Nu vreau să devin mare


Imagine

(Foto de aici)
Ne făcusem o regulă. Duminică dimineață copiii veneau în dormitorul meu și ne hârjoneam până pe la prânz, lenevind în patul mare care ne ajungea la toți trei. Duminica era un moment feeric în care toată oboseala săptămânii ce se încheiase era aruncată la gunoi și ne păstram doar veselia și iubirea. Aduceam micul dejun în pat, puneam trei perne mari pe genunchii noștri și înfulecam în timp ce urmăream emisiunea de la televizor în care un ”Vrăjitor” făcea tot felul de giumbușlucuri pentru copiii din platou. Râdeam și țipam odată cu puștii de dincolo de sticlă.

În duminica aceea nu prea aveam chef de râs. Eram obosită, atât de obosită încât mi-aș fi dorit să dorm săptămâni la rand. Nu eram decât o mamă singură cu doi copii mici, cu toate treburile în sarcina mea. Ajunsesem la liniștea calmă de după furtuna destrămării căsniciei mele dar asta nu însemna că îmi era ușor. Orele la școală, meditațiile acasă pentru un ban în plus, cea de a doua facultate, toate mă epuizau. La care se adăuga faptul că trebuia să fac mâncare, curat, să spăl rufe ca pe vremuri căci aveam o mașină de spălat stricată, să citesc povești alături de copii, să mă joc cu ei și să le răspund la toate curiozitățile copilăriei. Câteodată mă lăsau puterile iar asta era una din acele zile.

–        Mami, mami, uite ce le face vrăjitorul copiilor! Fugi, măiiii!

Mă lăsasem furată de amintiri nu tocmai plăcute încât emisiunea pentru copii se derula în fața ochilor mei fără să văd sau aud ceva. Țipătul băiețelului meu m-a readus înapoi în realitate, eram acasă, era duminică iar eu eram înconjurată de doi pitici cu o inimă uriașă, plină de dragoste și care aveau nevoie de mine. Trebuia să fiu acolo, cu ei, să intru în atmosfera duminicii. Vrăjitorul tocmai le spunea copiilor că poate să scuture din bagheta fermecată și toți copiii din emisiune vor deveni într-o clipită oameni mari.

–        Nu vreți să sun la Vrăjitor?, mi-am întrebat boțurile de aur care se puseseră pe burtă să urmărească mai bine emisiunea. Ce ziceți? Să vă facă pe voi mari și pe mine mică.

–        Păi, păi… vrem, mamă. Tu o să fii mică și noi mari. Da, sună! O să te certăm când nu vrei să mănânci spanac, că nu ai grijă de jucării sau dacă nu duci farfuriile în chiuvetă.

–        De acord. Dar să punem lucrurile în ordine dacă ne schimbăm între noi. Voi trebuie să spălați rufe, să faceți mâncare și curat în casă. Da, eu promit că mănânc spanac și accept să fiu certată dacă îmi împrăștii jucăriile. Daaar, voi să îmi aduceți portocale, ciocolată și alte bunătăți. Din care să nu mâncați cumva, toată sunt ale mele, oamenii mari se uită la ele și le dau copiilor fără măcar să le guste. Și să nu uitați, în timp ce eu mă joc voi trebuie să mergeți la serviciu.

Copiii începuseră să mârâie. Nu le convenea ce le spuneam că trebuie să facă un om mare. Fetița zâmbea neîncrezătoare, părea că-și dă seama că glumesc, dar băiețelul luase lucrurile foarte în serios. Mă privea cu ochii mari.

–        Acuma îl sun, ce ziceți?

–        Nu vreau să fiu mare, vreau să rămân mic pentru totdeauna. Mama, nu suna, nu vreau, nu vreau mare!

Lacrimile îi curgeau una după alta ca niște perle rătăcite pe obrajii dolofani. Puștiul meu care avea puțin peste cinci ani se agățase de mine mă ruga fierbinte să nu sun la Vrăjitor. Plânsul lui mă urmărește și azi. Atunci i-am ostoit lacrimile promițându-i că numai el va hotărî cât timp o să fie copil, indiferent de anii pe care îi va purta pe umeri. Și că pentru mine, va fi întotdeauna copil. Băiețelul de atunci și-a îndeplinit dorința, a rămas pentru totdeauna într-o tinerețe veșnică la 18 ani de parcă Vrăjitorul i-ar fi auzit ruga.

De ani de zile caut ca să înțeleg. De ce? De zece ani sufletul îmi este bucăți iar băiețelul care nu voia să devină mare, înfășurat în lacrimile mele, rătăcește  printre stele. De ani de zile mă întreb dacă Vrăjitorul mai face farmece căci am nevoie urgentă de o minune să pot merge mai departe. De zece ani mă întreb dacă există Dumnezeu căci nu-i zi să nu-l întreb ”de ce?” și nu mi-a răspuns niciodată.

Anunțuri


Categorii:Scrisori către îngerul meu

Etichete:, , ,

1 răspuns

  1. Dacă cineva, cândva poate șterge lacrima vizibilă, cascada din interiorul nostru se varsă mereu într-un hău imens al unui ”de ce?” Dumnezeu există, dar nu poate fi cuprins cu mintea. Încercând astfel, avem toate șansele la rătăcire. El este mai degrabă ”O STARE” din care extragem viața. Ori, în viață nu este moarte, deci lui Dumnezeu nu Îi putem asocia moartea, pe care EL nu o cunoaște. ”Materialul” cu care El lucrează este viața, iar aceasta este atributul Lui etern. Moartea, despărțirea vremelnică a sufletului de trup, este prezentă în pachetul neascultării primare, reabilitată în plan spiritual prin Isus Christos. Nădejdea revederii printre stele aduce energia pozitivă care ne face să continuăm. Atunci, abia atunci vom realiza că de fapt tot ceea ce este legat sentimental devine o constantă pentru ”încadrarea” noastră cosmică.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Doctor de Romanica'

Aventurile unui doctor in tara tuturor posibilitatilor

Corina's Blog

Just another WordPress.com weblog

Alexandrina Chelu's Blog

Oameni de valoare

anacronietzsche ~ fara semne ~

haihui printre cioburi de gand

Summum jus, summa injuria - Mai multa lege, mai putina justitie

Democratie: si astfel, neputand face ca tot ceea ce este just sa fie tare, s-a facut ca tot ceea ce este tare sa fie just. BLAISE PASCAL

France Forever

Site de povestiri din/cu/despre si in Franta.

floriniaru

Şi nimica mişcă

nwradu blog

Dubito ergo cogito, cogito ergo sum

My Weekly Book

"Sometimes, I love books more than I love people..."

Mistreata Neprietenoasa

Ce gandim, dar nu vrem sa recunoastem ...

Colivia cu papagali

Unii au o pasarica, altii au un stol cu pasarele. Eu am doar o colivie cu papagali.

Dragusanul.ro

Dubito ergo cogito, cogito ergo sum

biographia litteraria

Dubito ergo cogito, cogito ergo sum

intrenoaptesizi

A fine WordPress.com site

Omul cu Ochelari

Zâmbește! Mâine poate fi și mai greu!

The Amelie's

Povești mai noi și mai vechi, de aici sau dintr-un alt univers

gunty roth

Niscai povesti despre ce-mi mai trece si mie prin cap...

LOC DE FRECAT MENTA

Dubito ergo cogito, cogito ergo sum

%d blogeri au apreciat asta: