Hoașca de la etajul III


Imagine

(Pictură de aici)
Doina venea de la slujbă cînd a zărit pe scări vînzoleală.Cîțiva bărbați mișunau în sus și în jos cărînd mobile, paturi, saltele și alte zeci de nimicuri. Cineva se muta în blocul populat numai cu pensionari cuminți. Locuia într-o liniște plăcută, întreruptă numai de tărăboiul făcut de tramvai, huruind pe sub ferestre. Nici ea cu state vechi în bloc – venită de un an dintr-un cartier de la margine, cu lume pestriță și zgomotoasă – a devenit curioasă. Oare cine era noul vecin?
Cînd a ajuns la etajul trei a zărit-o. O bătrînă. Înaltă și osoasă, cu părul ca neaua, prins într-un coc. Avea 70 de ani, dacă te luai după ridurile ce-i brăzdau obrajii scofîlciți și după pungile de sub ochi. După ochii luminoși, era o tinerică. Zîmbea blînd din ușa apartamentului.
– Bine ați venit la noi în bloc, a salutat-o.
– Bine v-am găsit. Unde stați?
– Chiar deasupra, la patru.
– Singură?
– Nu, am doi copii. Cred că sunt singurii din scară, restul sunt oameni mai în vîrstă.
– Ce-ați zice de o o cafea la mine, cît cară oamenii mobilele?
N-a putut să refuze. Așa a aflat viața vecinei și, fără voie, a intrat în poveste, ca personaj secundar.
* * *
Tanti Maria venea de la Botoșani. Fusese soția unui om important, șef în CFR. Un bărbat falnic, a cărui poză trona pe un scrin-secretaire vechi, făurit din lemn masiv de stejar. Femeia povestea, cu un glas plin de regrete, că se iubiseră mult și că viața alături de Dumitru fusese ca o poveste. Numai că Dumnezeu nu dorise să-i binecuvînteze cu copii. Cît s-au avut unul pe celălalt lipsa unui copil sau bătrînețea n-au părut grele. De trei ani, însă, bărbatul care le privea vesel din fotografie, se prăpădise în urma unui infarct. Tanti Maria s-a trezit singură într-un Botoșani rece, fără rude sau prieteni. Abia atunci și-a dat seama cît de cumplit este să nu ai copii, frați sau surori. Și-ar fi dorit o familie, îi era frică să nu înnebunească vorbind în fiecare zi cu pereții. Într-o zi a regăsit pe străzile cu miros de tei o pereche tînără, pe care o cunoscuse pe vremuri. Locuiau în Iași, aveau în proprietate cîteva magazine. După bucuria revederii, au urmat alte întîlniri. Într-un final tanti Maria s-a lăsat convinsă să vîndă apartamentul din Botoșani și să-și cumpere un altul mai mic, în Iași, unde trăiau prietenii regăsiți. Începuse să-i îndrăgească. Nu se lipise de ei pentru bani. Lucrase tot la CFR, pensia era mai mult decît frumușică. Avea nevoie de afecțiune, de cineva care să o asculte, să-i spună o vorbă bună. Iar prietenii, la fel ca și cei doi copii ai lor, păreau că-i vor oferi acel sentiment de apartenență la o familie, de care fusese văduvită. Ferm convinsă că a făcut cea mai bună alegere, vînduse fără regrete apartamentul spațios, înghesuindu-și amintirile în două camere.
* * *
Aflînd că este jurist, noua vecină a rugat-o să-i dea un sfat. Făcuse numai un antecontract, dînd un avans substanțial (”din banii economisiți pentru bătrînețe, doamna Doina”). Între timp lichidase cu casa din Botoșani. Cei de la care cumpăra , oameni de treabă, i-au permis să se mute înainte de semnarea finală a actelor. Prietenii îi propuseseră ca actul final să se facă direct pe numele lor, să rezilieze antecontractul iar în contract să nu mai fie parte.
– Ți se pare corect? Te rog să iei în considerare faptul că, oricum, îmi doresc ca locuința să fie a lor, după ce n-am să mai fiu.
– De ce vor actul direct pe numele lor?
– Păi spun că scutesc niște bani pe care i-ar da aiurea la notar, unii acum și alții după ce-oi muri. Eu am crezut că le las un testament. N-am rude iar ei îmi sunt dragi. Numai că…să n-am nici un drept? Nici ce spun ei nu-i rău, de ce să dăm bani mai mulți? Dumneata ce spui? Nu-mi da răspunsul azi, așteaptă să-i cunoști.
– Uite ce, am să fiu sinceră, i-a spus cîteva zile mai tîrziu. I-am cunoscut și nu spun că-s oameni răi. Însă asta n-are importanță. Chiar dacă sunt buni, cred că trebuie să faci un act care să te apere. M-am gândit la mai multe variante. Urmează să o alegi pe cea care crezi că ți se potrivește.
Bătrâna, femeie deșteaptă, a înțeles. A ales varianta în care urma să devină proprietară și, în aceeași zi, să facă un act de donație, păstrîndu-și un drept de folosință. Doina opta și pentru întreținere.
– Nu, doamna Doina, asta nu. Nu de bani sau alimente am eu nevoie, am tot ce-mi trebuie. Îmi doresc oameni dragi în jurul meu.
– Cum vrei. Să știi că actul pe care l-ai ales nu te apără dacă vei fi bolnavă și n-are cine să te îngrijească sau nu mai poți să-ți faci un blid de mîncare.
– Ei, oamenii buni o fac și fără să fie scris undeva.
Într-o după amiază, nu mult de la discuția cu tanti Maria, ușa apartamentului de la etajul trei s-a deschis brusc. Doina venea de la slujbă. Un bărbat și o femeie – trecuți de 40 de ani, cu colți ascuțiți și gheare la vedere, s-au năpustit asupra ei, urlînd pe două voci.
– De ce te bagi, madam? Cine dracu ți-a dat voie să-i dai sfaturi bătrînei, ha? Vrei să ne strici relația? Ori poate vrei tu casa.
– Nicidcum, nu vreau casa și nici să vă stric relația. Vreau să protejez un om în vîrstă. Atît.
– Ce te privește pe tine afacerea pe care o avem noi cu baba? Ia vezi, poate nu ți-e bine, s-a rățoit femeia solidă, punîndu-și în șolduri două mîini butucănoase, pe degetele cărora sclipeau inele groase. Habar n-ai cine suntem.
”Afacere? Asta era, o afacere?!” Era oripilată. Spumegau, vorbind unul peste celălalt. Judecând după țipetele lor, care au deschis ușile pașnicilor vecini, Doina a fost sigură că lucrurile nu erau cum sperase tanti Maria. Visul ei de a avea o familie nu era decît o himeră, o imagine falsă.
A hotărît că nu-i va povesti. N-avea nici un rost să o necăjească. Era atît de sigură de afecțiunea prietenilor, pentru care își lăsase toată viața în urmă, încît ar fi durut-o. Tanti Maria nu-i crezuse capabili de vreo nelegiuire, își dorise numai să fie clar înscris că poate locui în apartament. Avea nevoie de certitudinea că poate sta liniștită în propria casă.
Celor doi, însă, le-a tăiat cheful de scandal. Cu calm, rece, i-a pus la punct, atunci, pe scara blocului.
– Uite ce-i, am să fac tot ce cred că-i corect pentru a apăra un om de două hiene. Dacă nu vă convine, mergeți să mă reclamați la procuratură. Abia aștept, am și eu câteva povești să spun, a încheiat sec.
Cînd a venit ziua cumpărării, Doina i-a dat vecinei un bilet pentru notar. Tot sec îi comunica că, în cazul în care tanti Maria nu va avea drept de folosință asupra apartamentului, a doua zi se va prezenta la parchet pentru a sesiza o infracțiune de înșelăciune. Biletul a ajuns în mîna notarului și actele s-au făcut în varianta agreată de tanti Maria.
N-a fost zi să nu-i mulțumească. ”Prietenii” uitau de ea cu lunile. Veneau rar, doar ca să vadă dacă mai trăiește sau dacă nu și-a înstrăinat mobila ori tablourile de valoare din casă. Iubirea lor se consumase odată cu donația. Pe Doina o urau.
– Așa, doamna Doina, iar m-au întrebat de ce suntem prietene. Nu înțeleg că există prietenie și fără un profit. Dacă ai ști ce rău îmi pare că am venit de la Botoșani. Cum am putut să mă înșel atât de tare?
– Nu te amărî, tanti. Oamenii care nu urmăresc decît să înșele îi privesc pe alții după chipul lor.
– Mă chestionează de ce te tot chem la cafea, de ce vin pe la mata. Probabil sunt disperați, știind că ți-ai dat seama că m-au păcălit.
– Da, te-au păcălit, nu-i greu de observat. Însă actele sunt semnate, nu mai e nimic de făcut decît dacă vrei să-i dai în judecată.
– Nu, nu vreau. Sunt prea bătrînă să mă tîrîi prin tribunale. Și, mata nu știi, ginerele lor e ceva prin justiție. Avocat, grefier, sau mai mult, n-am înțeles. Cine mi-ar da mie dreptate? Și-apoi, ce să fac cu dreptatea? Casa n-am de gînd s-o iau cu mine. A lor a fost să fie, a lor să rămînă. Numai că sunt tristă, doamna Doina.
– Cum crezi dumneata.
Îi ascultase mai bine de un an poveștile, fiecare cu tîlc. Proprietarii de drept veneau tot mai rar. Tanti Maria nu mai suferea, învățase să nu aștepte nimic de la ei. Stătea în casă, citind sau ascultînd muzică ori urmărind vreo emisiune la televizor. Ar fi vrut să stea de vorbă cu ea în fiecare zi, se simțea singură, numai că Doina avea mult de lucru. Sorbea în grabă cafeaua și fugea la treburile ei, uneori regretînd că face totul pe fugă.
După o vreme vizitele s-au rărit și mai mult. Doina s-a îndrăgostit. Probabil că bătrîna aflase că în apartamentul de deasupra mai locuiește cineva, pentru că n-o mai suna. O lăsase, cu o discreție blîndă, să-și trăiască dragostea. Îi chema doar pe copii, cînd îi zărea pe scări, ca să-i facă cumpărăturile. N-a aflat, probabil, nici tragedia. După doi ani de fericire, Dan s-a îmbolnăvit. Un cancer galopant i-a scurtat viața în câteva luni.
Viața le îndepărtase. Un nou Crăciun bătea la ușă, cu valuri dese de ninsoare. În acel decembrie n-a văzut-o deloc. Încă din toamnă o colegă îi găsise un apartament în centru. Tot la etajul patru numai că avea trei camere. Imediat s-a trezit și cu un cumpărător, o cunoștință care i-a dat banii, acordîndu-i un termen generos pentru mutare. Timpul liber și-l ocupa cu curățenia în noua casă, la care se adăuga muncă pînă la epuizare, Voia să uite. Pleca dimineața și venea frîntă, seara tîrziu.
La plecare, a bătut la ușa vecinei, să-și ia rămas bun. ”Dumnezeule, cît e de de slăbită.”. S-au îmbrățișat iar din puținele cuvînte pe care le-a rostit, și-a dat seama că știuse.
– Îmi pare tare rău. Nu meritai așa o soartă. Cum nici el nu merita să moară. Am vorbit rar cu el, bună-ziua bună-ziua, însă avea o privire limpede, de om bun.
– Mulțumesc, tanti Maria.
Au stat de vorbă ca pe vremuri.
– Știi, am stat o lună în spital, în toamnă.
– Îmi pare tare rău, n-am știut.
– Am sunat disperată la voi și nu mi-a răspuns nimeni. Știam că dumneata nu vrei să vezi pe nimeni dar copiii? Spunea că telefonul este decontectat.
– Iartă-mă. Noii proprietari n-au dorit să-l păstreze, așa că l-am închis, chiar dacă am mai locuit o perioadă aici. Iartă-mă, am uitat de tot de dumneata, noua locuință mi-a luat inima, mințile și energia.
– Ți-a luat inima ce s-a întâmplat. N-am de ce să te iert.
– Dar pe ei nu i-ai sunat? În fond, le-ai dat o casă.
– Nici n-au vrut să audă. Le-am reproșat ce zici mata, că le-am dat o casă și că ar putea să mă ajute. Mi-au răspuns scurt, la telefon, că nu au obligația să mă întrețină și că mă prefac. Că-s o baborniță care-i deranjează cu prostii.
– Dumneeule! Cum te-ai descurcat?
– Am chemat salvarea. O săptămînă, cît am stat în spital, nu mi-a adus nimeni un pahar de apă, nu a venit nimeni să mă vadă, să mă încurajeze. Ca un om singur. Nu vreau să devin nesuferită plîngîndu-mă, medicii și asistentele au fost foarte amabili. Numai că…, a încheiat cu lacrimi pe obraji.
– Iartă-mă, tanti, iartă-mă.
– Înțeleg că ți-a fost greu să-mi spui despre tragedie și că tot din cauza asta te muți. Dar aș fi ipocrită să spun că nu-mi pare rău. Mai treci pe la mine, doamna Doina, te rog. Nu mai am pe nimeni. Ei așteaptă să crăp.
– Acum nu pot. Se apropie Crăciunul și plec acasă, tanti, la părinți. Copiii vor în vacanță la bunici iar eu nu țin să fiu singură de sărbători.
– Înțeleg. Dar promite-mi că în ianuarie ai să vii.
”Neapărat să vii” i-a mai repetat o dată în prag, apoi a ținut-o cîteva minute în brațe. Din ușă a privit-o lung și a murmurat că are presentimentul că se văd pentru ultima oară. Doina a zîmbit.
– O să îți demonstrez că nu-i așa. Mi-am învățat lecția.
Începutul anului a fost o nebunie. Clienții voiau ba una, ba alta, procesele se înmulțiseră iar în casa cea nouă nu mergea totul șnur. Azi curgea un calorifer, mîine nu mai mergea apa. Abia pe la sfîrșitul lui februarie și-a făcut timp să tragă o fugă la tanti Maria.
Ușa de la intrare era scoasă din țîțîni. Se renova. De la constructori a aflat că făcuse un infarct, în primele zile ale noului an. Plecase să-și întîlnească bărbatul, omul care nu o dezamăgise decît o dată, cînd o lăsase singură.
Doina plîngea în tăcere în prag, cu mîna la gură, aducîndu-și aminte că rîsese la ultima lor întîlnire.

Anunțuri


Categorii:Povestiri din viața reală

Etichete:, , , , , , ,

2 răspunsuri

  1. SARUT MANA BUNICO!!
    Cand eram in cls.a VIII-a mama a hotarat sa-si refaca viata cu un barbat vaduv cu 10 ani mai batran ca ea din Dumbraveni ,un orasel la 70 de km.de Sibiu.Un orasel incarcat de istorie dar in care eu mereu m-am simtit ca la tara.Nu avea nimic spectaculos,nimic ce sa-mi trezeasca interes.Aveau un cinematograf mic dar mereu plin(Azi nici ala nu mai functioneaza),bun si ala cand n-ai ce face,iar daca ieseam sa-mi plimb hainele de oraseanca mandra, pe orice strada o luai tot in „centru”ajungeai.Acolo mergeam in vacante.Si nu mai mult de o saptamana.Ma plictiseam.M-au intrebat daca vreau sa merg cu ei si fratele meu, sau raman la bunici.Nici prin gand nu-mi trecea sa plec de la oras.Asa ca am ramas la bunicii unde am locuit si pana atunci cu ea si fratele meu mai mic, destul de inghesuiti, in 2 cam. vagon.La inceputul relatiei ei cu acest barbat am crezut ca i se aprinsera calcaiele.Era tanara .Avea in jur de 40 de ani.Era normal sa-si refaca viata.Dar cu timpul cand am mai crescut si eu,am realizat ca nu era asa.Tineau unul la altul tare mult dar primul lucru a fost sa stie ca are casa ei,copiii camerele lor si in rest dorea o liniste sufletesca de care n-a prea avut parte pana atunci.Era constienta ca dupa ce mai cresteam si noi ,unul baiat unul fata, nu se cadea sa dormim toti trei int-o incapere, iar bani de gazda nu ar fi avut.Asa ca eu am luat-o ca pe un compromis sau un colac de salvare.Asa ca eu am ramas in casa in care m-am nascut , caci vroiam sa intru la un liceul O.Goga.Ceea ce-mi oferea Dumbraveniul mi se parea fara viitor.Si-apoi,bunicii erau ai mei,ma iubeau,ii iubeam,lucru ce nu pot spune despre sotul mamei.Cred ca de la prima intalnire cu el ,elementele chimice nu s-au combinat.Aici imi aveam cartile mele,de-acum camera mea,aveam prieteni, aveam amintiri,aveam locuri unde sa ies .Nu nici vorba sa plec.Pensia alimentara de la tatal meu de 200 de lei le-o trimitea lunar bunicilor ,in caz ca trebuie sa-mi cumpar si eu cate ceva de imbracat si-n rest nu s-a pus problema altor bani pentru mancare ,sau intretinere.Bunicii in schimb stiau ca raman cu o raspundere mare pe cap avand in vedere ca aveam doar 14 ani.Dar eu am fost mereu un copil modest, caruia nu i-a lipsit nimic din ce a fost omeneste posibil si care am fost crescuta in spiritul cinstei ,bunului simt si al onoarei.Orice faceam ,nu ma gandeam sa n-o fac pe mama de rusine ,ci pe bunicii care mi-au acordat atata incredere.Aveam un respect deosebit fata de ei.Niciodata nu i-am tutuit.Le ziceam anyu(mama) si apu(tata) de mica .Acum cand ma gandesc in urma ,imi dau seama ca niciodata nu m-au certat daca luam o nota mica,sau cand am luat decizia sa ma reprofilez de la sectia de filologie la real si bineinteles ca am picat treapta si trebuit sa schim liceul.Mi se puse mi pata ca daca ajung profesor ma vor repartiza departe de casa,dar cu realul am mai multe sanse.E adevarat puteau sa insiste sa nu procedez asa ,dar mi-au respectat orice decizie.Ba mai mult bunicul a fost cel ce a umblat sa faca in asa fel ca la liceul la care urma sa ajung sa ajung in cea mai buna clasa.Acolo pot zice ca am simtit frumusetea anilor de liceu .La Goga eram 30 de fete si 2 baieti.Aici eram o clasa mixta ,care m-a primit cu multa prietenia si am avut parte de un profesor de matematica genial care mi-a si schimbat cursul vietii si o profesoara de romana deosebita.O doamna .Ca sa revin,ca m-am cam pierdut, oamenii astia batrani totus, mi-au oferit iubirea lor neconditinata desi nu mi-au aratat-o niciodata eu o simteam.Nu aveau prea multe clase si trecuti prin 2 razboaie au indurat multa saracie ,dar mie mi-au oferit tot ce puteau chiar daca doar bunicul avea pensie.Si bunica avea una dar din care chiar mureai de foame,caci Bunica a ucrat ca vanzatoare de lapte intr-o casuta formata dintr-o camera ce dadea la strada.Urcai doua trepte si erai in „magazin”.Casuta era pe strada unde locuiam .Mergea la 5 dim sa preia bidoanele cu lapte-parca si acum le vad-si impartea laptele in sticle.Atata frig a indurat pana s-a imbolnavit de astm si bunicu a decis ca ea sa raman sa aiba grija de casa decat sa-i fie mai rau mai ales ca nu avea cine avea grija de noi.Mama amarata de ea,lucra,fratele meu trebuia dus la gradinita ,asa ca a s-a pensionat si a avut grija de toti ai casei.Dupa terminarea liceului as fi vrut sa plec in alt oras la facultate,dar nu erau bani.Asa ca m-am angajat muncitor intr-o fabrica de piese hidraulice si cand m-am saturat sa spal piese in ulei si sa lucrez si in ture de noapte ,in frig cu doua sube pe mine furand cate o jumatate de ora de somn pe cuptoarele unde se uscau piesele vopsite,am dat examen la facultate.Nu prea aveam ce alege asa ca m-am inscris la TCM-subingineri seral.Mi se parea si prea mult 4 ani ,iar 6 ani la ingineri o etenitate.M-am pregatit un an luand meditatii de matematica si am intrat .Ma „promovasera la birou” si o sapt mergeam dim la cursuri si dupa masa la lucru ,una invers.Nu stiu sa fi spalat un vas sau vreo haina .Toate le faceau bunicii impreuna.Eu veneam de la serviciu, mancarea era pe masa ,vasele acolo le lasam si fugeam pana seara la 9 la scoala.Nu aveam voie sa lipsesc .Se facea o prezenta la sange si daca lipseai de la un curs trebuia sa -i iei notitele cuiva care scria ce vroia el.Nu ,eu am vrut notitele mele din care mai apoi invatam ptr examene.Au fost 4 grei ,caci nu e chiar o facultate ptr. fete,in care am tras ca un cal sa nu am restante,dar tot m-am ales cu 2.Ce-am mai plans de ciuda pe mine si ce mult m-au incurajat cei doi batrani nu mai are importanta.Cu un an ininte de revolutie am terminat si eu facultatea.Mi-am jurat ca o sa citesc toate cartile necitite din biblioteca dupa terminare,caci mereu imi cumparam dar nu apucam sa citesc decat carti tehnice.In anul acela s-a prapadit bunicul .Mare tragedie.Avea79 de ani si stiam sa aiba probleme.Mereu o menaja pe bunica si eu credea ca ea e mai bolnava ca el.Totusi inima nu l-a mai ascultat intr-o zi.Mare tragedie caci bunica devenise ca o leguma .Traisera frumos, in saracie ,modest ,onest.Si-au crescut copii gemeni in mod exemplar,si-au cumparat si o casa din economii, n-au cerut imprumut de la nimeni niciodata.Nici in vreme de razboi cand abia se descurcau nu au apelat la nimeni.Bunica avea sase frati si unii erau mai instariti.Bunicu a lucrat in mina in Petrosani bunica fata in casa la o fam de evrei.Abia multi ani mai tarziu dupa razboi s-au mutat in Sibiu Au apucat sa-si aniverseze si nunta de aur -veselie mare.Nu i-am auzit o data certandu-se sau ridicand vocea unul la altul .Erau asa de frumosi mai ales cand ii vedeai cum fac curatenie impreuna ,spalau geamurile impreuna.O proteja pe bunica de lucrurile mai grele numai sa nu oboseasca si s-o apuce vreo criza de astm.Bunica il rasplatea cu mancaruri de care numai ea stia sa faca.Aveau cativa iepuri si gaini, o gradina cu zarzavaturi si cand nu gatea cu carne, caci n-am mancat noi carne in fiecare zi pe vremea raposatului stia sa faca niste mancaruri grozave si fara.Era o bucatareasa desavarsita si niciodata nu i-a fost greu sa gateasca daca pofteai ceva anume .Nu zicea „azi n-am chef iti fac maine” Cum mai zic eu uneori Deci am ramas eu cu bunica.Asta nu era o consolare,caci ei ii era dor de .Eu eram tanara ,aveam viata inainte,dar pentru ea in acea zi de marti s-a crapat pamantul.Vedeam ca se ofileste si mi-era ca se duce si ea.Din femeia micuta si grasuta ajunsese o umbra.Eu mergeam la serviciu ,ea sigur nu manca si vedeam cum se scurge de pe picioare.Nu mai avea putere sa mearga.Ii era totuna daca moare sau nu.Am convins-o cu greu sa mergem la doctor si incet incet am reusit s-o pun pe picioare, pe ea,dar nu si sufletul.Prioritatea mea era s-o scot putin cate putin din gaura aia neagra in care cazuse.Nu suporta sa stea singura seara in casa.Eu mai ieseam cu prietenele, dar cand se facea ora 7 plecam spre casa .Fetele radeau.”E sapte fugi la bunica”.Daca trecea de 7 ,trebuia s-o caut prin vecini si stiu ca o intelegeau ,dar mai aveau si ei alta treaba decat sa stea cu ea sa-i auda plansul.Mi-era rusine s-o tot iau de pe la ei asa ca programul asta l-am avut mult timp. Am dormit o buna bucata de timp cu ea.As fi facut orice numai sa n-o pierd.Ei ,a venit vremea sa se faca succesiunea.Casa s-a impartit conf. legii.Nu s-au facut donatii sau renuntari la parte, nici de catre ea nici de catre copii.”Lasati asa „-a zis bunica.”Dupa ce mor o impartiti intre voi”Toata lumea afost multumita. Mama s-a intors in Dumbraveni la casa ei,iar unchiul la casa lui dar in Sibiu.Noi convietuiam in continuare impreuna ea cu o pensie de 4oo de lei ,eu cu un salar de 900,dar ne descurcam.In schimb niciunul dintre copii nu aveau vreo grija caci o stiau bine mersi cu mine.Nu ne-au intrebat daca avem nevoie de ceva.Mama era mai departe desi n-avea nici o scuza dar stiam ca sotul ei era cam zgarcit,insa fiul nu venea decat de ziua ei desi locuiam in acelasi oras.Mie nu trebuia sa-mi aduca nimic,dar bunicii poate i-ar fi placut sa-i aduci un mar ,o ciocolata.Nu ca nu ar fi avut cand dorea,dar asa gandeam ca se cade sa-ti mai cauti mama din cand in cand.Nu a zis bunica niciodata ca si-ar fi dorit lucrul acesta ,dar stiam ca asa este.Ea era fericita ca sunt cu ea si nu e singura.Eu m-am gandit ca va trebui sa-mi vad si eu de viata mea intr-o zi -ca altfel raman fata batrana si-o sa ramanem pe veci impreuna deja se obisnuise cu toate mofturile pe care i le faceam si cand plecam la vreun chef se supara nevoie mare.Atunci i-am propus unchiului sa vina el cu nevasta si baiatul in locul meu si sa-mi lase mie apartamentul primit de la fabrica.Lucand in aceiasi fabrica puteam s-o preiau usor si sa faca actele pe casa pe numele lor,mama renuntand la partea ei.La inceput zis si facut.Eu la bloc in 2 cam nedecomandate si destul de micute,dar suficient pentru mine,ei la casa cu curte si gradina,casa in care a crescut si el.S-au tot codit un an pana au zis ca nevasta-sa nu vrea sa stea cu soacra.”Pai si cu mine ce se va intampla dupa moartea bunicii?”-l-am intrebat.A ridicat din umeri si atat.Stai asa !Adica pe nici unul dintre ei nu i-a interesat soarta mamei lor,eu ii port de grija si in final eu ma mut in cort”.Mi-era tare draga bunica si stiam ca de acum pana moare e a mea dar lucrurile trebuiau lamurite.”Nu vrei sa facem schimb de apartamente,nu te intereseaza daca are ce manca sau nu, iar la urma pe mine ma dai afara”-i-am zis.A ridicat din umeri si atat.Asa ca in anul urmator bunica a fost de acord sa ramana in grija mea facand un act de vanzare cumparare cu intretinere pe partea ei si mama mi-a donat partea ei mie.Nu i-am spus nimic fiului caci mi-era teamal sa nu gaseau ei vreo modalitate s-o convinga sa nu faca actul dar s-o ingrijesc tot eu.Nu vreau sa va spun ce circ a iesit cand dupa cativa ani ,intr-un exces de sinceritate,bunica i-a spus ce a facut.Imi pare rau acum,ca nu am facut-o eu imediat dupa incheierea actelor,dar atunci altfel gandeam.Imi ziceam”Pai daca tot nu-l intereseaza mama lui ,eu de partea lui din mostenire nu m-am atins.Deci nu are ca sa-mi reproseze.A fost alegerea bunicii si cand va veni vremea o sa-i platesc partea”Cam asa am gandit atunci.Acum regret.Poate puteam sa evit tot scandalul acela care s-a produs taman cand eram insarcinata in 2 luni ,iar problemele de sanatate ale fiicei mele mereu le pun ca fiind urmarea supararii mele de atunci.In anul acela m-am maritat ,dar sotul meu a trebuit sa ma ia la pachet cu bunica de 80 de ani. In noaptea nuntii,cand ne-am intors franti de oboseala nemaiavand unde sa dormim, ca peste tot prin casa si vecini erau numai rude am mai gasit loc de-a curmezisul patului in care dormeau mama si bunica. Viata ei s-a schimat radical in bine atunci cand am nascu-o pe stranepoata ei.Nu-si mai incapea in piele de fericire.Si vreau sa spun ca intre cele doua s-a ceeat o punte atat de puternica de iubire imposibil de descris in cuvinte si mai mult au impartit aceeasi camera pana la moartea ei.Bunica a fost bona ,bucatareasa,menajera noastra si nu pentru ca noi am obligat-o ci pentru ca asa se simtea ea utila.Fiicamea mereu zice ca este singura persoana pe care o recunoaste de bunica,desi si pe celelalte doua le stima si respecta.Dar aici era o alta legatura.”Nu m-a certat ,nu m-a criticat niciodata asa cum faceati voi.Pentru ea eu eram perfecta.Ba m-a salvat din multe traznai pe care le-a ascuns de voi.Ce stiti voi?”Momo-caci a botezat-o ,a mai trait pana la 97 de ani ,an in care Fiicamea intrase cu brio la liceul O.Goga.A ramas mai multa intimitate si spatiu in casa ,dar un gol imens.Sarutmana bunico!!!!
    Imi cer scuze daca am acaparat atat de mult spatiu pe blogul tau Lili dar cu batrinica Maria mi-ai mai deschis o cutie a amintirilor.

    • Am uitat sa-ti spun ca pana am avut-o in grija pe bunica MOMO ,in 17 ani de casnicie doar 3 concedii am reusit sa facem .Saptamana de miere,cand inca puteam s-o lasam singura acasa,o saptamana la Felix cand fiicamea avea vreo 10 ani si am lasat-o la mama si o saptamana ,ne-am dus printr-o intamplare la Costinesti sa vada si Noemi marea ptr. prima data dupa ce intrat la liceu cand am lasat-o in grija nasei mele caci deja era bolnava si In anul acela s-a si stins.Asa a fost sa fie probabil,dar nu imi pare rau.Am avut noroc de un sot intelegator .Altul poate pleca in lume si acolo ma inchina cu bunica cu tot.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Doctor de Romanica'

Aventurile unui doctor in tara tuturor posibilitatilor

Corina's Blog

Just another WordPress.com weblog

Alexandrina Chelu's Blog

Oameni de valoare

anacronietzsche ~ fara semne ~

haihui printre cioburi de gand

Summum jus, summa injuria - Mai multa lege, mai putina justitie

Democratie: si astfel, neputand face ca tot ceea ce este just sa fie tare, s-a facut ca tot ceea ce este tare sa fie just. BLAISE PASCAL

France Forever

Site de povestiri din/cu/despre si in Franta.

floriniaru

Şi nimica mişcă

nwradu blog

Dubito ergo cogito, cogito ergo sum

My Weekly Book

"Sometimes, I love books more than I love people..."

Mistreata Neprietenoasa

Ce gandim, dar nu vrem sa recunoastem ...

Colivia cu papagali

Unii au o pasarica, altii au un stol cu pasarele. Eu am doar o colivie cu papagali.

Dragusanul.ro

Dubito ergo cogito, cogito ergo sum

biographia litteraria

Dubito ergo cogito, cogito ergo sum

intrenoaptesizi

A fine WordPress.com site

Omul cu Ochelari

Zâmbește! Mâine poate fi și mai greu!

The Amelie's

Povești mai noi și mai vechi, de aici sau dintr-un alt univers

gunty roth

Niscai povesti despre ce-mi mai trece si mie prin cap...

LOC DE FRECAT MENTA

Dubito ergo cogito, cogito ergo sum

%d blogeri au apreciat asta: