Elveția, o nebunie de o zi


17062008(001)

Sigur, fusese de acord, numai pentru un meci n-avea rost să plecăm, costurile ar fi fost mult prea mari în comparație cu plăcerea de a vedea spectacolul naționalei noastre în Elveția, dar îmi dădeam seama că este negru de supărat. Participasem la tombolă pentru a câștiga bilete la meciurile României pentru calificarea la Campionatul Mondial din 2008 și primisem doar 2 bilete pentru meciul România – Olanda, ultimul meci din grupă de al cărui rezultat atârna ca un fir de ață barajul pentru calificarea noastră. Olanda își permitea să piardă un meci. Ba mai mult, o victorie a României i-ar fi adus posibilitatea să elimine Italia care juca în paralel cu Franța. Plătisem biletul dar mai apoi începusem să dăm înapoi, era prea scump biletul de avion, la fel ca și cazarea în Berna. Nu merita, chiar nu merita numai pentru un meci!

În dimineața meciului, lucrurile erau la fel de clare, nu urma să mergem în nici o Elveție, se preconiza o seară în fața televizorului. Ne-am băut cafeaua și fiecare a pornit spre locul lui de muncă, eu destul de liniștită, el la fel de cătrănit și aruncând câte o propoziție care îi trăda negura din priviri, ”Puteam fi azi la meci, dar asta e!”. Cred că din același motiv nu vânduse biletele, amânase de pe o zi pe alta până ne-am trezit în ziua meciului cu ele pe masă.

În drum spre birou, conducând indiferentă mașina pe un DN1 aglomerat, gândurile au început să coacă o surpriză. ”Și dacă am merge? Oare ce ar face Virgi dacă l-aș ademeni la Otopeni?” Eram sigură că i-aș aduce din nou luminițele în priviri. Ce conta că drumul era scump, că urma să stăm în aeroport o noapte? Conștientizam că nici un locșor de cazare nu mai exista în Berna dar nu avea nici o importanță, la fel cum nici banii nu contau, bucuria de pe chipul iubitului meu nu putea fi cuantificabilă în bani.

–        Bună dimineața, avem acte azi?

–        Numai până la ora 11, au sărit fetele din secretariat cu răspunsul.

–        Și mâine?, continui tirada de întrebări cu speranța că nu am programări nici a doua zi

–        Mâine da, avem niște contracte după – amiază dar le-ați verificat deja, sunt programate de mult. Trebuie doar să vină să le citească, să le semneze și să le autentificați. S-a întâmplat ceva?, fetele par îngrijorate să nu fiu bolnavă.

Aha, deci pot să plec. Sun febrilă la o agenție de bilete și aflu că este un avion către Berna în jurul prânzului și un altul care se întoarce din Berna a doua zi dimineață. Prețul este colosal, mă cam clatin puțin când aud dar gata!, am hotărât surpriza, nimic nu mai contează. Fac rezervările, plătesc online și o sun pe fiică-mea care învăța acasă pentru examene.

–        Mami, ajută-mă să-i fac o surpriză lui Virgi. Vino te rog la amiază, la ora 13,00 la aeroport la Otopeni cu o gentuță cu ceva haine, puține, de o zi. Plecăm în Elveția la Berna, la meci. Dacă te sună, să nu-i spui nimic, da?

–        Bine, mama, mă aprobă fiică-mea care a adorat întotdeauna lucrurile făcute la prima inspirație așa că nu i se pare o nebunie ceea ce urmează să fac. Ce să-ți pun în bagaje?

–        Ce vrei tu, câteva lucrușoare pentru niște spectatori la meci și ceva pentru noapte, poate găsim totuși o cazare. Mâine dimineață ne întoarcem cu primul avion, am acte după amiază. Vezi că pe măsuța de cafea este și un plic cu două bilete la meci, să nu le uiți acasă!

Mai rămânea să îmi atrag iubitul la Otopeni și surpriza era pe cale să se finalizeze. Îl sun la birou, în chicotelile fetelor din secretariat care erau extaziate de nebunia pe care urma să o fac:

–        Bună, ai putea să mă ajuți cu ceva azi? Asta dacă nu ești foarte ocupat, îi strecor, cu vocea cea mai mieroasă de care sunt în stare.

–        Nu, nu sunt. Și oricum treaba merge pe aici și fără mine. Care-i baiul?, răspunsul a venit imediat și era cel pe care îl așteptam.

–        Am un client care vrea să ne vedem la ora 13,00 în aeroport să-i dau niște lămuriri asupra unor acte pe care le are săptămâna viitoare. E străin, reprezentant al unei firme, și nu vorbește prea bine limba română la fel cum nici eu nu vorbesc prea bine limba engleză. Ai putea să vii să mă ajuți cu traducerea?

–        Bineînțeles, draga mea! Ne vedem la fără un sfert la intrare.

Hip, hip, uraaa!, totul era aranjat și excursia minunată spre Berna putea începe. Hai, România! Să joci bine, venim!

Cum să vă descriu bucuria soțului când a ajuns în aeroport și l-am dus la check-in în loc de întâlnire cu nu știu ce client străin? Gentuța cu bagaje sosise deja în aeroport ca și plicul cu cele două bilete, fiică-mea mi le-a dat scurt pe geamul mașinii fără să coboare și a fugit la învățat. N-am să uit niciodată luminițele din ochii lui Virgil. Drumul până la Berna a fost un râs și o glumă de care nu ne mai săturam. Ne imaginam cum va fi jocul, cum e atmosfera, chiar aveam și emoții.

O singură problemă îmi crea o neliniște ușoară. Eram îmbrăcată în fustă și bluză de mătase, așa cum plecasem dimineața la slujbă căci vara se înstăpânise în România iar în picioarele fără ciorapi aveam o pereche de sandale din pânză. Nu-mi făceam însă griji, sigur aveam haine și papuci de meci așa că am purces în toaleta avionului, cu gentuța după mine, hotărâtă să ies de acolo îmbrăcată sportiv.

Of, Doamne, copilul meu căruia îi stătea gândul numai la examene! În geantă nu era nimic sportiv sau ceva mai gros ci alte două fustițe la fel de diafane și două bluzițe, toate din mătase naturală, precum și o cămașă de noapte la fel de subțire și scurtă. Lui Virgi îi pusese o pereche de ciorapi și un tricou. Unde credea că plec copilul meu, la Ecuator? Na belea, să sperăm că nu-i prea răcoare în Berna. Bine măcar că avusese grijă să pună în bagaje aparatul de filmat.

–        Lasă, măi, după meci ne mai învârtim puțin prin oraș, mâncăm doi cârnați apoi ne retragem în aeroport unde ațipim până la șase când avem avionul, m-a consolat Virgi, râzând în hohote de hainele mele numai bune de plajă.

Despre atmosfera de pe străzi e greu să povestești dacă n-ai fost acolo. Olandezii erau în jur de 100.000, îmbrăcați cât mai fistichiu pentru a susține echipa lor preferată iar ai noștri în jur de 10.000. De la aeroport până în centrul orașului am luat un microbuz iar de acolo până la stadion câțiva kilometri pe jos. Dacă ar fi fost după mine, mi-aș fi aruncat sandalele cât colo și aș fi mers în picioarele goale pentru că mă omorau deși aveau talpă epa. Mi-aș fi cumpărat un tricou, o pereche de pantaloni și teniși dar toate magazinele fuseseră închise așa că am răbdat cu stoicism, sperând că în timpul meciului îmi voi odihni picioarele pe care abia le mai târâiam. Noroc că afară era o atmosferă plăcută, nu era zăpușeala din București dar puteam face față temperaturii blânde cu hainele mele de mătase.Imag010

Pe străzi era nebunie, lumea dansa, cânta, bea bere la terase unde se instalaseră ecrane uriașe iar mirosul de cârnați te scotea din minți. Olandezii treceau pe lângă noi și ne încurajau, strigând ”„ Rumenia, Chivu, Mutu!”, cu unii chiar ne-am și pupat, era clar că își doreau să câștigăm. Nu mai fusesem niciodată la un meci în străinătate, mai ales la o competiție atât de importantă și mi-am dat seama că tot spectacolul care se comentează la televizor nu este neapărat cel care se desfășoară în interiorul stadionului ci mai ales cel de pe stradă. Oamenii bătuseră mulți kilometri ca să fie alături de echipa lor deși nu toți aveau bilete la meci.Imag014

La intrarea în stadion ne-am cumpărat căciuli, tricouri și fulare reprezentative pentru echipa noastră, precum și steaguri uriașe. Meciul putea începe, Hai România! Meci care a fost așa cum este întreg fotbalul românesc, o jălanie fără cap și fără coadă. Olandezii au intrat cu echipa de rezerve, hotărâți să ne dea toate ocaziile din lume să câștigăm. Era un calcul, știu, calificarea noastră la baraj putea elimina Italia care avea în paralel un meci cu Franța dar ai noștri n-au fost în stare să profite de nici o oportunitate. Bieții de olandezi, numai n-au ieșit de pe teren sau n-au luat mingea cu mâna să o bage în propria lor poartă ca să ne ajute. Degeaba! Ai noștri?, ca lemnul!, n-au reușit să găsească poarta adversarilor, parcă erau orbi și surzi la rugămințile nerostite ale adversarilor. În repriza a doua, după un 0-0 la pauză, tinerele rezerve ale Olandei s-au enervat, se făceau de râs jucând bambilici numai să câștige ai noștri iar Mutu dădea avioane singur cu portarul, pierdeam mingea ca niște copii de grădiniță. O brambureală totală asta era concluzia mea despre echipa pe care venisem să o susținem. Cred că la aceeași concluzie ajunseseră și olandezii pentru că în repriza a II-a ne-au tras scurt două goluri să ne învățăm mine. Noi doi nici măcar nu eram triști, ne era doar rușine că suntem români și nu mai aveam nici un chef să strigăm:”Hai, România!”Imag011

Când am ieșit de la meci, în Berna se lăsase o răcoare suspectă căreia hăinuțele mele de doamnă văratică nu-i făcea față iar până am ajuns înapoi în centru a început să plouă. O ploaie măruntă și rece care-ți îngheța sângele. Am luat pe fugă un hot-dog și fuga la aeroport, îmi clănțăneau dinții de frig. În taxi culorile mi-au mai revenit puțin în obraz.

”Cum să fie aeroportul închis? Cum?”, mă întrebam ca o toantă în fața ușii care nu voia să se deschidă oricât trăgeam de ea. ”Asta e capitala Elveției, ce mama dracului!” O funcționară a ieșit și ne-a comunicat sec că pe timpul nopții, din motive de securitate, aeroportul este închis, să revenim noi frumușel la ora 5,00 dimineață. Ce naivi! Am încercat să o convingem că nu suntem teroriști, suntem doi bieți români care au venit ca idioții la meci, îmbrăcați subțire, și că vom sta cuminți în aeroport fără să ne mișcăm dacă ne lasă înăuntru. Pas să o convingem, femeia avea proceduri pe care le respecta cu sfințenie. Iar afară, fraților, se pornise să plouă în neștire, fără șanse de oprire. După cât de rece era, părea o ploaie de toamnă care îți trezea sentimentul că în orice clipă se va transforma în lapoviță și ninsoare. Fusta și bluza de mătase mi se lipise de corp, ude leoarcă.

–        Gata, m-am hotărât!, a decretat Virgi, fără a lăsa loc de comentarii. Luăm taxiul și înapoi în oraș. Ne înfundăm într-o crâșmă până dimineață, altfel te îmbolnăvești. Nu mă interesează cât o să coste consumația.

De parcă pe mine m-ar fi interesat! Eram în stare să fac orice ca să mă încălzesc. Drept urmare, ne-am oprit în prima crâșmă, mi-am pus în baie toate țoalele pe care le aveam în gentuță, unele peste altele, inclusiv diafana cămașă de noapte pe dedesubt, pe deasupra mi-am tras tricoul cu tricolor iar peste el m-am legat cu steagul României. Dacă echipa României nu mă încălzise la meci, speram că măcar steagul național să-mi țină de cald.

Pe străzi, olandezii se revărsau cu zecile de mii, de parcă Berna era sub asediu. Ocupaseră toate terasele, și mii de pet-uri sau sticle de bere zăceau pe stradă, cârnați sau hârtii de tot felul. Nu mai văzusem mormane atât de mari de gunoaie și mi-am dat seama că știrile noastre despre gunoaiele de după un concert în Piața Constituției erau parfum pe lângă ce vedeam eu în Berna. Și nu vorbim despre un singur loc, regăseai munți de gunoaie pe toate străzile din centrul capitalei Elveției, Vai de capul lor de elvețieni, orașul le era distrus de bețivanii fani fotbal!Imag008

Până la ora unu de noapte am stat într-o crâșmă, bând tot ce avea chelnerul la dispoziție. Mă încălzisem puțin iar hainele se uscaseră pe mine dar eram groggy. La ora unu însă orice crâșmă și-a închis porțile așa încât a trebuit să ieșim din nou pe străzi. Afară nu mai ploua dar temperatura era sub 12 grade Celsius. Și cu toate fustițele și bluzițele pe care le trântisem pe mine, cu tot steagul meu patriotic legat în jurul trupului, clănțăneala începuse să revină. Iar picioarele mă omorau, făcusem bătături în talpă de la atâta mers pe jos. Bântuiam de nebuni pe străzile pustii, pline de mizeria hoardelor de ”tătari” care trecuseră pe acolo. Spectatorii meciului de fotbal se evaporaseră, unii aveau cazare la hotel, alții plecaseră deja cu autocarele înapoi spre Olanda. Românii, așa puțini cât fuseseră, dispăruseră cu ei. Singurii care mai rătăceau pe străzile murdare ale Bernei eram noi doi, îmbrăcați în steagul României, cu căciulă și fular tradițional, mergând cu pași repezi să ne încălzim. Trei ore am rătăcit bezmetici pe străzile Bernei, fără să știm unde mergem, trebuia doar să se scurgă orele până când se deschidea aeroportul.

Pe la ora trei dimineață, de după un colț de stradă s-a auzit un huruit infernal, era zgomotul pe care îl auzeam în filmele istorice despre al doilea război mondial, când apăreau tancurile. Nu, nu începuse războiul, erau doar niște mașini micuțe de la firmele de salubritate care se pregăteau de curățenie, ca niște soldați disciplinați. Era o aventură numai să te uiți la ce se întâmplă: primele mașini luau grosul mizeriei, urmau altele care strângeau ce a mai rămas. Apoi veneau alte mașinuțe care stropeau strada și ultimele cu niște perii mari, ștergeau orice urmă a barbarismului. Mașini și șoferii lor, atât, fără oameni pe stradă cu mături.

La ora patru dimineața când m-am dat bătută și l-am întrebat pe un taximetrist cât ne costă să ne plimbe prin Berna astfel încât la ora cinci să fim la aeroport, orașul strălucea de curățenie, nimic, dar absolut nimic nu mai dovedea că în urmă cu doar câteva ore în urmă pe aceste străzi era dezastru. Locuitorii din Berna puteau să se trezească liniștiți, orașul lor de munte curat și perfect arăta la fel ca întotdeauna.

Anunțuri


Categorii:Povestiri din viața reală

Etichete:, , , ,

1 răspuns

Trackback-uri

  1. Elveția, o nebunie de o zi | radupopescublog

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Doctor de Romanica'

Aventurile unui doctor in tara tuturor posibilitatilor

Corina's Blog

Just another WordPress.com weblog

Alexandrina Chelu's Blog

Oameni de valoare

anacronietzsche ~ fara semne ~

haihui printre cioburi de gand

Summum jus, summa injuria - Mai multa lege, mai putina justitie

Democratie: si astfel, neputand face ca tot ceea ce este just sa fie tare, s-a facut ca tot ceea ce este tare sa fie just. BLAISE PASCAL

France Forever

Site de povestiri din/cu/despre si in Franta.

floriniaru

Şi nimica mişcă

nwradu blog

Dubito ergo cogito, cogito ergo sum

My Weekly Book

"Sometimes, I love books more than I love people..."

Mistreata Neprietenoasa

Ce gandim, dar nu vrem sa recunoastem ...

Colivia cu papagali

Unii au o pasarica, altii au un stol cu pasarele. Eu am doar o colivie cu papagali.

Dragusanul.ro

Dubito ergo cogito, cogito ergo sum

biographia litteraria

Dubito ergo cogito, cogito ergo sum

intrenoaptesizi

A fine WordPress.com site

Omul cu Ochelari

Zâmbește! Mâine poate fi și mai greu!

The Amelie's

Povești mai noi și mai vechi, de aici sau dintr-un alt univers

gunty roth

Niscai povesti despre ce-mi mai trece si mie prin cap...

LOC DE FRECAT MENTA

Dubito ergo cogito, cogito ergo sum

%d blogeri au apreciat asta: