”Hoașca” de la etajul III


Imagine

(Pictură de aici)
Sărut dreapta, mamă! Cu dragoste și respect îmi plec genunchiul în fața ta, îți șterg lacrima anilor care dor și cer iertare pentru acest cuvânt umilitor.Te rog să mă ierți, mamă, tu și toți oamenii pe fața cărora au brăzdat riduri adânci vremea nemiloasă și suferințele îndurate ca noi să creștem feriți de griji. Am ales acest titlu din revoltă. E strigătul meu furios împotriva celor care vă disprețuiesc. Sunt tristă, mamă! M-ai învățat să nu lovesc în nimeni. Dar, mai ales, m-ai învățat să nu lovesc într-un om căzut la pământ sau care nu înțelege. M-ai învățat să-l ajut, să-l fac să priceapă. Să-l învăț. Numai animalele din junglă ucid exemplarele bătrâne sau bolnave.

Da, poate că voi, cei bătrâni, ați ieșit la manifestații pentru 50 de lei, dați de un partid sau de un altul. Dar, mamă, numai voi știți cât valorează 50 de lei pentru un om care are o pensie mizerabilă de 400-500 de lei. Da, poate că nu mai înțelegeți ce vrea dreapta și ce vrea stânga, de ce azi se unesc și mâine se despart, de ce n-ați trăit bine nici pe vremea unora dar nici a altora. Și poate că votați greșit, pe acei care vă mint mai frumos. Dar ce contează? Sunteți părinții și bunicii noștri. Fără voi nici n-am fi existat. Mă cutremur, mamă. Cine a educat această generație, care nu cunoaște omenia, care nu știe ce este iubirea și nu are respect față de vârstă sau boală? Toată dezamăgirea din ultima vreme, mi-a adus-o în memorie pe tanti Maria, vecina mea pentru un an și jumătate. Despre ea vreau să-ți povestedc.

Mă mutasem, de mai bine de un an, într-un apartament cu două camere în Podu – Roș. Părea absurd chiar și pentru ai mei cum judecasem. Dădusem trei camere decomandate, spațioase, pentru un apartament semidecomandat și înghesuit, cu numai două. Numai că veneam dintr-un cartier de la marginea orașului, cu lume pestriță, zgomotoasă și care nu-mi oferea perspectiva pe care o visam pentru copii. Era nevoie de o schimbare. Îmi doream un bloc liniștit și o școală bună, chiar dacă asta a însemnat o cameră în minus și o locuință la ultimul etaj.

Era sfârșit de vară când am văzut-o prima dată pe tanti Maria. Veneam de la slujbă. Pe scări, mare vânzoleală. Oameni care cărau mobile, paturi, saltele, bagaje. Cineva se muta în blocul în care, arar, se auzea gălăgie. Aveam vecini numai pensionari cuminți și liniștea nu era întreruptă decât de tărăboiul făcut de tramvai, care trecea huruind chiar pe sub ferestre. Ca o moldoveancă curioasă, am tras cu ochiul, sperând că nu urma să se mute vreo familie zgomotoasă, ce ar fi ucis pacea care domnea în bloc. Așa am intrat în vorbă cu tanti Maria, care mi-a zâmbit blând din ușa apartamentului de la etajul III, situat chiar sub cel în care locuiam noi. Iar de la primul zâmbet până la o prietenie strânsă nu a fost decât un pas.

Tanti Maria venea de la Botoșani. Fusese soția unui om important, șef în CFR. Un bărbat falnic, a cărei poză trona pe un scrin-secretaire vechi, făurit din lemn masiv de stejar. Avusese o căsnicie frumoasă. Se iubiseră mult iar viața alături de el fusese o poveste fascinantă. Numai că Dumnezeu nu dorise să-i binecuvânteze cu copii. Cât s-au avut unul pe celălalt, lipsa unui copil sau bătrânețea nu li s-a părut grea. De trei ani, însă, bărbatul care mă privea din fotografie se prăpădise.

Tanti Maria s-a trezit singură într-un Botoșani rece, fără rude sau prieteni apropiați. Simțea acut nevoia unei familii. Până într-o zi. Când din întâmplare a regăsit pe străzile cu miros de poezie o pereche pe care o cunoscuse pe vremuri, atunci când oamenii maturi din fața ei erau niște tinerei, proaspăt căsătoriți.  Locuiau în Iași, aveau câteva magazine. Se vedea că le merge bine. După bucuria revederii, au urmat alte și alte întâlniri, până când tanti Maria s-a lăsat convinsă să vândă apartamentul din Botoșani și să-și cumpere unul mai mic, în Iași, unde trăiau vechii ei prieteni pe care și-i dorea aproape, ca și cum ar fi fost copiii ei.

Nu era o sărăntoacă. Tanti Maria avea o pensie frumușică întrucât lucrase și ea la CFR. Nu avea nevoie de bani. Avea nevoie, însă, de afecțiune, de cineva care să o asculte, să-i spună o vorbă bună, să o facă să simtă că nu este singură pe lume. Iar prietenii regăsiți, și copiii acestora, păreau că-i vor oferi acel sentiment de apartenență la o familie mare, de care fusese văduvită. Ferm convinsă că a făcut cea mai bună alegere, își vânduse fără regrete apartamentul spațios din Botoșani și-și înghesuise lucrurile și amintirile în cele două camere, hotărâtă să fie fericită.

Aflând că sunt absolventă de drept, m-a rugat să-i dau un sfat. Făcuse doar un antecontract de vânzare – cumpărare, dând un avans substanțial din bani economisiți pentru bătrânețe. Între timp vânduse și casa din Botoșani. Vânzătorii, oameni de treabă, i-au permis să se mute mai înainte de semnarea finală a actelor. Numai că ea avea o îndoială și nu avea cu cine se sfătui. Prietenii i-au propus ca actul final să se facă direct pe numele lor. Urma ca tanti Maria să rezilieze antecontractul iar în actul de vânzare – cumpărare să nu mai fie parte. Mă întreba dacă mi se părea corectă propunerea, mai ales că era hotărâtă ca locuința să fie a acestora, după ce nu avea să mai fie. Motivau că în acest fel nu ar fi trebuit să facă acte de două ori, scutind niște bani, dați aiurea la un notar.

Am ridicat o sprânceană. Nu, nu mi s-a părut corectă propunerea. Și nu pentru că în cele câteva întâlniri fugare mi s-au părut a fi oameni răi, ci pentru că învățasem în școală că vorbele zboară și doar scrisul rămâne. Iar femeia din fața mea, trecută de 75 de ani, abia putea să se miște suferind de o artroză severă și nu avea pe nimeni care să o apere. Poate familia pe care o adoptase era una nemaipomenită, însă asta nu însemna că bătrâna nu trebuia protejată scriptic. Am încercat să-i explic toate variantele care o apărau în cazul în care relația n-ar fi urmat un curs firesc. Era o femeie deșteaptă, a înțeles imediat despre ce vorbesc. Dintre toate propunerile, cea mai bună i s-a părut cea în care urma să devină proprietară și, în aceeași zi, să facă un act de donație în favoarea lor, păstrându-și dreptul de uzufruct viager până la deces. Eu optam și pentru o clauză de întreținere dar tanti Maria nu a vrut să audă, nu de bani sau alimente avea nevoie ci de oameni dragi în jurul ei.

Le-a povestit prietenilor discuția avută cu mine, cu blândețea unei bunici, rugându-i să facă lucrurile de așa manieră ca să simtă siguranță. La vreo două zile, ușa apartamentului de sub mine s-a deschis brusc, pe când urcam scările spre casă. Mă pândeau prin vizor sau aflaseră când sosesc, nu știu. Știu însă că două fiare s-au năpustit asupra mea, acuzându-mă că încerc să stric relația cu bătrâna și că nu am de ce să mă amestec într-o afacere care nu mă privește. Urlau la mine pe două voci, una subțire și ascuțită, alta joasă. Tanti Maria nu era acasă, am aflat mai târziu că o trimiseseră la cumpărături cu copiii. Afacere?! Asta era pentru ei bătrâna, o afacere?!

După țipetele spumegânde, care au deschis ușile pașnicilor mei vecini, am știut. Lucrurile nu erau așa cum spera tanti Maria. Visul ei de a avea o familie era o himeră, o imagine falsă. Nu i-am povestit niciodată ce s-a întâmplat pe hol. Ce rost avea să o necăjesc? Era, încă, sigură de afecțiunea lor doar că își dorea ca drepturile ei asupra apartamentului să fie clare, în scris. Avea nevoie de certitudinea că nu va fi aruncată în stradă. Ei nu i-am spus nimic despre scandal dar lor, lor le-am spus atunci multe. Cu un calm aparent rece, în care clocotea revolta, le-am spus clar că voi face tot ce cred că este corect pentru apărarea unui om în vârstă. I-am avertizat sec și am plecat, lăsându-i în plata domnului să urle la scările goale. Când a venit ziua cumpărării, lui tanti Maria i-am dat un bilet pentru notar în care îi comunicam că dacă femeia din fața mea nu va avea un drept de folosință asupra apartamentului pe timpul vieții, fix a doua zi mă voi prezenta la procuratură, să sesizez o înșelăciune.

Biletul a ajuns în mâna notarului și actele s-au făcut în varianta cerută și agreată de tanti Maria. A devenit proprietară și apoi a donat locuința, păstrându-și un drept de uzufruct. În acel an și jumătate în care am locuit cu ea în bloc, nu a fost ocazie să nu îmi mulțumească pentru sfat. ”Prietenii” au uitat-o cu lunile în locuință. Veneau, din când în când, să mai vadă dacă trăiește sau dacă nu cumva și-a înstrăinat mobila sau tablourile de valoare din casă. Iubirea se terminase odată cu semnarea donației. Probabil își închipuiau că trebuie să am vreun scop de o protejez, pentru că o întrebau mereu dacă nu mi-a dat ceva sau n-am cerut ceva. Oamenii care nu urmăresc decât să înșele, n-or să creadă niciodată într-un ajutor dezinteresat. O chestionau de ce mă cheamă în vizită și de ce vine la noi, disperați să nu văd că o păcăliseră. Da, o păcăliseră. Însă actele erau semnate și nu mai era nimic de făcut. Nici ea nu voia să reclame, era doar tristă.

Nu-mi păsa de întrebările lor jignitoare întrucât n-am dorit ceva de la tanti Maria. Atât, n-am vrut să rămână pe stradă. Până și cafeaua cu care mă îmbia, când veneam de la serviciu, i-o duceam întreit. Ar fi vrut să stăm de vorbă în fiecare zi pentru că se simțea singură, foarte singură. Numai că aveam mult de lucru și n-am avut mereu răbdarea necesară să îi ascult poveștile. Îmi sorbeam cafeaua în grabă și fugeam la treburile mele. Azi îmi pare rău pentru lipsa mea de înțelegere de atunci. Din când în când suna la telefon și îi ruga pe copii să-i aducă ceva de la magazin; durerea de picioare îi transforma orice coborâre a scărilor într-un chin. Știam că îi servea, de fiecare dată, cu ceva dulce, ca să îi răsplătească că o ajută, așa că o aprovizionam cu cutii de bomboane, mințind-o că le primesc cadou de la clienți. I-am ascultat viața și poveștile cu tâlc mai mult de un an, stând la bârfă, la câte o cafeluță. Proprietarii de drept veneau din ce în ce mai rar iar tanti Maria învățase să nu mai aștepte nimic de la ei. Stătea în casă, citind sau ascultând muzică la casetofon, și rareori se ducea la magazinul de peste stradă.

Ca un vânt sălbatic au trecut două toamne de când ne cunoșteam. Și iată, un nou Crăciun bătea la ușă cu repeziciune. În acel decembrie n-am văzut-o de loc. Găsisem un apartament în Târgu-Cucului. Tot la etajul patru numai că zona era mai bună și aveam, din nou, trei camere. Găsisem și un cumpărător pentru cele două camere, o cunoștință care mi-a dat banii și un termen generos în care să mă mut. Ocupată intens cu curățenia în noul apartament, la care se adăuga muncă până la epuizare, n-am mai avut timp să trec pe la tanti Maria. Aveam o slujbă cu normă întreagă dar și multe convenții civile. Îmi trebuiau bani. Diferența de preț o împrumutasem de la clienții mei, amanetându-mi profesia de jurist pe un an înainte. Zilele de taclale se încheiaseră. Plecam dimineața și veneam acasă seara târziu, frântă de oboseală.

După ce apartamentul nou a fost pus la punct, așteptându-și noii locatari, am bătut la ușa vecinei mele de la etajul III, să-mi iau rămas bun. Era atât de slăbită! Parcă îmbătrânise zece ani, în luna când nu dădusem pe la ea. Ne-am îmbrățișat strâns. Cât eu mă zvârcolisem să caut un nou apartament, să fac rost de bani pentru diferență, să finalizez actele și să-l pregătesc pentru a muta mobila, tanti Maria fusese internată în spital. Și nimeni, absolut nimeni nu fusese la ea în vizită.

Sunase disperată la noi și nu-i răspunsese nimeni. Noii proprietari nu au dorit să păstreze telefonul, așa că, odată cu vânzarea, îl închisesem, chiar dacă încă mai locuiam acolo. Noua casă îmi luase inima, mințile și energia și uitasem de tanti Maria. Cât despre donatari, nici n-au vrut să audă de ea, când s-a îmbolnăvit. Iar la reproșuri, i-au răspuns scurt, la telefon, că nu au obligația să o întrețină și că se preface că este bolnavă. Chemase salvarea ca un om singur pe lume șim timp de o săptămână, nimeni nu i-a dus măcar un pahar de apă, nu a venit să o vadă, să o mângâie, să o încurajeze. Lacrimi amare îi curgeau pe obraji, în timp ce povestea. Pe mine, mă durea fizic suferința ei. De ce, Doamne, nu mai trecusem pe la ea?

Înțelegea că plec la mai bine și că mutarea era încă un pas înainte pentru mine și copii. Asta nu o împiedica să-i pară rău. Venea Crăciunul și i-am spus că vom pleca acasă la părinții mei. A înțeles și asta dar m-a rugat să îi promit că în ianuarie voi veni în vizită, neapărat. Ne-am îmbrățișat încă o dată iar tanti Maria mi-a spus, la despărțire, că are presentimentul că mă vede pentru ultima oară. Am râs, urma să îi demonstrez că se înșală.

Începutul anului a fost o nebunie. Clienții voiau ba una, ba alta, procesele se înmulțiseră iar în casa cea nouă nu mergea totul șnur. Azi curgea un calorifer, mâine nu mai mergea apa. N-am avut timp nici să respir. Nu-mi montasem încă telefon fix iar telefonul mobil era un lux, pe care nu mi-l permiteam. Pe la sfârșitul lunii, mi-am făcut loc în programul încărcat și am plecat în Podu – Roș, cu gândul să stau măcar o oră la povești cu ea. Ușa de la intrarea în apartamentul de la etajul III era scoasă din țâțâni. Înăuntru se renova. ”Unde era tanti Maria?” De la constructori, care pregăteau casa pentru proprietarii de drept, am aflat că făcuse un infarct, în primele zile ale noului an, care îi fusese fatal. Plecase să-și întâlnească bărbatul, cel care nu o dezamăgise decât atunci când o lăsase singură printre jivine. În timp ce plângeam, cu mâna la gură ca o femeie de la țară, mi-am dat seama că râsesem de ea în decembrie și de presentimentul că nu aveam să o mai văd vreodată. Într-o tăcere interioară, cu o șoaptă doar pentru sufletul ei rătăcitor, i-am cerut iertare că am râs și că n-am fost acolo, să o țin de mână când a ales să treacă în lumea umbrelor.



Categorii:Povestiri din viața reală

Etichete:, , , , , , ,

2 replies

  1. SARUT MANA BUNICO!!
    Cand eram in cls.a VIII-a mama a hotarat sa-si refaca viata cu un barbat vaduv cu 10 ani mai batran ca ea din Dumbraveni ,un orasel la 70 de km.de Sibiu.Un orasel incarcat de istorie dar in care eu mereu m-am simtit ca la tara.Nu avea nimic spectaculos,nimic ce sa-mi trezeasca interes.Aveau un cinematograf mic dar mereu plin(Azi nici ala nu mai functioneaza),bun si ala cand n-ai ce face,iar daca ieseam sa-mi plimb hainele de oraseanca mandra, pe orice strada o luai tot in „centru”ajungeai.Acolo mergeam in vacante.Si nu mai mult de o saptamana.Ma plictiseam.M-au intrebat daca vreau sa merg cu ei si fratele meu, sau raman la bunici.Nici prin gand nu-mi trecea sa plec de la oras.Asa ca am ramas la bunicii unde am locuit si pana atunci cu ea si fratele meu mai mic, destul de inghesuiti, in 2 cam. vagon.La inceputul relatiei ei cu acest barbat am crezut ca i se aprinsera calcaiele.Era tanara .Avea in jur de 40 de ani.Era normal sa-si refaca viata.Dar cu timpul cand am mai crescut si eu,am realizat ca nu era asa.Tineau unul la altul tare mult dar primul lucru a fost sa stie ca are casa ei,copiii camerele lor si in rest dorea o liniste sufletesca de care n-a prea avut parte pana atunci.Era constienta ca dupa ce mai cresteam si noi ,unul baiat unul fata, nu se cadea sa dormim toti trei int-o incapere, iar bani de gazda nu ar fi avut.Asa ca eu am luat-o ca pe un compromis sau un colac de salvare.Asa ca eu am ramas in casa in care m-am nascut , caci vroiam sa intru la un liceul O.Goga.Ceea ce-mi oferea Dumbraveniul mi se parea fara viitor.Si-apoi,bunicii erau ai mei,ma iubeau,ii iubeam,lucru ce nu pot spune despre sotul mamei.Cred ca de la prima intalnire cu el ,elementele chimice nu s-au combinat.Aici imi aveam cartile mele,de-acum camera mea,aveam prieteni, aveam amintiri,aveam locuri unde sa ies .Nu nici vorba sa plec.Pensia alimentara de la tatal meu de 200 de lei le-o trimitea lunar bunicilor ,in caz ca trebuie sa-mi cumpar si eu cate ceva de imbracat si-n rest nu s-a pus problema altor bani pentru mancare ,sau intretinere.Bunicii in schimb stiau ca raman cu o raspundere mare pe cap avand in vedere ca aveam doar 14 ani.Dar eu am fost mereu un copil modest, caruia nu i-a lipsit nimic din ce a fost omeneste posibil si care am fost crescuta in spiritul cinstei ,bunului simt si al onoarei.Orice faceam ,nu ma gandeam sa n-o fac pe mama de rusine ,ci pe bunicii care mi-au acordat atata incredere.Aveam un respect deosebit fata de ei.Niciodata nu i-am tutuit.Le ziceam anyu(mama) si apu(tata) de mica .Acum cand ma gandesc in urma ,imi dau seama ca niciodata nu m-au certat daca luam o nota mica,sau cand am luat decizia sa ma reprofilez de la sectia de filologie la real si bineinteles ca am picat treapta si trebuit sa schim liceul.Mi se puse mi pata ca daca ajung profesor ma vor repartiza departe de casa,dar cu realul am mai multe sanse.E adevarat puteau sa insiste sa nu procedez asa ,dar mi-au respectat orice decizie.Ba mai mult bunicul a fost cel ce a umblat sa faca in asa fel ca la liceul la care urma sa ajung sa ajung in cea mai buna clasa.Acolo pot zice ca am simtit frumusetea anilor de liceu .La Goga eram 30 de fete si 2 baieti.Aici eram o clasa mixta ,care m-a primit cu multa prietenia si am avut parte de un profesor de matematica genial care mi-a si schimbat cursul vietii si o profesoara de romana deosebita.O doamna .Ca sa revin,ca m-am cam pierdut, oamenii astia batrani totus, mi-au oferit iubirea lor neconditinata desi nu mi-au aratat-o niciodata eu o simteam.Nu aveau prea multe clase si trecuti prin 2 razboaie au indurat multa saracie ,dar mie mi-au oferit tot ce puteau chiar daca doar bunicul avea pensie.Si bunica avea una dar din care chiar mureai de foame,caci Bunica a ucrat ca vanzatoare de lapte intr-o casuta formata dintr-o camera ce dadea la strada.Urcai doua trepte si erai in „magazin”.Casuta era pe strada unde locuiam .Mergea la 5 dim sa preia bidoanele cu lapte-parca si acum le vad-si impartea laptele in sticle.Atata frig a indurat pana s-a imbolnavit de astm si bunicu a decis ca ea sa raman sa aiba grija de casa decat sa-i fie mai rau mai ales ca nu avea cine avea grija de noi.Mama amarata de ea,lucra,fratele meu trebuia dus la gradinita ,asa ca a s-a pensionat si a avut grija de toti ai casei.Dupa terminarea liceului as fi vrut sa plec in alt oras la facultate,dar nu erau bani.Asa ca m-am angajat muncitor intr-o fabrica de piese hidraulice si cand m-am saturat sa spal piese in ulei si sa lucrez si in ture de noapte ,in frig cu doua sube pe mine furand cate o jumatate de ora de somn pe cuptoarele unde se uscau piesele vopsite,am dat examen la facultate.Nu prea aveam ce alege asa ca m-am inscris la TCM-subingineri seral.Mi se parea si prea mult 4 ani ,iar 6 ani la ingineri o etenitate.M-am pregatit un an luand meditatii de matematica si am intrat .Ma „promovasera la birou” si o sapt mergeam dim la cursuri si dupa masa la lucru ,una invers.Nu stiu sa fi spalat un vas sau vreo haina .Toate le faceau bunicii impreuna.Eu veneam de la serviciu, mancarea era pe masa ,vasele acolo le lasam si fugeam pana seara la 9 la scoala.Nu aveam voie sa lipsesc .Se facea o prezenta la sange si daca lipseai de la un curs trebuia sa -i iei notitele cuiva care scria ce vroia el.Nu ,eu am vrut notitele mele din care mai apoi invatam ptr examene.Au fost 4 grei ,caci nu e chiar o facultate ptr. fete,in care am tras ca un cal sa nu am restante,dar tot m-am ales cu 2.Ce-am mai plans de ciuda pe mine si ce mult m-au incurajat cei doi batrani nu mai are importanta.Cu un an ininte de revolutie am terminat si eu facultatea.Mi-am jurat ca o sa citesc toate cartile necitite din biblioteca dupa terminare,caci mereu imi cumparam dar nu apucam sa citesc decat carti tehnice.In anul acela s-a prapadit bunicul .Mare tragedie.Avea79 de ani si stiam sa aiba probleme.Mereu o menaja pe bunica si eu credea ca ea e mai bolnava ca el.Totusi inima nu l-a mai ascultat intr-o zi.Mare tragedie caci bunica devenise ca o leguma .Traisera frumos, in saracie ,modest ,onest.Si-au crescut copii gemeni in mod exemplar,si-au cumparat si o casa din economii, n-au cerut imprumut de la nimeni niciodata.Nici in vreme de razboi cand abia se descurcau nu au apelat la nimeni.Bunica avea sase frati si unii erau mai instariti.Bunicu a lucrat in mina in Petrosani bunica fata in casa la o fam de evrei.Abia multi ani mai tarziu dupa razboi s-au mutat in Sibiu Au apucat sa-si aniverseze si nunta de aur -veselie mare.Nu i-am auzit o data certandu-se sau ridicand vocea unul la altul .Erau asa de frumosi mai ales cand ii vedeai cum fac curatenie impreuna ,spalau geamurile impreuna.O proteja pe bunica de lucrurile mai grele numai sa nu oboseasca si s-o apuce vreo criza de astm.Bunica il rasplatea cu mancaruri de care numai ea stia sa faca.Aveau cativa iepuri si gaini, o gradina cu zarzavaturi si cand nu gatea cu carne, caci n-am mancat noi carne in fiecare zi pe vremea raposatului stia sa faca niste mancaruri grozave si fara.Era o bucatareasa desavarsita si niciodata nu i-a fost greu sa gateasca daca pofteai ceva anume .Nu zicea „azi n-am chef iti fac maine” Cum mai zic eu uneori Deci am ramas eu cu bunica.Asta nu era o consolare,caci ei ii era dor de .Eu eram tanara ,aveam viata inainte,dar pentru ea in acea zi de marti s-a crapat pamantul.Vedeam ca se ofileste si mi-era ca se duce si ea.Din femeia micuta si grasuta ajunsese o umbra.Eu mergeam la serviciu ,ea sigur nu manca si vedeam cum se scurge de pe picioare.Nu mai avea putere sa mearga.Ii era totuna daca moare sau nu.Am convins-o cu greu sa mergem la doctor si incet incet am reusit s-o pun pe picioare, pe ea,dar nu si sufletul.Prioritatea mea era s-o scot putin cate putin din gaura aia neagra in care cazuse.Nu suporta sa stea singura seara in casa.Eu mai ieseam cu prietenele, dar cand se facea ora 7 plecam spre casa .Fetele radeau.”E sapte fugi la bunica”.Daca trecea de 7 ,trebuia s-o caut prin vecini si stiu ca o intelegeau ,dar mai aveau si ei alta treaba decat sa stea cu ea sa-i auda plansul.Mi-era rusine s-o tot iau de pe la ei asa ca programul asta l-am avut mult timp. Am dormit o buna bucata de timp cu ea.As fi facut orice numai sa n-o pierd.Ei ,a venit vremea sa se faca succesiunea.Casa s-a impartit conf. legii.Nu s-au facut donatii sau renuntari la parte, nici de catre ea nici de catre copii.”Lasati asa „-a zis bunica.”Dupa ce mor o impartiti intre voi”Toata lumea afost multumita. Mama s-a intors in Dumbraveni la casa ei,iar unchiul la casa lui dar in Sibiu.Noi convietuiam in continuare impreuna ea cu o pensie de 4oo de lei ,eu cu un salar de 900,dar ne descurcam.In schimb niciunul dintre copii nu aveau vreo grija caci o stiau bine mersi cu mine.Nu ne-au intrebat daca avem nevoie de ceva.Mama era mai departe desi n-avea nici o scuza dar stiam ca sotul ei era cam zgarcit,insa fiul nu venea decat de ziua ei desi locuiam in acelasi oras.Mie nu trebuia sa-mi aduca nimic,dar bunicii poate i-ar fi placut sa-i aduci un mar ,o ciocolata.Nu ca nu ar fi avut cand dorea,dar asa gandeam ca se cade sa-ti mai cauti mama din cand in cand.Nu a zis bunica niciodata ca si-ar fi dorit lucrul acesta ,dar stiam ca asa este.Ea era fericita ca sunt cu ea si nu e singura.Eu m-am gandit ca va trebui sa-mi vad si eu de viata mea intr-o zi -ca altfel raman fata batrana si-o sa ramanem pe veci impreuna deja se obisnuise cu toate mofturile pe care i le faceam si cand plecam la vreun chef se supara nevoie mare.Atunci i-am propus unchiului sa vina el cu nevasta si baiatul in locul meu si sa-mi lase mie apartamentul primit de la fabrica.Lucand in aceiasi fabrica puteam s-o preiau usor si sa faca actele pe casa pe numele lor,mama renuntand la partea ei.La inceput zis si facut.Eu la bloc in 2 cam nedecomandate si destul de micute,dar suficient pentru mine,ei la casa cu curte si gradina,casa in care a crescut si el.S-au tot codit un an pana au zis ca nevasta-sa nu vrea sa stea cu soacra.”Pai si cu mine ce se va intampla dupa moartea bunicii?”-l-am intrebat.A ridicat din umeri si atat.Stai asa !Adica pe nici unul dintre ei nu i-a interesat soarta mamei lor,eu ii port de grija si in final eu ma mut in cort”.Mi-era tare draga bunica si stiam ca de acum pana moare e a mea dar lucrurile trebuiau lamurite.”Nu vrei sa facem schimb de apartamente,nu te intereseaza daca are ce manca sau nu, iar la urma pe mine ma dai afara”-i-am zis.A ridicat din umeri si atat.Asa ca in anul urmator bunica a fost de acord sa ramana in grija mea facand un act de vanzare cumparare cu intretinere pe partea ei si mama mi-a donat partea ei mie.Nu i-am spus nimic fiului caci mi-era teamal sa nu gaseau ei vreo modalitate s-o convinga sa nu faca actul dar s-o ingrijesc tot eu.Nu vreau sa va spun ce circ a iesit cand dupa cativa ani ,intr-un exces de sinceritate,bunica i-a spus ce a facut.Imi pare rau acum,ca nu am facut-o eu imediat dupa incheierea actelor,dar atunci altfel gandeam.Imi ziceam”Pai daca tot nu-l intereseaza mama lui ,eu de partea lui din mostenire nu m-am atins.Deci nu are ca sa-mi reproseze.A fost alegerea bunicii si cand va veni vremea o sa-i platesc partea”Cam asa am gandit atunci.Acum regret.Poate puteam sa evit tot scandalul acela care s-a produs taman cand eram insarcinata in 2 luni ,iar problemele de sanatate ale fiicei mele mereu le pun ca fiind urmarea supararii mele de atunci.In anul acela m-am maritat ,dar sotul meu a trebuit sa ma ia la pachet cu bunica de 80 de ani. In noaptea nuntii,cand ne-am intors franti de oboseala nemaiavand unde sa dormim, ca peste tot prin casa si vecini erau numai rude am mai gasit loc de-a curmezisul patului in care dormeau mama si bunica. Viata ei s-a schimat radical in bine atunci cand am nascu-o pe stranepoata ei.Nu-si mai incapea in piele de fericire.Si vreau sa spun ca intre cele doua s-a ceeat o punte atat de puternica de iubire imposibil de descris in cuvinte si mai mult au impartit aceeasi camera pana la moartea ei.Bunica a fost bona ,bucatareasa,menajera noastra si nu pentru ca noi am obligat-o ci pentru ca asa se simtea ea utila.Fiicamea mereu zice ca este singura persoana pe care o recunoaste de bunica,desi si pe celelalte doua le stima si respecta.Dar aici era o alta legatura.”Nu m-a certat ,nu m-a criticat niciodata asa cum faceati voi.Pentru ea eu eram perfecta.Ba m-a salvat din multe traznai pe care le-a ascuns de voi.Ce stiti voi?”Momo-caci a botezat-o ,a mai trait pana la 97 de ani ,an in care Fiicamea intrase cu brio la liceul O.Goga.A ramas mai multa intimitate si spatiu in casa ,dar un gol imens.Sarutmana bunico!!!!
    Imi cer scuze daca am acaparat atat de mult spatiu pe blogul tau Lili dar cu batrinica Maria mi-ai mai deschis o cutie a amintirilor.

    • Am uitat sa-ti spun ca pana am avut-o in grija pe bunica MOMO ,in 17 ani de casnicie doar 3 concedii am reusit sa facem .Saptamana de miere,cand inca puteam s-o lasam singura acasa,o saptamana la Felix cand fiicamea avea vreo 10 ani si am lasat-o la mama si o saptamana ,ne-am dus printr-o intamplare la Costinesti sa vada si Noemi marea ptr. prima data dupa ce intrat la liceu cand am lasat-o in grija nasei mele caci deja era bolnava si In anul acela s-a si stins.Asa a fost sa fie probabil,dar nu imi pare rau.Am avut noroc de un sot intelegator .Altul poate pleca in lume si acolo ma inchina cu bunica cu tot.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

anacronietzsche ~ fara semne ~

haihui printre cioburi de gand

Summum jus, summa injuria - Mai multa lege, mai putina justitie

Democratie: si astfel, neputand face ca tot ceea ce este just sa fie tare, s-a facut ca tot ceea ce este tare sa fie just. BLAISE PASCAL

France Forever

Site de povestiri din/cu/despre si in Franta.

floriniaru

Şi nimica mişcă

nwradu blog

Dubito ergo cogito, cogito ergo sum

My Weekly Book

"Sometimes, I love books more than I love people..."

Mistreata Neprietenoasa

Ce gandim, dar nu vrem sa recunoastem ...

Colivia cu papagali

Unii au o pasarica, altii au un stol cu pasarele. Eu am doar o colivie cu papagali.

Dragusanul.ro

Dubito ergo cogito, cogito ergo sum

biographia litteraria

Dubito ergo cogito, cogito ergo sum

intrenoaptesizi

A fine WordPress.com site

Omul cu Ochelari

Zâmbește! Mâine poate fi și mai greu!

The Amelie's

Povești mai noi și mai vechi, de aici sau dintr-un alt univers

gunty roth

Niscai povesti despre ce-mi mai trece si mie prin cap...

LOC DE FRECAT MENTA

Dubito ergo cogito, cogito ergo sum

Lumea lui Teonymus

Nu există viaţă fără sens, ci doar oameni care nu l-au găsit încă...

%d blogeri au apreciat asta: