut cu studenții de la zi, chiar dacă eram la fără – frecvență. Ehei, când m-au văzut blonzită, tinerii de la zi mi-au spus că-i mare bai la examenul de drept constituțional. Cică profa, o femeie de peste 50 de ani, urăște blondele. Pe motiv că soțul ei, cândva, ar fi fugit cu una. Care mai era și tânără studentă. Râd de tinerii de la zi, nu-mi pasă, blondă sunt dar am 31 de ani, nu mă încadrez. Învăț însă zdravăn. Și mă trezesc, fără să îmi dau seama, că îmi place dreptul constituțional, chiar comunist cum este el.
Învăț în draci și la examenul de Istoria României. Ca și cum nu aș fi fost niciodată studentă la facultatea de filosofie-istorie. V-ați întreba de ce, aș putea să solicit echivalarea notei. În fond, făcusem patru ani de istorie și aveam note numai de nouă și zece. Inițial așa hotărâsem și eu, însă mă lămurește Odette că aș face cea mai mare greșeală din viața mea. Odette este fostă colegă din prima facultate și studentă la drept, în anul II. S-a deșteptat mai repede ca mine că nu prea ai ce face cu filosofia, într-un sistem comunist. Îmi spune că a cerut echivalarea, în anul I, și a luat o țeapă. Nu numai că profesorul nu a fost de acord, dar i-a spus că de la o absolventă de istorie are mai multe pretenții. Drept urmare, a frecat-o de i-au mers fulgii, din toată materia. Iar la urmă, i-a pus o notă mică, spunând că-i prea puțin ce știe, pentru o profesor de istorie. Am crezut-o, îl știam bine din prima facultate și, deși nu făcusem nici un curs cu dumnealui datorită faptului că predase la secția istorie – principal, era cunoscut ca un profesor dur.
M-am decis. Dacă mă întreabă ce meserie am, voi spune că sunt muncitoare la Țesătura. Mizez și pe faptul că, având plete blonde, nu are cum să mă recunoască. Înainte de a intra în examen, dau cu ochii, pe hol, de asistentul lui care, culmea, mă recunoaște din prima. Cum dracu’? Nu mă recunoscuse bărbatul când am venit de la coafor și mă recunoaște un asistent care nu mă mai văzuse de câțiva ani? Va fi în examen, secondându-l pe profesor. E fericit, o altă studentă de-a lui face a doua facultate. Îmi spune că se mândrește cu asta, dar îl las mască când îl rog să nu cumva să spună profului. Mă târguiesc ceva timp, se distrează când aude că voi spune că sunt muncitoare. Până la urmă îmi promite, nu mă va pârî.
Când intru în sală, tocmai vorbește un coleg ofițer, care se bâlbâie pe lângă subiect. Îi dă în sus și în jos cu ”măreția tovarășului”. Proful n-are curajul să îl contrazică dar, discret, îl tot întoarce la temă.
– Da, așa e, tovarășul este un conducător iubit, care a vorbit de multe ori despre acest subiect, dar nu despre asta este vorba. Ce puteți spune, strict, despre subiectul pe care îl aveți pe bilet?
Are loc un balet între cei doi, ofițerul îi dă cu iubitul conducător, proful îl readuce cu picioarele pe pământ, către subiect. Până când îl întreabă ce meserie are. Colegul meu, mândru nevoie mare, îi spune că-i ofițer. Asta îl înfurie rău pe profesor, aproape urlă că nu-i firesc ca un absolvent al Școlii de ofițeri să nu știe nici un dram de istorie. Îi pune patru și-l dă afară din sală.
Îmi ascund și mai mult în bancă pletele blonde, sperând să nu fiu recunoscută, hotărâtă, mai abitir, să tăinuiesc că am terminat istoria. Uff!, pentru mine, examenul se termină cu bine. Nu mă întreabă nimeni ce meserie am, prin urmare nu-i nevoie să mint. Vorbesc cursiv și la obiect despre temele celor trei subiecte, de pe bilet. Profesorul îmi cere carnetul și-mi pune zece. Numai după ce vede nota pusă și în catalog, asistentul are tupeul să îi spună, șoptit:
– A fost studenta noastră, doamna e absolventă de filosofie – istorie.
– De ce nu mi-ai spus de la început?, îl apostrofează profesorul.
– N-am recunoscut-o, era brunetă în facultate, abia acum mi-am dat seama, minte spășit asistentul, uitându-se dojenitor la mine.
Iată că pletele mele blonde ajutaseră la ceva. Nu știu dacă nota ar fi fost aceeași, în cazul în care profesorul m-ar fi recunoscut și ar fi știut, dinainte, că sunt profesor de istorie.
Nu același lucru urma să se întâmple, însă, la examenul de Drept Constituțional. Mi-e teamă de gelozia profei pe blonde. Acolo părul meu, pai de grâu copt, putea fi o piedică. Și dacă nu avusesem frică, când aflasem de ura profei față de blonde, pe măsură ce se apropie examenul, îmi dă din ce în ce mai mult, târcoale. ”Și dacă…? Dacă este adevărat și, indiferent cât aș ști eu, mă pică aia numai că sunt blondă?” Parcă n-ar fi fost corect dar ce poți face în fața hachițelor unui profesor?
Cu gândul temător în minte, în preziua examenului, în loc să mă ocup de recapitularea materiei, umblu bezmetică prin oraș să-mi caut vopsea neagră și să dau părului culoarea naturală.
Al dracului comunism! Nici un magazin nu are vopsea de păr, de nici o culoare. Înțeleg că nu avem mâncare, căci o exportă nebunul de Ceaușescu, ”dar ce-are, frate, cu vopseaua de păr?” Sărăcie lucie peste tot. Dacă nici vopsea, să mă fac înapoi brunetă nu se găsește, suntem o țară de toată jena. În timp ce îmi urlă, prin cap, tot felul de invective la adresa statului comunist, hotărăsc să mai stau două- trei ore într-un coafor, indiferent cât de chinuitor ar fi. Totul pentru luarea unui examen, nu contează sacrificiile!
Sunt dezamăgită. Crunt. Mi se spune că nici o coafeză normală la cap nu m-ar face brunetă acum. Cică e prea devreme de la celălalt decolorat și vopsit. Riscam să mă lase cheală. Femeia, care îmi explică ce și cum, pare că se pricepe, așa că renunț și plec îngrijorată către casă. Nu vreau să rămân nici fără podoaba capilară, dar nici să pic examenul. Grea dilemă!
”Ce-ar fi dacă aș intra în examen cu o căciulă în cap și cu pletele blonde ascunse bine sub ea?” E gândul cu care mă trezesc în dimineața examenului. Cum pare unica soluție, îmi caut una, care să îmi țină sub ea tot părul și plec către Universitate. S-ar putea să meargă.
Examenul este oral. Trag biletul și mă așez cuminte în bancă, să-mi scriu pe ciornă temele date. Știu subiectele, este prima mea bucurie. Și am impresia că nici examinatoarea nu a fost deranjată de faptul că am intrat cu căciula pe ochi. Sunt liniștită.
Dintotdeauna am vorbit foarte repede, vrând să spun multe, într-un timp scurt. Așa fac și acum. Doamna profesor mă contrazice la una din definiții, fără să știe cu cine se pune. Am făcut ani de logică și multă filosofie, știu că adevărul este unul relativ. Îi răspund, calm, că definiția este una acceptată la Universitatea din Cluj, însă ea este contrazisă de profesorii din celelalte Universități. Norocul meu!, în materia dreptului nu sunt decât trei facultăți în toată țara. Ridică ochii, curioasă, și mă întreabă dacă știu care sunt opiniile celor de la Iași sau București. Le știu, ”ura!” Am învățat prin comparare.
Profa devine din ce în ce mai curioasă și, parcă, mai atentă la chipul meu. Mă sperii și îmi îndes mai bine căciula pe cap. Sper că n-au ieșit de sub ea fire răzlețe, dând în vileag culoarea pe care mă chinui să o ascund. Profa mă aleargă prin toată materia. Răspund, fără să-mi dau seama dacă o face ca să mă pice, sau ca să vadă dacă nu e o întâmplare că am știut subiectele. Și, în timp ce vorbesc, inconștient îmi îndes mereu căciula pe cap. Din fața mea, cu siguranță nu se mai vede decât o pereche de ochelari.
După ce mă ține pe jar aproape o oră, cu un zâmbet malițios, îmi spune că nu știe dacă am trecut sau nu. Dar că nu îmi pune nota în catalog decât dacă îmi dau căciula jos din cap. ”Hait, Lili, ai feștelit-o! Asta are de gând să te pice. E clar că a văzut ceva din culoarea pletelor tale.”
Cu mâinile tremurând mi-o dau jos și, de sub ea, răsar pletele blonde. Răvășite în toate direcțiile, o claie eliberată de sub înghesuiala sub care stătuseră de dimineață. Cu certitudine, arăt ca o ciumăfaie. O văd cu coada ochiului pe profă. I se lățește un zâmbet pe față, din ce în ce mai uriaș. Până când nu se mai stăpânește și izbucnește într-un râs zgomotos, care răsună, straniu, în sala de examen.
– Ha, ha, ha! Dă carnetul. E primul zece pe care îl dau anul acesta. Și, să știi…părerea mea este că nu toate femeile blonde sunt curve.



Categorii:Povestiri din viața reală

1 reply

  1. Am ras copiios!!!!.Minunat mod de-a da viata amintirilor.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

anacronietzsche ~ fara semne ~

haihui printre cioburi de gand

Summum jus, summa injuria - Mai multa lege, mai putina justitie

Democratie: si astfel, neputand face ca tot ceea ce este just sa fie tare, s-a facut ca tot ceea ce este tare sa fie just. BLAISE PASCAL

France Forever

Site de povestiri din/cu/despre si in Franta.

floriniaru

Şi nimica mişcă

nwradu blog

Dubito ergo cogito, cogito ergo sum

My Weekly Book

"Sometimes, I love books more than I love people..."

Mistreata Neprietenoasa

Ce gandim, dar nu vrem sa recunoastem ...

Colivia cu papagali

Unii au o pasarica, altii au un stol cu pasarele. Eu am doar o colivie cu papagali.

Dragusanul.ro

Dubito ergo cogito, cogito ergo sum

biographia litteraria

Dubito ergo cogito, cogito ergo sum

intrenoaptesizi

A fine WordPress.com site

Omul cu Ochelari

Zâmbește! Mâine poate fi și mai greu!

The Amelie's

Povești mai noi și mai vechi, de aici sau dintr-un alt univers

gunty roth

Niscai povesti despre ce-mi mai trece si mie prin cap...

LOC DE FRECAT MENTA

Dubito ergo cogito, cogito ergo sum

Lumea lui Teonymus

Nu există viaţă fără sens, ci doar oameni care nu l-au găsit încă...

%d blogeri au apreciat asta: