Colegul meu special de normal


aimi 11

(Foto de aici)

Un băiat blond, cu părul bogat care lucea în soare ca spicele de grâu date în pârg și cu ochi azurii, ca cerul senin. Un om foarte blând, o blândețe izvorâtă din nuferii galbeni ai lui Eminescu, pe lângă care copilărise. De loc dintr-un sat din Botoșani, Dan era un om atât de extraordinar încât ar fi putut cu ușurință catalogat drept ”special”. Numai că el și-a dorit a fi întotdeauna un om normal. Și s-a luptat din toate puterile lui pentru a fi văzut și perceput un om normal. Iar pentru noi, Dănuț, așa cum îl alintam fetele, colegul nostru cu vorbă molcomă, venit de acolo de unde se agăța harta în cui, cum îi plăcea să glumească, a fost un om normal.

La sfârșitul gimnaziului, Dănuț, un copil de numai 14 ani, imediat după ce a luat admiterea la un liceu bun din Botoșani, s-a angajat pe vară la un atelier, să scoată un ban în plus. Ai lui erau săraci, lucrau la CAP în sat și câțiva bănuți din care să-și cumpere cele necesare traiului de internat nu i-ar fi stricat. Ghinionul vieții lui s-a numit vara aceea. A suferit un accident care l-a lăsat fără suflare, în prag spre lumea umbrelor. S-a electrocutat. Accidentul stupid l-a transformat dintr-un copil sănătos și energic într-o posibilă victimă, o legumă pentru multă vreme iar pentru viitor, un om cu handicap. Situația lui era atât de disperat de complicată încât, ca să îi salveze viața, medicii au fost nevoiți să îi amputeze ambele palme ale mâinilor. În loc de mâini cu palmă și degete, copilul s-a trezit după operație cu două cioturi rotunde care se terminau acolo unde trebuiau să înceapă palmele cu care căra gălețile de apă sau se juca cu mingea, fără să înțeleagă de ce l-a pedepsit destinul.

După o perioadă de suferință cruntă în care a încercat să înțeleagă ce urmează să facă cu viața lui schilodită, sprijinit din tot sufletul de inima mare și plină de iubire a țăranilor simpli care îi erau părinți, Dan, un copil încă, s-a scuturat de nefericire și a ales să facă un liceu special pentru copiii cu dizabilități, tocmai în Alba Iulia. Putea să devină nimic, să cerșească statului ajutoare pentru toată viața. Era în drept să facă asta, se accidentase în câmpul muncii, dar a ales să fie demn și să se lupte, chiar și cu sine.

Voia să-și recapete normalitatea pe care o pierduse. Iar pentru asta a trebuit să ajungă la concluzia că nimic din ce știa până atunci nu i se mai poate aplica. Dan s-a născut din nou la Alba Iulia, a învățat să se îmbrace, să se spele, să facă orice îi era necesar, folosindu-se de cele două cioturi. A învățat să existe din nou, într-o altă formulă, să se respecte așa cum este, să admită că viața lui va fi altfel dar, prin propria voință, poate fi la fel. Cu condiția să se accepte. Mai presus de toate, a învățat din nou să scrie. Cu totul diferit, ținând pixul între cele două cioturi. Strângând din dinți, plângând când nu-l vedea nimeni, copilul devenit matur prea devreme, le-a învățat pe toate cu o ambiție extraordinară.

În clasa a XII-a, când a comunicat profesorilor că vrea să dea admitere la Facultatea de filosofie, era mândru de el. Devenise un tânăr frumos care se deosebea de ceilalți doar prin faptul că, fie vară sau iarnă, purta pe umeri o haină, cu mânecile atârnate pe lângă corp, neglijent. În fapt, așa își ascundea infirmitatea. Profesorii de liceu s-au uitat cu suspiciune la tânărul din fața lor, admiterea era grea, cu mulți candidați pe un loc, cu subiecte multe pe care trebuia să le așezi în pagină repede, în numai trei ore. Avea să facă față celorlalți care scriau cu pixul ținut normal, între degetele de la o mână întreagă? Viteza lor nu avea să fie un avantaj? Dan însă le-a dovedit că da, chiar dacă pixul lui alega pe foaia de concurs ținut strâns între cele două cioturi, poate să facă față oricărei concurențe. Și a reușit să-și depășească frica, luând admiterea ca orice copil normal.

Când l-am cunoscut pe Dan, la începutul anului I, noi, dar și fiecare profesor în parte, am avut inițial un moment de recul când i-am zărit ieșind de sub haină cele două cioturi cu care a apucat pixul să scrie. Ba chiar, în momentul solemn în care ne-au fost înmânate carnetele de student, în Aula Universității, Decanul facultății a avut un moment de slăbiciune fizică pentru că n-a știut și a întins carnetul la o distanță mai scurtă, acolo unde carnetul trebuia să se întâlnească cu degetele lui Dănuț. Când Dan a întins cele două cioturi, carnetul a căzut jos cu un zgomot tulburător, înfiorându-ne pe toți. Singurul care a zâmbit blând a fost colegul nostru, care a pus capăt scuzelor bâlbâite ale decanului palid într-un simplu și atât de normal:

– Nu face nimic. Se mai întâmplă.

Anunțuri


Categorii:Povestiri din viața reală, Uncategorized

Etichete:, , ,

4 răspunsuri

  1. Am cunoscut doi oameni admirabili, sot si sotie , protezati la maini si picioare. Si-au facut chiar si o firma care produce proteze , angajatii fiind toti colegi de suferinta cu ei.
    Ai fi zis ca acolo domnea tristetea. Ei bine, era cam dimpotriva. Se distrau, dansau, jucau tenis de masa, chiar si din scaunul cu rotile… A fost o experienta fantastica sa-i cunosc.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Doctor de Romanica'

Aventurile unui doctor in tara tuturor posibilitatilor

Corina's Blog

Just another WordPress.com weblog

Alexandrina Chelu's Blog

Oameni de valoare

anacronietzsche ~ fara semne ~

haihui printre cioburi de gand

Summum jus, summa injuria - Mai multa lege, mai putina justitie

Democratie: si astfel, neputand face ca tot ceea ce este just sa fie tare, s-a facut ca tot ceea ce este tare sa fie just. BLAISE PASCAL

France Forever

Site de povestiri din/cu/despre si in Franta.

floriniaru

Şi nimica mişcă

nwradu blog

Dubito ergo cogito, cogito ergo sum

My Weekly Book

"Sometimes, I love books more than I love people..."

Mistreata Neprietenoasa

Ce gandim, dar nu vrem sa recunoastem ...

Colivia cu papagali

Unii au o pasarica, altii au un stol cu pasarele. Eu am doar o colivie cu papagali.

Dragusanul.ro

Dubito ergo cogito, cogito ergo sum

biographia litteraria

Dubito ergo cogito, cogito ergo sum

intrenoaptesizi

A fine WordPress.com site

Omul cu Ochelari

Zâmbește! Mâine poate fi și mai greu!

The Amelie's

Povești mai noi și mai vechi, de aici sau dintr-un alt univers

gunty roth

Niscai povesti despre ce-mi mai trece si mie prin cap...

LOC DE FRECAT MENTA

Dubito ergo cogito, cogito ergo sum

%d blogeri au apreciat asta: