Pălăriile și Lina


IMG_5390
(Foto de aici)

PĂLĂRIILE ȘI LINA

 

Imagini vechi, colorate și hazlii, se deruleau ca un film prin fața ochilor Dianei, în timp ce stătea pe scaunul stomatologului. Îi era atât de frică de bormașina care avea să-i urle în creier în timp ce-i pilea dinții, încât prefera să se afunde într-o poveste prăfuită, dar pe care o simțea în ultima vrema mai vie ca oricând. A închis ochii, lăsându-se pe mâna priceputului medic, și dincolo de iris i-a apărut Lina, o figură pe care o cunoscuse cândva. Apoi a apărut și croitoreasa, măiastra la care-și croia rochiile în studenție. Așezată pe scaunul de tortură, imaginile au început să prindă contur, una după alta. ”Oare cum am ajuns pentru prima dată la ea și cine m-a trimis? Aha. Și Lina…”

 

* * *

 

Era studentă în ultimul an și avea neapărată nevoie de o croitoreasă. Nu-i trebuise una până atunci, blugii, câteva tricouri și pulovere îi erau suficiente. Acum însă ardea. Se mărita Victoria, urma să fie mare bairam mare iar Diana – singura soră a miresei – voia să fie scoasă din cutie. Cu toate că era vorba de o simplă stare civilă, ceremonia se continua cu o petrecere în familie iar asta însemna neapărat o ținută festivă și elegantă. Cum nu-i plăcuseră niciodată rochiile ”de-a gata”, terorizată că s-ar putea trezi la vreo petrecere îmbrăcată identic cu o altă invitată, a luat Iașiul la picior pentru ca să găsească un material deosebit din care specialista în croitorie, de care tocmai auzise, să-i croiască o ținută de vis.
Cu picioarele zdrelite de atâta mers, a descoperit într-un magazin obscur, dintr-un cartier muncitoresc al orașului, un material care a cucerit-o. O mătase grea și plină, de culoare adorabilă: un orange delicat cu impresiuni de acceași culoare. Alături, un alt material minunat îi făcea cu ochiul, invitând-o să-l cumpăre. O broderie fină și delicată, albă, cum nu mai văzuse decât în filmele vechi. S-a scărpinat în cap. Nu știa ce să facă, le adora pe amândouă. La care să renunțe și pe care să o cumpăre? Neputând să se hotărască, a ales – ca orice femeie: a cerut vânzătoarei să-i taie o bucată mare și dintr-unul și din celălalt material. Norocul ei că era ”plină” de bani.

La începutul fiecărui an studențesc decanatul anunța care studenți meritoși urmează să ia bursă, în funcție de medie. Diana era undeva sus, în fruntea listei. Banii apăreau, însă, mult mai târziu. Iar în anul acela, parcă să le facă în ciudă studenților, au întârziat peste măsură. De la decanat nu primeau decât scuze, amânări peste amânări, pe motiv că nu veniseră, încă, de la minister. Trecuse și vacanța de iarnă, începuse semestrul al doilea și nimic. Nici măcar pentru semestrul I nu apăruseră.

Vai de cozonacul părinților! În fiecare an povestea se repeta, obligându-i să scoată mai mulți bănuți din buzunar pentru întreținerea copiilor. Luni în șir, auziseră la telefon aceleași cuvinte: ”N-au venit, mamă și tată, n-au venit. Dracu’ să-i ia, cu politica lor cu tot.” În afară de cantină și cămin, unde bursierii mâncau și locuiau gratis (pe bază de liste trimise de facultăți), bursa numită ”Integrală 1” – la care se încadra și Diana, înseamna și o sută de lei pe lună care erau banii ei de buzunar. Se făcuse deja februarie când decanatul a anunțat, victorios, ca bursierii să se pregătească de marea sărbătoare: vensiseră banii, chiar și cei din urmă.

– Uau!, a exclamat Diana, pot să-mi fac de cap. Sunt bogată, îmi pot permite să mă joc cu ce material vreau. Și na!, o singură soră am, nu pot merge îmbrăcată oricum la petrecere.

– Da’ croitorească ai?, a întrebat-o Maria, o colegă de cameră.

– Nu, n-am. De unde? Văd eu, oi găsi una. Deocamdată mă bucur că am bani, pot să hălăduiesc prin târg, să caut un material frumos.

– Îți dau eu una. E super. Cam …șuie, însă coase dumnezeiește.

– Dă-mi numărul și adresa acum, să nu uităm.
Ciudat. Acum, când își aducea aminte, Diana realiza că nu-și pusese niciodată problema să ceară bani de la iubitul ei soț sau să se împrumute de la vreo colegă, până la întoarcerea marinerului din voiaj.

 

* * *

 

Se căsătoriseră chiar la începutul anului, în ianuarie, și la nici două săptămâni de la starea civilă, bravul bărbat o lăsa singură, plecând într-o nouă cursă, pe un vapor de pescadoare.
– Nu vrei să duc certificatul de căsătorie la Tulcea, la întreprindere, să-ți vină ție salariul meu?, o întrebase înainte să plece.
– Până acum unde venea?
– Pe adresa părinților.
– Lasă-i să se ducă tot acolo. Mie nu-mi trebuie iar la vară vom face nunta, o să avem nevoie de o grămadă de bani.
– Să știi că pot să fac cerere și să-i oprească și la întreprindere, până mă întorc.
– Ia ce decizie vrei tu. Fie să-i rețină la întreprindere, fie să-i trimită la ai tăi, ca și până acum. Mi-e totuna.
– Și tu, cum ai să te descurci?
– Cum m-am descurcat și în primii trei ani și jumătate de studenție, înainte să fiu măritată. Din bursă, dragul meu, din bursă.

– Nu prea înțeleg de ce vrei așa.
S-au mai hârâit o vreme însă, în cele din urmă, Diana l-a convins că nu era nevoie să o întrețină. Gândul că socrii (nemulțumiți oricum că ficiorul – un mândru maramureșean –se însura cu o fată din capătul celălalt de țară și care, culmea!,  mai era și mldoveancă) ar fi putut crede că se măritase cu băiatul lor numai pentru bani, o oripila. Fusese mândră de decizia ei numai că, imediat după plecarea adoratului marinar, surioara o anunțase tam – nesam că se mărită. ”Am tras bine piciorul.”

”Ptiu, drace!, acum de unde o să fac rost de bani pentru ținută și cadou?” O undă de regret a încercat-o, ”poate era mai bine să-i fi acceptat oferta”, însă a alungat imediat gândul. Îi era imposibil să ceară bani de la soț dar la fel de greu de la părinți. Pentru ei Diana era o femeie măritată și, după mentalitatea lor, din ianuarie ieșise de sub întreținerea lor. Când secretariatul a anunțat-o că au venit banii de bursă, a răsuflat ușurată. Era salvată, fără să se roage de cineva sau să-și calce în picioare demnitatea.
* * *

 

Urcând Copoul cu materialele strânse sub braț, ca pe o comoară, Diana nici n-a observat că natura se îmbrăcase într-o nouă primăvară. Copacii musteau de frunze proaspete și flori albe, printre care zburau veseli fluturi colorați și albine harnice. Fata era cu gândul aiurea, chinuindu-se ce să-și imagineze ce anume să îi ceară croitoresei. Dimineață căutase înfrigurată un material, acum avea două și nu știa ce să facă cu ele. Modele de rochii alergau prin fața ochilor, pășind agale printre oameni grăbiți. Aproape de cămin a zâmbit unui gând, găsise rezolvarea: avea să îi ceară să facă o ținută combinând cele două materiale. Nu voia să renunțe la niciunul. Modelul imaginat era simplu, fără farafastâcuri: o rochie scurtă, până la genunchi  – croită din mătasea plină,  pe talie iar sus, la umeri, o platcă din broderia delicată.
”Mda, se certa, slabă imaginație ai, fată!” Făcuse Liceul pedagogic la o secție de învățătoare maistre însă n-avusese niciodată talentul celorlalte colege, care transformau în artă chiar și un material simplu, croind rochii de basm. Ea? Cam din topor și la croit, și la modele inventate. Cu gândul la orele de croitorie din liceu, a dat din mână să alunge criticile; era mulțumită, rochia pe care o desenase în cap combina ambele materiale, pe care le purta sub braț cu mândrie.
Nu fusese niciodată la croitoreasa despre care aflase că este extraordinar de bună. Avea, însă, în traista atârnată pe umăr, hârtia cu adresa exactă. Femeia stătea într-un bloc vechi, foarte aproape de cămin. N-a mai cotit către cămin, febrilă să vădă ce ținută poate ieși din cele două țesături, Diana a plecat întins într-acolo, dând naibii cursurile și seminariile din ziua respectivă. Cel mai important, în acel moment, era rochia ei, pe care o vedea aievea cu ochii minții îmbrăcându-i trupul. Strângea plăsuța cu materiale care urmau să se transforme într-o minunăție.

Absorbită de gânduri, fata a urcat scările până la etajul doi al unui bloc vechi, trezindu-se în fața soneriei. ”Acu’ i-acu’” și-a zis și a apăsat butonul soneriei.
– Țârrrrrr! Soneria s-a auzit spart.
– Liina?, a auzit  strigînd de dincolo de ușă o voce caldă și aspră în același timp.
– Șhîi, duoamî?, s-a auzit răspunzându-i o altă voce de femeie, groasă și dogită, care a făcut-o să chicotească.
– Lina dragă, sună cineva! Tu nu auzi? Vocea catifelată insista.
– Șhî șî dacî sună? Cea dogită, susurând cuvintele ca dintr-un butoi, nu se lăsa mai prejos. Stând în fața ușii , Diana a început să chicotească. Lipsea puțin să nu se tăvălească și pe jos de râs. ”Unde naiba ai nimerit, fată?”
– Cum ”șî”?  Lina!, așa te-am educat eu? Vezi cine e, dragă!
– Ghinî, duamnî. Iaca mă duc, șhi așă grabî?

Pași târșâiți s-au apropiat, alene, de ușa către care fata ațintise privirile, curioasă să vadă cum arată persoana purtătoare de un limbaj comic, care i se păruse un deliciu. ”Sper că nu-i asta croitoreasa!”, s-a rugat zâmbind, când ușa s-a deschis.

De cealaltă parte a pragului s-a proțăpit, cu mâinile în șolduri, un chip măsliniu, cu un nas coroiat, proprietatea personală a unei țigănci bătrâne, cu părul negru ca noaptea, pus pe zeci de moațe  – făcute din hârtie. Îmbăcată într-un capot de satin roz și lung până la glezne, care scotea în evidență un trup îndesat, cu o dantelă complicat aranjată la mâneci și poale, cu papuci de mătase în picioare, cea numită de vocea catifelată Lina o poftea în casă. Fata se uita la figura caraghioasă abia abținându-se să nu izbucnească în hohote de râs. Arăta ca o paiață.
– Intrîi, bre, măi răpidî, că ni baji muștî în casî, a tras-o țiganca de mânecă, împingând-o în apartament. Pe holul strâmt de la intrare a întâmpinat-o un cuier sofisticat care sugera un copac cu crengi, construit din lemn de nuc și vechi de când lumea.
– Cine este, Lina dragă?, a auzit, din nou, glasul nevăzut al celeilalte femei. Vocea suavă și cântată venea dintr-o cameră situată în dreapta holului.
– Da’ șhi, io-s jîndar sî ștîiu? Cre’ cî ti cautî pî matalî, cî pî mini n-are șhini, a răspuns oacheșa țigancă.
– Bună ziua, m-a trimis o colegă, doamnă. Maria, o studentă de la filosofie care a mai lucrat haine la dumneavoastră. Pentru o rochie am venit, s-a prezentat Diana de pe hol, jenată să înainteze.
– Poftește, poftește!, a auzit din nou vocea și, împinsă de la spate de Lina, a pășit de pe holul smiumbrit într-o sufragerie luminoasă.
Pe un fotoliu vechi, cu mânere sculptate de mâini de artist, dar cu țesătura roasă de molii, stătea tolănită o femeie, cam de aceeași vârstă cu Lina. Diferența dintre ele era, însă, uimitoare. Cu fața luminos de albă și ochii mari, albaștri și reci ca stelele, femeia care s-a ridicat să dea mâna cu ea era o doamnă, în adevăratul sens al cuvântului, așa cum își  imaginase din cărți cuconițețe de modă veche. Un aer princiar plutea în jur ca o aură, chiar dacă neglijeul – care-i drapa trupul plinuț – era vechi și uzat la mâneci iar culoarea, cândva verde perlat, își pierduse din strălucire, probabil de la atâtea spălături.
Puse una lânga alta cele două îți creau impresia de zi și noapte. Nu numai după culoarea pielii ci și după modul de adresare, limbaj și comportament.
– Te rog, domnișoară, să mă ierți în numele Linei. E menajera mea și nu le prea are cu politețurile. Culmea, doamna își cerea scuze în numele femeii oacheșe. De altfel, gândea Diana, nici nu avea de ce, o distrase Lina.
– Da’ di șhi, duamnî, șhi naiba am mai facut?, s-a zburlit menajera, neînțelegând de ce-i certată.
– Vezi, Lina, vezi?! Te mai și întrebi de ce…Nu te poți abține nici în fața musafirilor. De câte ori ți-am spus că atunci când te strig, trebuie să-mi spui: ”Ce doriți, doamnă” sau ”Poftiți, doamnă”? Tu…
– Păi șî io nu așă zîc? Femeia se uita la cele două, stăpână și musafiră, ca curca-n lemne, cu o privire idioată, semn că nu înțelesese nimic.
– ”Șhi, duoamî”, așa zici, nu cum vreau eu, Lina dragă.
– Șhî șhi, nu-i tot acîia? Moftoroasî mai ești cucoanî!
Menajera nu s-a dat bătută și a învins în lupta casnică, pe care Diana o urmărea amuzată. Croitoreasa a dat din mână a lehamite, expediind-o la bucătărie, cu un gest scurt. Urmărise cearta domestică cu zâmbetul pe buze și numai educația o opriseră să nu chicotească ca o proastă. Cele două erau două figuri aparte, parcă asista la o scenă comică dintr-o piesă de teatru.
”Duamna”, cum o apela Lina, a invitat-o pe un fotoliu, aruncând neglijent pe o canapea –  așezată într-un colț, zecile de materiale care zăceau în el, unele peste altele. Apoi a obligat-o să bea o cafea într-o ceașcă minusculă, cât un degetar. Diana s-a uitat cu admirație la ceșcuța din porțelan vechi, marcată de o dungă aurie, și a simțit dându-i târcoale un miros din copilărie. Mai văzuse asemenea cești pe vremuri, în casa bunicilor.

Nu era atât de simplu să treacă la subiectul ”rochie”, croitoreasa avea chef de vorbă.
– Știi de când o am pe Lina la mine, domnișoară? Avea 16 ani când am adus-o de la țară și nici eu nu eram cu mult mai mare decât ea. Atâta doar că eram deja măritată, femeie la casa mea. Am luat o sălbatică și, în  toți anii ăștia, m-am străduit din răsputeri să fac din ea o doamnă. Nimic nu s-a prins, a rămas tot o țărancă needucată, fix ca atunci când mi-a călcat prima dată pragul.
Croitoreasa clătina din cap în vreme ce Lina, ițindu-și capul plin de moațe caraghioase, bombănea din ușa bucătăriei cuvinte numai de ea înțelese, dând din mână. Diana se abținea din greu să nu-i răspundă că nici nu avea cum, Lina nu avea nici pe departe stofă din care să poată fi șlefuită o cuconiță stilată. S-a abținut, înveselită de cele două.
Doamna, care sorbea cu delicatețe din ceașcă, îi povestea că fusese cineva la viața ei. Nevastă de ștab cu funcție mare la partid, fusese cerută în căsătorie încă de pe băncile liceului. Nu muncise după ce se măritase. Bărbatul, un mascul care considera nevasta ca pe un fel de proprietate, o ținuse acasă, în siguranță.
– N-a vrut să mă lase să lucrez, e singurul lucru pe care am a-l reproșa, Dumnezeu să îl ierte, s-a confesat croitoreasa.
– De ce, doamna Nicoleta?
– Era foarte gelos, nu suporta privirile admirative pe care mi le adresau bărbații. Am fost o femeie frumoasă, domnișoară și domnului meu îi era frică să nu mă dorească un altul, mai chipeș decât el. Am suferit atunci, stăteam acasă ca o păpușă, așteptând să se întoarcă dumnealui de la ședințe sau din deplasări. Mi-am alinat singurătatea cu Lina.
Nu-și pierduse frumusețea, cu toate că se apropia de 70 de ani. Suferise din cauza geloziei lui, chiar dacă o adorase și se străduise din răsputeri să nu-i lipsească nimic. Numai că zvârlugei cu ochi albaștri îi lipsea libertatea. Murea să se plimbe prin Copou sau să dea o raită pe la magazine. El era prea rar liber, ca să o însoțească. Dar mai ales murea să croiască haine pentru femei, o pasiune de pe vremea când era copilă, moștenită de la bunică, o modistă vestită.
Avea să-și îndeplinească dorința numai la moartea bărbatului. O lăsase singură, mult prea devreme, la numai zece ani de căsătorie, după un accident stupid de mașină. În primele săptămâni după plecarea lui a fost buimacă, neștiind ce să facă, cum să se descurce fără el. O avea pe Lina, însă nu-i era suficient. Într-o zi s-a trezit hotărâtă: venise momentul să-și împlinească. Moștenise de pe urma soțului niște bănuți și o pensie frumoasă așa că, la puțin timp după înmormântare, a frunzărit grăbită ziarele și a tresărit, găsise ce căuta. Cineva vindea o mașină de cusut Singer, exact ce își visase. Croitoria avea să îi umple viața, împlinind-o mai mult decât sperase.
Toată sufrageria era plină de materiale. Aruncate pe pat, pe fotolii, pe dulapuri. Dar tocmai această neglijență îi dădea croitoresei un farmec aparte. După ce povestea a fost spusă între două înghițituri de cafea, a venit și rândul materialelor pe care Diana le strângea, încă, sub braț și pentru care venise. Rochia pe care o avea în cap, imaginată pe drum, a fost aruncată la gunoi cu un singur cuvânt: ”Nu, nu și nu. Nu ți se potrivește”. Maiestoasa doamnă a strâmbat din nas și a convins-o să se lase pe mâna ei, cerând încredere, oferindu-i cu gesture largi certitudinea că ce va ieși de sub mâinile ei avea să fie cu mult mai deosebit decât ce-și imaginase. Modelul visat nu mergea cu înălțimea, umerii, ochii, lungimea picioarelor, cu genul de petrecere la care urma să participe. Diana se uita la ea cu ochii mari, nu știuse că o haină ține cont de atâtea variabile. N-a greșit lăsându-se pe mâna ei, modelul inventat de talentata croitoreasă a fost, într-adevăr, unicat. Imaginase o combinație între cele două materiale care a lăsat-o mască. Aparent, un simplu deux pieces, făcut din mătasea plină. Bluza însă, încheiată la spate cu un nasture sidefiu și un fermoar ascuns pe lateral, era croită strâns pe talie și avea un guler mic și rotund – ca o tunică – urmat de un jabou complicat și două brizbrizuri delicate la mâneci, toate din dantela albă. Frusta era tronconică, până la mijlolcul genunchiului, scoțându-i în evidență picioarele. Un model minunat, pe care nu-l mai văzuse nicăieri, însă terminat greu, după multe probe, printre povești, sfaturi de viață și cafele dulci băute în același degetar.

De câte ori mergea la probe, cel mai tare o amuza Lina. Rămăsese la fel de needucată, ”fără leac”- cum îi plăcea croitoresei ei să o alinte – iar certurile domestice dintre ele, pline de iubire și de dojană o fermecaseră. Dincolo de bombănelile permanente dintre stăpână și slujnică, ghiceai o tandrețe între ele care nu putea fi exprimată în cuvinte.
Doamna Nicoleta era și consilier marital, nu numai croitoreasă. A învățat-o o grămadă de lucruri pe care, din păcate, Diana nu le-a pus în aplicare. Îi șoptea ca o taină că, indiferent cât va fi de bogată sau de săracă, în fiecare primăvară și toamnă să dea de pomană toate hainele și să-și oblige bărbatul să-i cumpere altele noi.
– Trebuie să fii permanent alta pentru el, domnișoară. Așa se ține un bărbat, uită-te bine la ce-ți spun, șoșotea cu vocea joasă. Ascultă-mă, știu ce zic!
În afară de rochii, fuste și bluze, croitoreasa mai avea o pasiune: pălăriile. Exista în casă un dulap uriaș, plin ochi cu pălării. Pălării de fetru de toamnă, de mătase numai bune pentru o zi călduroasă de vară, unele cu flori de câmp, altele cu boruri largi înconjurate de eșarfe fine din mătase. O avere strânsă cu migală, formată din pălării de toate culorile, mărimile și modelele. Doamna le mângâia ca pe niște copii, ștergându-le de praf cu toate că nu mai avea nevoie de ele; de ani buni nu ieșise din casă, chinuită de o artroză severă.
Iubirea ei pentru pălării, modul în care povestea despre ele ca și cum ar fi avut viață au făcut-o pe Diana să le adore. Și nu mult a lipsit să o roage să-i vândă câteva. Aproape o convinsese să poarte pălării, cu toate că nu mai erau la modă. Până când…
Într-o zi a ieșit la plimbare cu Monica, prietena ei. În timp ce traversau agale pe trecerea de pietoni de la Biblioteca Eminescu, Diana a zărit o apariție stranie. O doamnă, mult prea elegantă pentru o zi obișnuită,  mergea cu pași sprințari pe trotuarul de vis-a-vis.
– Monica, fii atentă ce mișto e tipa.
– N-am ce zice, e la patru ace.
O vedeau numai din spate, însă femeia le lăsase cu gura căscată. Purta un pardesiu de stofă roșie, cambrat pe talie, lung până la jumătatea genunchiului, cu un guler tunică, în jurul căruia încolăcise o eșarfă albă de mătase, un capăt fluturându-i romantic pe spate. Cizmele albe, scurte, se asortau perfect cu eșarfa iar în cap, o pălărie de fetru roșie, desăvârșea ținuta cuconiței.
– Hai să ne grăbim s-o vedem și din față, a propus Monica. Trebuie să fie o doamnă în vârstă, de modă veche. Parcă-i dintr-o carte, arată bestial.
– Hai!, a grăbit și Diana pasul.
Din lateral, au ajuns să privească fața femeii elegante. Pe Diana a izbit-o un nas coroiat și o față oacheșă. De sub pălărie ieșea părul negru ca abanosul, așezat în cârlionți rătăciți. Fata a făcut un pas în spate, s-a așezat direct pe caldarâm și a început să râdă sughițat, ca o proastă, ridicând sprâncenele mirate ale trecătorilor.
– Ce-ai, băi, ai înnebunit?!
– Nu. E… e Lina. Doamna elegantă e Lina. Țiganca, mă, menajera croitoresei mele.

 

– Azi ați fost ca niciodată, o pacientă foarte răbdătoare, i-a spus medicul stomatolog Dianei .

 

Anunțuri


Categorii:Povestiri din viața reală

Etichete:, , ,

8 răspunsuri

  1. N-ai auzit despre manechine exotice?

  2. Pana la urma ceva tot i-a iesit croitoresei

  3. Superb!!! M-ati dus intr-o cu totul alta lume. Abia astept sa intru in posesia cartilor dvs. Va multumesc

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Doctor de Romanica'

Aventurile unui doctor in tara tuturor posibilitatilor

Corina's Blog

Just another WordPress.com weblog

Alexandrina Chelu's Blog

Oameni de valoare

anacronietzsche ~ fara semne ~

haihui printre cioburi de gand

Summum jus, summa injuria - Mai multa lege, mai putina justitie

Democratie: si astfel, neputand face ca tot ceea ce este just sa fie tare, s-a facut ca tot ceea ce este tare sa fie just. BLAISE PASCAL

France Forever

Site de povestiri din/cu/despre si in Franta.

floriniaru

Şi nimica mişcă

nwradu blog

Dubito ergo cogito, cogito ergo sum

My Weekly Book

"Sometimes, I love books more than I love people..."

Mistreata Neprietenoasa

Ce gandim, dar nu vrem sa recunoastem ...

Colivia cu papagali

Unii au o pasarica, altii au un stol cu pasarele. Eu am doar o colivie cu papagali.

Dragusanul.ro

Dubito ergo cogito, cogito ergo sum

biographia litteraria

Dubito ergo cogito, cogito ergo sum

intrenoaptesizi

A fine WordPress.com site

Omul cu Ochelari

Zâmbește! Mâine poate fi și mai greu!

The Amelie's

Povești mai noi și mai vechi, de aici sau dintr-un alt univers

gunty roth

Niscai povesti despre ce-mi mai trece si mie prin cap...

LOC DE FRECAT MENTA

Dubito ergo cogito, cogito ergo sum

%d blogeri au apreciat asta: