Istoria postdecembristă ne-a arătat în mod clar că suntem un popor care nu mai cunoaște binele. Sau nu-l mai apreciază. Sau poate că binele nu mai există, a dispărut în negura timpurilor.
Când analizăm și alegem un om, fie că-i alesul nostru în parlament, fie că-i partenerul de viață, fie că-i avocatul care urmează să ne reprezinte, fie că-i notarul care urmează să încheie un act important, fie că-i medicul care urmează să ne opereze, fie că-i grădinarul care ne tunde iarba, ne raportăm la alții (pe care nu-i alegem) nu în sensul ca ceilalți sunt mai puțini buni decât cel pe care l-am ales, ne raportăm la alții în sensul că cel ales nu-i mai rău decât ceilalți.
Când a fost momentul în care am coborât ștacheta alegerii astfel încât alegem doar dintre cei răi, facem slaloom printre cei răi și încercăm să-l descoperim pe cel mai puțin rău?