Cocălarii n-o muritu’, num’-on pic s-o înmulțitu’


Imagine
(Foto de aici)
Toată această tevatură din pitorescul plai mioritic în care cocălari care nu știu să citească au afaceri de zeci de milioane de euro, pălățoaie și mașini bengoase, se încuscresc sau încumătresc cu oameni cu pretenții de intelectuali mi-a adus în memorie prima mea întâlnire cu un cocălar adevărat. Povestea ar fi hazoasă dacă tristețea existenței lor din ce în ce mai băgăcioase în viața celor care nu facem parte din tribul lor agramat și infracțional nu ar întuneca veselia cu care am privit cocălarul de atunci.

Eehei, ce vremuri! Nu conta că împărțeam o farfurie de zeamă chioară la cantină și un fel doi în care căutai carnea cu lumânarea prin farfurie, eram așa de tânără încât nu-mi păsa de toate astea. Le priveam pe toate cu detașarea râsului de 23 de ani, sigură că nimic nu mă poate atinge și că lumea este a mea.

Părinții noștri însă, maturi, știau că viața nu-i roz și că chicotelile noastre nu ne ajung să ne săturăm burțile mereu flămânde așa că se zbăteau să ne trimită pachete cu mâncare ca să mai acopere sărăcia de la cantină. După un pachet din acesta plecasem și eu însoțită de prietena cea mai bună din grupă. Telefonase mama la singurul aparat din cămin și anunțase că la ora șase seara să fiu la autogară că mi-a pus pe autobuz un pachet de mâncare.

”Iuhuhu!, au sărit fetele în sus de bucurie, avem bunătăți de la Fălticeni. În seara asta mâncăm boierește”. Căci ce putea să fie în pachet decât minunatele sarmale făcute de mâna măiastră a mamei, mici și așa de bune că se topeau în gură, chiteluțele ei mici și rotunde și nelipsitul cozonac cu multă, multă nucă și rahat.

Nu știu dacă am plecat noi prea târziu sau am căscat gura pe drum uitând cât e ceasul dar când am ajuns la autogară autobuzul sosise de mult, descărcase toate pachetele celor care așteptau ca și noi potol de la părinți și plecase la garaj luând și pachetele întârziaților. Ca să vezi ce ghinion! Trebuia să ajungem la autobază ca să ne luăm pachetul.

Cum pofta de a putea să ne răsfățăm papilele gustative cu ce se afla înăuntrul pachetului era mai mare decât lenea de a merge pe jos am întins pasul spre capătul bulevardului Canta, unde se afla minunatul garaj. Acolo ne aștepta o altă dandana. Mama spusese pachet dar mă aștepta ditamai sacul. Exclus să-l putem căra pe jos iar în buzunar ne bătea vântul. Plecasem ca boemii fără nici un creițar în buzunar crezând că e un pachețel pe care-l vom duce în brațe, când una când cealaltă până la tramvai, așa că nu ne gândisem la autobuz, taxi sau alte mijloace de transport. De la autogară la biblioteca Eminescu, de unde puteam lua tramvaiul până în Copou cu abonamentul din dotare, era foarte puțin de mers pe jos dar noi nu mai eram la autogară, eram la mama dracului, la capăt de Iași, alături de un sac greu de ziceai că mama îmi trimisese pietre de moară și nu douăzeci de chiftele, cam tot atâtea sarmale și un cozonăcel.

–        Hai să facem din mână la mașini, ne-o lua cineva!, mi-a propus Mioara.

–        Păi de ce nu? Frumoase suntem, tinere suntem, e imposibil să nu oprească vreunul, am adăugat eu râzând în hohote de ideea ei salvatoare.

Nici n-am fluturat de două ori din mânuțe că o mașină Lada, care era pe vremea aia culmea luxului, a oprit scrâșnind din roți chiar lângă noi. Frumușele, frumușele, tinere și mlădioase eram de bună seamă, două fete cu rochițe de mătase cu o lungime de palmă peste genunchi căci moda minijupului trecuse, cu părul lung fluturând în boarea de vânt de vară care foșnea copacii de pe marginea străzii. Normal că oprise! Numai că alături de cele două frumuseți era un sac din rafie uriaș și greu de abia îl puteai ridica. Mai mare hazul.

Din autoturismul elegant s-a dat jos un tip de vreo 30 de ani îmbrăcat la costum de catifea maro, cu cămașă albă încheiată neglijent până la ultimul nasture, pantofi și ciorapi asortați. Mamă, ce apariție! Băieții noștri cu care dădeam nas în nas în cantină sau pe holurile universității aveau o pereche de blugi roși de la atâtea spălături și două – trei tricouri cu care umblau și la cursuri ca și la discotecă. Cine era elegantul ăsta?

–        Unde merg domnișoarele?, ne-a întrebat elegantul domn. Avea unghiile îngrijite iar cu coada ochiului observasem pe scaunul de lângă șofer aruncate cu o neglijență studiată mai multe dosare cu acte. Cum de v-ați rătăcit la marginea Iașului cu un sac după voi?

Da, noi două nu prea cadram cu sacul, eram ambele elegănțele iar Mioara chiar machiată. Ne-am apucat să-i spunem, pufnind în râs de situație, tărășenia cu pachetul pe care-l pierdusem în autogară și-l regăsisem la autobază și l-am rugat să ne ducă până de Biblioteca Eminescu, de unde ne puteam descurca.

Omul ne-a pus sacul în portbagaj și ne-a invitat în mașină pe banchetele din spate, deschizându-ne portiera cu un gest larg. Uauu! Ne uitam una la alta neștiind dacă să cădem mute de admirație în fața gentilomului cavaler sau să ne punem pe un râs de să răsune bulevardul. Stăteam ca niște prințese pe canapele de piele, noi, două studente sărăntoace care abia așteptam să ajungem la cămin ca să înfulecăm din sarmalele mamii.

La Eminescu mașina nu a oprit, a făcut stânga spre Copou iar bărbatul ca din revistele din vest care ne mai cădeau din când în când pe sub mână ne-a anunțat că ne va duce până la cămin căci nu se cădea ca două fete atât de fermecătoare să urce în tramvai târâind un sac după ele. Avea un limbaj ciudat, în loc să simt că stăteam de vorbă cu un om educat simțeam că stau de vorbă cu un parvenit care își studia mișcările fără să și creadă în gesturile de politețe. ”Dar poate este doar o impresie”, m-am gândit atunci, lăsând veșnicul meu spirit de observație să vorbească singur, fără să-i dau importanță.

Ne-a descărcat sacul, ne-a ajutat să-l ducem până în holul căminului iar noi, două naive!, l-am întrebat câți bani trebuie să-i dăm pentru amabilitatea lui.

–        Bani? Ha, ha, ha! Sunteți adorabile. Mie nu-mi trebuie bani, am suficienți. Dar mi-ar face plăcere să bem cândva o cafea împreună. Asta dacă doriți și voi și evident dacă îmi spuneți cum vă cheamă și la ce cameră să vă caut.

–        Sigur, s-a repezit Mioara, pe mine mă cheamă Mirela. Stăm la camera 16, al patrulea geam de la parter.

–        Iar tu?, elegantul și distinsul domn în costum s-a întors spre mine.

”Aha, Mioara și-a dat alt nume, nici ei nu i s-a părut totul în regulă cu acest domn. Oare cum să-i spun că mă cheamă ca să nu uit?” Și aducându-mi aminte de o practică studențească la Reșița în care cunoscusem o minunăție de copil care se lipise de mine, m-am uitat senin în ochii lui albaștri și i-am răspuns fără să clipesc:

–        Renata.

–        Așadar, Mirela și Renata, pe curând. Într-o zi vom bea o cafea împreună.

Așa l-am cunoscut pe cel mai tânăr șef de restaurant din Iași, după cum se lăuda el însuși. Au urmat câteva ieșiri în trei la cafea în care domnul se purta la fel de elegant dar ceva din cocălărismul celor care pot fi incluși în această categorie ieșea la suprafață de fiecare dată, oricât se străduia să ne arate că n-are nici o importanță că el are doar o școală de comerț. Încerca să minimalizeze importanța studiilor, ”ce-o să fiți voi două, două profesoare amărâte și fără bani. Eu nu știu ce să mai fac cu ei, la ce mi-ar fi fost bună mai multă școală?”. Ne întreba candid cu ce suntem noi mai bune ca el și-l înfuriau răspunsurile: ”pentru că noi înțelegem care este valoarea lui Aristotel și tu nu”, ”nici un ban pe care îl ai nu poate egala înțelegerea profundă a poeziei lui Omar Khayyam”. ”Nici un costum de-al tău scump sau mașina strălucitoare nu poate egala discuțiile pe care le-am avut cu colegii după apariția ”Jurnalului de la Păltiniș”. Se înfuria pentru că vorbeam o limbă neînțeleasă lui, nu știa nimic din toate numele de oameni de valoare sau de cărți pe care i le înșiram. Era o bătălie surdă între cocălarul ajuns și două fetițe care nu voiau să renunțe la valoarea cuvântului și culturii.

Omul a încercat de câteva ori să ne invite la ceva mai mult decât o cafea, niște petreceri despre care ne spunea că sunt private, într-un Ciric închis pentru cei care nu aveau invitație. L-am refuzat de fiecare dată, în spatele gesturilor lui atât de cavalerești nu regăseam un bărbat în care să ai încredere să-l iei de însoțitor noaptea. Făceam niște scenarii despre ce puteau să însemne acele petreceri de ni se ridica părul măciucă.

Și totuși, am ieșit într-o seară cu el, cavalerul care deschidea portiera doamnelor, la restaurant. O ultimă seară…

A venit hotărât să ne spună că nu-l putem refuza, sărbătorea un an de când avusese un accident groaznic cu mașina în care fusese la un pas să moară. Nu se cădea să-l refuzăm, ne spunea rugător la geamul camerei 16 la care bătuse. Eram doar amici, niciodată nu depășise barierele cu nici una dintre noi dacă nu puneam la socoteală încercările de a ne atrage în acele petreceri private. Ok, câtă vreme era un restaurant în centrul Iașului, eram dispuse se acceptăm invitația.

Ne-am aranjat să fim pe măsura evenimentului și a însoțitorului care era îmbrăcat în costum alb trezind invidia fetelor de la etaj care comentau de după perdele. Când bărbatul ne-a deschis portiera, de la geamuri s-a auzit un fluierat de admirație ca la meciurile de fotbal. Fetele erau entuziasmate, noi două însă știam câtă micime și găunoșenie stătea în bărbatul fermecător.

În momentul în care s-a aplecat să intre el însuși în mașină s-a auzit un pârâit și șeful nostru de restaurant s-a făcut negru la față. I se rupsese pantalonii în k*r. Noi două strâmbam gura ca să nu izbucnim în râs dar chicotitul nu ni l-am putut reține, ceea ce l-a înfuriat la maxim. A demarat mașina în trombă și, fără să scoată nici un cuvânt, ne-am trezit duse în Alexandru cel Bun, un cartier muncitoresc în care nu călcasem niciodată. În spate, ne țineam de mână cu teamă, fără ca măcar să mai răsuflăm. Unde naiba ne ducea nebunul? Intrasem în panică.

–        Rămâneți în mașină, lipsesc cinci minute. Și nu vă mai băgați una în alta că n-am de gând să vă violez. Proaste să f*t găsesc pe toate drumurile la câți bani am dar cu voi două mi-a plăcut să stau de vorbă., a continuat nervos și după ce ne-a trântit vorbele minunate a dispărut în blocul în fața căruia parcase mașina.

”Hopa”, cavalerul uitase să fie gentil, măi să fie!

–        Mioara, hai să ne cărăm!, i-am propus prietenei mele, furioasă pe cocălarul care nici cu pantalonii rupți în fund nu uitase să ne spună că el are bani cu nemiluita.

–        Nu, măi, abia acum devine interesant. Faza asta l-a enervat așa de tare că în astă seară o să-l cunoaștem cu adevărat pe mărețul șef, a decretat râzând Mioara. Nu mi-e frică de musiu, e clar că nu vrea să ne facă rău, doar să ne arate ce important este el și cu banii lui și ce minuscule suntem noi cu toată cartea noastră. Lasă-l să-și facă numărul.

Amicul nostru s-a întors îmbrăcat într-un alt costum, de data asta crem. Ne impresiona cu costumele lui elegante sau așa spera. Și în timp ce venea agale pe alee către mașină, Mioara mi-a șoptit:

–        Tu ai văzut că ăsta își ține întotdeauna banii în buzunarul de la piept de la haină? Ce-ar fi dacă…?

–        Hai, măi, ar fi culmea!, abia mă stăpâneam să nu mor de râs căci ghicisem restul de propoziție.

–        Sssst, să nu spui nimic. Va fi o seară distractivă, a adăugat zâmbind ghiduș Mioara, o nebună la fel ca mine căci nu degeaba eram noi două prietene.

Ne-a dus la Cina, unul din restaurantele bune din Iași. Când am intrat în sală l-am crezut că este șef de restaurant la o crâșmă importantă așa cum ne spusese căci chelnerii au sărit ca fripți și din ”da, șeful, să trăiți”, ”ce dorește șeful?”, ”Imediat, șeful” nu l-au scos. Eu avusesem dubii că este chiar cine pretindea că a fi, mă gândeam că poate fi vreun șef de sală sau chiar chelner și blufează. Oricum, faptul că ne adusese în lumea lui și că bolovanii ăia de chelneri se purtau ca și cu un prinț i-a mai șters ceva din nervii rupturii în k*ur a pantalonilor și a devenit din nou arogant încercând să ne demonstreze în fiecare secundă că un absolvent de facultate nu e decât un căcat fără nici o valoare în timp ce el, fără a avea studii, este cineva.

Am mâncat în seara aia chestii de care nici măcar nu știam că există prin restaurantele românești, am băut Pepsi pe săturate și am fumat Kent care era o iluzie pentru niște studente amărâte care nici măcar bani de Carpați nu aveau în multe zile. Dar dincolo de toate, amândouă așteptam cu sufletul la gură să vină nota de plată ca să vedem dacă intuiția Mioarei se confirmă sau nu. Era amuzant să-l vezi cât de tare se înfoia când chelnerii numai că nu-i pupau pantofii înclinându-se până la pământ când cocălarul nostru pocnea din degete. Merita încă o lecție, zău dacă nu!

Când am hotărât că este târziu și gata!, trebuie să plecăm, ne-a adus nota de plată chiar șeful de sală, un alt încovoiat în fața elegantului nostru companion care s-a îngălbenit la față când a dus mâna la buzunarul de la piept.

–        Fetelor, s-a întâmplat o chestie minoră. Vă las aici jumătate de oră și mă întorc.

–        Cum adică, a sărit Mioara, nu ne lași nicăieri! Te ridici și pleci, ne ridicăm și noi odată cu tine! Spune clar de ce trebuie să pleci?

Eu îmi căutam de treabă pe sub masă căci abia mă abțineam să nu izbucnesc în râs dar Mioara era hotărâtă, nu l-a slăbit până când a recunoscut că și-a uitat banii în celălalt costum. Puteam râde pe față! Hi, hi, hi, hi, hi, hi, hi, hi, se auzea în Restaurant la Cina un hohot de râs nestăpânit.

–        Nu mai râde, Renata, omul are o problemă. Mioara se uita în ochii mei atât de serioasă de parcă chiar era îngrijorată de soarta lui. Hai să-l ajutăm cu o soluție dar în nici într-un caz să rămânem noi două aici și el să plece.

În timp ce eu chicoteam mai departe fără să mă pot abține, Mioara l-a tocat la cap că el este cineva, un mare șef de restaurant și că poate să le spună chelnerilor ălora amărâți că nu are bani la el și că le aduce banii într-o altă zi sau ceva mai târziu, după ce ne duce la cămin. Arogantul nostru spumega, s-ar fi făcut de râs dar Mioara nu l-a slăbit nici o secundă, ori accepta varianta asta ori ne ridicam o dată cu el și-l făceam de râs. Așa am asistat în acea seară la umilirea cocălarului care a fost nevoit să suporte zâmbetele chelnerilor în timp ce le povestea de ce nu are banii la el. Oamenii îl priveau ironic și parcă spatele lor era ceva mai drept. Viața și Mioara  răzbunaseră pentru o secundă toate umilințele pe care probabil le suportau de la vreun alt cocălar încrezut că banii fac totul în viață. La despărțire, n-am rezistat să nu-i aplic și eu o ultimă lovitură:

–        Vezi, asta este deosebirea între tine și un om cu carte. Tu fără bani ești nimeni în fața celorlalți și chiar în fața ta, un om cu carte este cineva și cu bani și fără bani.  

 

    

Anunțuri


Categorii:Povestiri din viața reală

Etichete:, , ,

6 răspunsuri

  1. Din pacate, azi, nimeni (nici o persoana) fara bani, nu valoreaza nimic……………. Fenomenul izolat acum…. ani, s-a generalizat. Iar vina o poarta parvenitii si cei care i-au ajutat sa parvina.

  2. Corect, concluzia am pus-o în titlu

  3. Super articol ,ai prins chintesenta mitocanului parvenit .Bravo

Trackback-uri

  1. Cocălarii n-o muritu’, num’-on pic s-o înmulțitu’ | Lupul Dacic

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Doctor de Romanica'

Aventurile unui doctor in tara tuturor posibilitatilor

Corina's Blog

Just another WordPress.com weblog

Alexandrina Chelu's Blog

Oameni de valoare

anacronietzsche ~ fara semne ~

haihui printre cioburi de gand

Summum jus, summa injuria - Mai multa lege, mai putina justitie

Democratie: si astfel, neputand face ca tot ceea ce este just sa fie tare, s-a facut ca tot ceea ce este tare sa fie just. BLAISE PASCAL

France Forever

Site de povestiri din/cu/despre si in Franta.

floriniaru

Şi nimica mişcă

nwradu blog

Dubito ergo cogito, cogito ergo sum

My Weekly Book

"Sometimes, I love books more than I love people..."

Mistreata Neprietenoasa

Ce gandim, dar nu vrem sa recunoastem ...

Colivia cu papagali

Unii au o pasarica, altii au un stol cu pasarele. Eu am doar o colivie cu papagali.

Dragusanul.ro

Dubito ergo cogito, cogito ergo sum

biographia litteraria

Dubito ergo cogito, cogito ergo sum

intrenoaptesizi

A fine WordPress.com site

Omul cu Ochelari

Zâmbește! Mâine poate fi și mai greu!

The Amelie's

Povești mai noi și mai vechi, de aici sau dintr-un alt univers

gunty roth

Niscai povesti despre ce-mi mai trece si mie prin cap...

LOC DE FRECAT MENTA

Dubito ergo cogito, cogito ergo sum

%d blogeri au apreciat asta: