Strada mea și profesorul de logică


Falticeni_promenada(Foto de aici)
Cum toată lumea mă știe ca pe un cal breaz, probabil că nici n-ar trebui să mai spun că sunt din Fălticeni, un oraș minunat din nordul Moldovei, așezat între dealurile Spătăreștilor și cele dinspre Suceava, de la Cumpăna, cunoscut și sub numele de ”Orașul oamenilor se seamă”. Aici s-au născut, au trăit sau au creat nenumărați oameni de cultură. Fără ca eu să am vreun amestec în denumirea ”de seamă”, tare mă mai mândream pe vremuri cu orășelul meu! Parcă îmi venea să spun câteodată, ca Nică a lui Ștefan a Petrii: ” Stau câteodată și-mi aduc aminte ce vremuri și ce oameni mai erau prin părțile noastre…”.
Eram studentă iar orele de logică mi se păreau minunate, domnul Profesor avea un stil cuceritor încât și în pauză ne dădeam cu capul de pereți să descoperim care e rezolvarea problemei pe care ne-o arunca, întâmplător, la ieșirea pe ușă. În prima oră de seminar, însă, toată grupa era absentă. O oră întreagă stătea la tablă veșnic același coleg, subțire, frumușel, blond și cu ochii albaștri. De fiecare dată, fără excepție, ora I îi era destinată lui. Gurile rele spuneau că proful îl simpatiza pentru că… deh, … ar fi fost… dar nimeni n-a știut vreodată cu siguranță adevărul. Cert este că în prima oră, blondul nostru coleg oltean meșterea cu creta pe tablă, transpirat, iar noi, restul, trăgeam mâța de coadă prin bănci. Habar n-aveam ce se întâmplă în față, dezlegam rebusuri, citeam, răspundeam la scrisori sau pur și simplu moțăiam. Ne învioram abia în a doua oră când Profesorul devenea cel pe care îl adoram, spiritual, inteligent, ironic în fața prostiilor, făcând mișto de răspunsurile care n-aveau legătură cu logica.
Nimic nu anunța că la acel seminar, imediat după vacanța de Paște, lucrurile aveau să se petreacă altfel, așa că mă ghemuisem în bancă, cu o carte ascunsă în poale, fără să aud nimic în jurul meu când Mirela, amica mea, mi-a dat un ghiont, făcându-mă să scap pe jos cartea.
– Băi, te strigă Proful la tablă, mi-a șoptit.
– Pe mine?, n-are cum, e ora lui…, am dat să spun numele, vorbind mai tare decât trebuia.
Profesorul, care urmărea amuzat conversația, m-a întrerupt.
– Da, pe tine, ai ceva împotrivă? Ieși la tablă și termină problema pe care … ăla de era ora lui, n-a știut să o rezolve.
Mă lăudam că sunt bună la logică, fiind una din disciplinele mele preferate, dar în momentul acela mă uitam la șirul de cifre și litere de pe tablă ca vițelul la poartă nouă, fără să pricep o boabă. Nu fusesem atentă și mi-ar fi trebuit timp să o iau de la capăt, să văd ce a făcut și unde a greșit colegul meu, fugărit în bancă. Proful se uita zâmbind în colțul buzelor, urmărind ironic cum mă frământam să dau de capăt problemei. Am început să scriu, să șterg, să scriu din nou și iar să șterg, într-o bâlbâială ilogică de care și creta din mâna mea se săturase.
– Aha, probabil ai mâncat prea mult cozonac de Paște de nu-ți mai merge mintea, m-a ironizat profesorul, știind, după zgomotul pe care îl făcuse cartea care îmi căzuse din poală când m-a apelat, că altul era motivul pentru care nu pricepeam nimic.
Eram nervoasă, mă scotea din sărite zâmbetul lui batjocoritor. M-am zbătut să înțeleg, mi-am chinuit creierii și ceva, ceva, parcă începuse să se lumineze, se aprindeau beculețe în mintea mea. I-am comunicat Profului în ce fel ar trebui rezolvată problema, unde a greșit colegul meu și l-am întrebat dacă dorește să expun rezolvarea pe tablă.
– Nu-i nevoie, treci la loc, ajunge. Și vezi, ține-ți mai bine cartea pe genunchi să nu se împrăștie filele, nu s-a abținut să nu rânjească la mine.
Am tăcut, grăbită să ajung în spatele sălii de curs și fericită că scăpasem numai cu atât, când Proful m-a oprit din nou.
– Auzi, ia stai puțin. Spune-mi, tu de unde ești?
– Din Fălticeni, m-am întors mândră către el, de parcă ceva din semeția oamenilor de cultură care trăiseră pe meleagurile mele mi-ar fi împrumutat din aura lor.
– Zău!?, a rânjit proful. Știam că acolo fiecare stradă poartă numele unui om de seamă.
– Da, i-am răspuns, la fel de mândră.
– Și a ta cum se cheamă?, nu m-a slăbit.
– A mea? Încă nu poartă un nume de seamă, dar va purta numele meu, când eu n-o să mai fiu, i-am întors rânjetul.
Toată grupa a început să chicotească. Profesorul a dat din mână și m-a lăsat să ajung în bancă, mormăind printre hohotele de râs care răsunau în sală, cu un zâmbet ce-i însenina fața:
– Da, da!, dacă ai să rezolvi în viață problemele tot așa cum ai făcut acum la tablă, sigur ai să fii un om de seamă. E din Fălticeni și e și obraznică, o fi din neamul lui a Petrii, mai știi!, s-a adresat Profesorul colegilor mei, care se tăvăleau pe jos.
uaic_6_(Foto de aici)



Categorii:Povestiri din viața reală

4 replies

  1. frumoase amintiri,citind articolele imi dau seama ca ai sanse sa ai si nume de strada in viitor

  2. frumoase articole , va urmaresc cu placere !!

    • Mic,frumos asa cum merita nordul Moldovei.Eu ma bucur ca publicati in Monitorul de Botosani,judet care a dat Romaniei,cred ca mai multi oameni mari,decat 2-3 judete de frunte ale tarii la un loc.Neavand altceva,a avut timp de cultura.Prin anii tineretii mele avea numai orasul 7 scoli de nivel mediu.Si acum,dupa”Privatizare” caci industria sa a ajuns o privata,orasul traeste,oamenii deschisi la suflet,viata tinereasca,piata bogata.De unde NU STIU.Cred ca are o vrajitoare care face „Hocus Pocus..Daca nu ati fost niciodata acolo,duceti-va.Va intalniti cu Petru Rares,Elena Doamna,La Popauti cu Stefan cel Mare,cu Iorga ,cu Eminescu,Bancila,Onicescu,si multi multi altii.Pe Pietonalul Unirii,oamenii se plimba ca in timpurile linistite ale Pacii sufletului Romanesc.

Trackbacks

  1. Strada mea și profesorul de logică | radupopescublog

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

anacronietzsche ~ fara semne ~

haihui printre cioburi de gand

Summum jus, summa injuria - Mai multa lege, mai putina justitie

Democratie: si astfel, neputand face ca tot ceea ce este just sa fie tare, s-a facut ca tot ceea ce este tare sa fie just. BLAISE PASCAL

France Forever

Site de povestiri din/cu/despre si in Franta.

floriniaru

Şi nimica mişcă

nwradu blog

Dubito ergo cogito, cogito ergo sum

My Weekly Book

"Sometimes, I love books more than I love people..."

Mistreata Neprietenoasa

Ce gandim, dar nu vrem sa recunoastem ...

Colivia cu papagali

Unii au o pasarica, altii au un stol cu pasarele. Eu am doar o colivie cu papagali.

Dragusanul.ro

Dubito ergo cogito, cogito ergo sum

biographia litteraria

Dubito ergo cogito, cogito ergo sum

intrenoaptesizi

A fine WordPress.com site

Omul cu Ochelari

Zâmbește! Mâine poate fi și mai greu!

The Amelie's

Povești mai noi și mai vechi, de aici sau dintr-un alt univers

gunty roth

Niscai povesti despre ce-mi mai trece si mie prin cap...

LOC DE FRECAT MENTA

Dubito ergo cogito, cogito ergo sum

Lumea lui Teonymus

Nu există viaţă fără sens, ci doar oameni care nu l-au găsit încă...

%d blogeri au apreciat asta: