Comunism și securitate pe post de bau-bau


Imagine

(Foto de aici)

Rânjetul directoarei prevestea că s-a întâmplat ceva grav în ce mă privește și care îi producea o imensă satisfacție femeii cu care mă războisem trei ani de zile. Fusesem chemată în grabă la școală de omul de serviciu, singurul care în afara conducerii nu venea de depănușat porumb. Deh, omul de serviciu era mai ”telectual” decât noi, profesorii! Ne găsise pe câmp, printre glugile de porumb, așezate pe un morman de coceni, lucrând cot la cot cu elevii. Mersul la muncile agricole era unul din modurile în care comunismul alesese să-și bată joc de cei cu carte. O mai mare satisfacție a activiștilor de partid, făcuți domni grămadă la Ștefan Gheorghiu, decât să ne umilească nu era. Vă închipuiți ce înseamnă să vii la școală îmbrăcată frumos, cu deux-pieces și pantofi cu toc, și să fii anunțată de un comunist deștept până la genunchiul broaștei: ”Azi nu faceți ore, e directivă de partid să strângeți toți elevii. Încolonarea și pe câmp la desfăcut porumb!”? La cine puteai să urli, la lună? Dacă chiuleai de la porumb erai mai aspru pedepsită decât dacă chiuleai de la ore. Țara avea nevoie de brațe de muncă, nu de deștepți. Intelectualitatea era o categorie care trebuia zdrobită până când avea să înțeleagă că era lăsată să existe dintr-un capriciu nu pentru că societatea avea nevoie de ea.

Abia terminasem stagiatura. Trecuseră trei ani de la terminarea facultății, trei ani în care fusesem obligată să respect repartiția guvernamentală. Așa dictase tovarășa academician de renume mondial, în timpul stagiaturii nu puteai nici măcar să visezi să te muți de colo-colo ca un câine pribeag, tovarășii voiau stabilitatea ”cadrelor„. Iar navetiștii erau priviți de partid ca o râie, un cancer care trebuia extirpat. Se încercase obligativitatea stabilirii domiciliul în satul în care luai postul dar măsura n-a avut succes, întâmpinase împotriviri surde din partea absolvenților de învățământ superior așa că construcțiile tip ”blocul specialiștilor de la sate” erau mai mult goale. Oricum, măsura se bătea cap în cap cu un alt principiu, ”reunirea familiei”.

Madam ”tovarășa directoare”, dușmanul meu declarat de trei ani încheiați, mă privea cu o luminiță de fericire crudă în ochi. Stând în cabinet picior peste picior, privind amuzată la înfățișarea mea rebegită de om venit de la desfăcut porumb, mi-a comunicat pe un ton grav, care cuprindea bucuria drăcească că mi-a copt-o, că nu mai am post la ”școala ei”. Cum adică? Luasem repartiție, eram titulară, nu înțelegeam nimic. Un post de profesor nu dispărea decât dacă se micșora numărul de elevi și nu mai aveai ore suficiente pentru o catedră. Dar în comuna dintre dealuri erau din ce în ce mai mulți copii, nu avea cum să fie acesta motivul.

–        Nu știu, dragă, du-te la inspectorat și vezi de ce anume nu mai ești de azi profesor în această școală. Cert este că ne-a venit o nouă profesoară de istorie cu repartiție tot guvernamentală. Și cum ea este stagiară iar tu de câteva zile nu mai ești, are întâietate în fața ta. Eu n-am decât o singură catedră de istorie, nu două. Ești liberă de azi înainte. Acum la despărțire pot să-ți spun că nici măcar nu îmi pare rău că pleci. De ce au dat alteia postul tău? Nu știu și nici nu mă interesează. Probabil că impertinența ta i-or fi scos din sărite și pe cei de la inspectorat. Descurcă-te, acu’ să te văd, viteazo!

N-am avut cuvinte să-i răspund tăios ca altă dată. Amuțisem, nici măcar nu știam ce să fac, cum se rezolvă o astfel de problemă. Singura cale părea a fi inspectoratul. Cu comunista din fața mea nu aveam ce discuta, ea mă ura, eu o disprețuiam ironic. Am plecat din școală fără să-mi iau rămas bun de la nimeni. Era ora 1o dimineața și aveam un tren în jurul prânzului spre Iași doar că pentru a-l prinde era nevoie să parcurg cei 11 kilometru pe jos. De data asta n-am mai bombănit că nu există decât un nenorocit de autobuz spre Târgu-Frumos care era mult mai târziu, mersul pe jos părea binevenit pentru a-mi pune ordine în gânduri și necesar ca să-mi fac un minim plan de bătaie.

Pe drum am ajuns la concluzia că era imposibil să se fi petrecut altceva decât o eroare. Aflasem de pe la colegi de-ai mei de repartiții date aiurea în sate din provincii care nu mai aparțineau României de după cel de-al doilea război mondial. Orice era posibil dacă hârtiile către minister erau completate de vreo nevastă sau fiică de ștab comunist căreia îi găsise bărbățelul sau tăticuțu’ un post călduț la care n-ar fi avut acces în mod normal. Posibil ca tuta care încurcase borcanele să fi fost chiar în minister. Cu siguranță urma să fie chemată la inspectorat și tânăra care venise cu repartiție pe postul meu. Era o greșeală, clar. Nu aveam cum pierde postul pentru că eram titulară. Sigur, era un post de rahat, la dracu’ în praznic, dar până la un concurs de titularizare pe un post în Iași, era postul meu.

Poate ar fi trebuit atunci să mă gândesc la hârtia pe care mi-o dăduseră cei de la facultate alături de repartiție, ”propus pentru cercetare”, ceea ce însemna deschiderea unui drum spre o carieră universitară. Numai că renunțasem de mult să visez la un astfel de viitor, aveam doi copii cu un tată total absent. N-aș fi putut face nici una din slujbe cu seriozitate, nici cea de mamă, nici cea universitară. Mai cu seamă că visasem o carieră pe catedra de filosofie contemporană care însemna să citești enorm, să fii la curent cu tot ce apărea de pe o zi pe alta în domeniu. Disprețuisem în facultate asistenții care rămăseseră cantonați în niște cunoștințe învățate de multă vreme și nu erau în pas cu orice carte nou apărută și nu aș fi suportat ca studenții să facă mișto de mine așa cum făcusem și eu pe vremuri de asistenți. Între două eșecuri alesesem să fac ceva ca lumea, să fiu mamă și să-mi educ copiii. Un post la o școală generală sau liceu era limita pe care mi-o impusesem încât să nu dau rateuri nici ca mamă, nici ca profesor.

Cu gândurile împrăștiate în zece direcții nici n-am simțit când am ajuns la gară, în tren și apoi la Iași. Din gara Iași am dat un telefon la fabrica unde lucra bărbatul cu care împărțeam locuința, cu numele de ”soț legal”, sperând că mă va sprijini în bătălia pe care urma să o duc la inspectorat. Aveam nevoie de un umăr, mă simțeam slabă în fața unui fapt necunoscut.       

–        Du-te singură. Dacă nu rezolvi azi, mă voi învoi și eu mâine când sper că se va termina povestea. Azi nu am timp.

Scurt și la obiect. ”Merci, dragul meu soț, chiar de nepăsarea ta aveam nevoie. Sigur, de ce să te deranjezi din treburile tale ”importante” ca să vii să mă sprijini?” Nimic nu se schimbase, apatia tinerei mele căsnicii își urma cursul. Mi-era clar, eram singură, mereu singură! Așa cum singură eram, deși aparent cu un partener, în creșterea și educarea copiilor, îngerii mei de numai doi ani și jumătate și un an și jumătate. Noroc de părinții mei și, de ce să nu recunosc, de părinții lui, care mă ajutau.

”De ce copiii nu seamănă întotdeauna cu părinții?”. Cu întrebări pe buze la care nu aveam răspuns și cu amărăciune în suflet am urcat Copoul și de acolo spre Sărărie, către Inspectoratul Școlar. În curtea inspectoratului era o mare de oameni, puteai pune ușor de o revoltă. Numai că femeile și bărbații cărora le curgeau broboane de transpirație pe față din cauza soarelui orbitor de septembrie și a emoțiilor, nu se adunaseră pentru o revoltă. Erau la cerșit un post de profesor suplinitor. Cu aroganța omului căruia i s-a încălcat un drept am trecut în față spunându-le că am o altă problemă care nu ține de suplinire. De ce să stau la coada uriașă? Ce vină aveam că vreo toantă încurcase hârtiile și mă lăsase fără catedra?

Sub murmurele mulțimii nemulțumită de tupeul meu am ajuns la ușă, am trecut dincolo de cerberul de portar care nu lăsa să intre decât pe cel chemat de ”tovarășul” și am ajuns la secretară, cerându-i să-l cheme pe inspectorul arondat școlii mele sau chiar pe inspectoarea generală, aia cu coc savant pe care nu o băgasem în seamă când venise la noi la școală și despre care v-am povestit. A trebuit ceva vreme să o conving că nu cer un post de suplinitor și că alta este problema mea. Ce-or fi avut ăștia toți, frate? Îi învăța cineva ce înseamnă disprețul? Se uita la mine la fel ca inspectoarea generală când am văzut-o prima dată în școală, ca la un gândac pe care poți să-l strivești. Într-un final și-a mișcat fundul prețios de pe scaun și a pătruns dincolo de ușa din lemn masiv, capitonată ca să nu intre nici un zgomot în biroul spațios unde am zărit pentru o secundă toată ștăbărimea inspectoratului. ”Onorabilii tovarăși” lucrau și aveau nevoie de liniște.

Secundele se scurgeau încet de parcă erau ani și secretara nu mai deschidea blestemata de ușă. Începusem să mă enervez, ce era așa greu de priceput de cei de dincolo? Un dobitoc sau dobitoacă de aici sau de la București mă lăsase fără post. Când furia îmi ajunsese în gât și eram gata să las politețea la o parte și să dau buzna în birou, smulgând intrarea din țâțâni, ușa s-a deschis și inspectorul meu de zonă s-a furișat afară cu o căutătură ciudată în ochi.  

–        Cunosc problema, stimată doamnă, m-a sunat tovarășa directoare și m-a informat. Azi însă nu vă pot da nici un răspuns, veniți mâine la ora 9,00 dimineața. Trebuie să o informez pe doamna Inspector General. Așadar, mâine, o să las vorbă la portar să vă lase înăuntru.

”Să mă lase înăuntru? Mamă, ce favoare îmi făcea!” Tonul părea al unui stăpân care este binevoitor față de sclavul său. În alte condiții m-aș fi revoltat dar eram obosită, extrem de obosită. Plecasem de acasă la ora 5,00 dimineață, nu apucasem să-mi mănânc pachetul care zăcea pe undeva prin poșetă, mă durea capul de nervi și indignare, eram plină de praf de pe câmp. Pur și simplu mă lăsaseră puterile așa că am tăcut. Și revenirea a doua zi dimineață îmi lăsa speranța umărului pe care mi-l dorisem ca sprijin. Nu înainte de a-mi trece prin cap ce cutră era directoarea școlii care-mi spusese că nu o interesează problema. Nici nu plecasem bine și a sunat la inspector să dea raportul că vin.

Am adormit cu greu în noaptea aceea, bărbatul meu se învoise dar nu părea că va suci gâtul cuiva pentru drepturile mele. Mă liniștea că nu-i un capăt de țară ce mi s-a întâmplat și că cel mai bine este să acceptăm hotărârea inspectoratului, oricare ar fi ea. ”Oricare ar fi ea? Dar dreptul meu?” El nu era dispus să lupte, eu i-aș fi dat un pumn când îmi spunea că trebuie să luăm lucrurile așa cum sunt. Până unde poate merge umilința față de un sistem? Cine sunt ”ei” care să-ți decidă viața? Hotărâseră că nu poți lua repartiție în orașele mari chiar dacă terminai facultatea cu aproape 10, că ești obligat să stai la post trei ani ca stagiar, erai titularizat după trei ani cu forța pe post? Dacă hotărâseră asta, acum să nu se întoarcă!

A doua zi dimineață, aceeași mulțime de oameni în curtea inspectoratului. Numele meu a deschis însă ușa de la intrare ca prin farmec, cerberul fusese prevenit. Secretara m-a condus în biroul inspectorului care ne ”păstorea școala”. Singură, evident, căci ”domnul și stăpânul meu” se învoise doar ca să caște ochii la galbenul frunzelor de toamnă. Rămăsese afară, ”nu-i nevoie și de mine, dragă!”. Normal, la ce mă puteam aștepta?!

–        Tovarășa profesoară, dumneavoastră nu vă mai puteți întoarce la postul de la Școala Brăești. Nu avem cum întoarce o repartiție guvernamentală în perioada de stagiatură. Așadar inspectoratul vă va titulariza la Școala…

Habar nu aveam unde era comuna aia de care-mi vorbea ”părintește” inspectorul dar tovarășul mă liniștea cu un glas grav că este la fix aceeași distanță de Iași ca și școala de unde tocmai mă dăduseră afară.

–        De ce să plec de acolo în altă parte? Nu plec nicăieri, să vă fie clar. Am un post, sunt titulară pe el. Nu este vina mea că l-ați dat liber la minister.

–        Dumneata ești surdă, tovarășa? N-ai înțeles că nu te mai poți întoarce acolo pentru că a venit pe post o stagiară?

–        Da, sunt surdă! Dar nu sunt și proastă, îmi știu drepturile. Voi ați făcut regulile cu repartiția și titularizarea, voi să le respectați. Fie mă întorc la postul meu fie îmi oferiți un post care să îmi convină.

Într-o hârâială enervantă și continuă, discuția a continuat cam o jumătate de oră. El voia să mă convingă să semnez niște hârtii prin care eram de acord să devin profesor într-o altă comună la fel de la dracu’ în praznic ca aceea din care veneam, eu voiam la dracul meu în praznic sau la mai bine. Măcar acolo îmi știam colegii, mă împrietenisem cu fetele la navetă. E adevărat, aveam o directoare agramată dar îmi puteam permite să fac mișto de ea. Să o iau de la capăt în aceleași condiții de rău? În nici într-un caz. Acolo sau într-un loc mai bun. După o jumătate de oră, inspectorul a cedat și m-a chemat din nou a doua zi, urmând să caute o soluție. Ironic, mi-a cerut să-i dau eu o școală unde ar fi un post liber de profesor de istorie. Afară am reușit să-l conving pe ”curajosul” meu soț să se învoiască și a doua zi, nu știam nici eu de ce-i mai cer asta. Probabil mă iluzionam că-mi dă putere simpla lui prezență. Sau poate chiar îmi dădea, cine știe?

În după-amiaza aceea m-am întâlnit în cartier cu una din profesoarele de la școala care era situată la trei blocuri de casa mea. Ne cunoscusem printr-o prietenă comună dar ne văzusem extrem de rar, naveta mea nelăsându-mi timp liber. Și-a dat seama după fața mea căzută că nu eram într-o stare grozavă și din una în alta, am ajuns să îi povestesc toată tărășenia. Așa am aflat de un post liber chiar la școala de lângă casa mea. Ha, ha, ha, abia așteptam să văd mutra inspectorului. ”Ei lasă că îți dau eu ironie, tovarășe! Ai vrut să îți caut un post, iaca ți-am găsit!”. Postul era ținut de mult pentru un ”cadru de nădejde” care nici măcar nu terminase istoria ci geografia și care îl suplinea de ani buni. Era minunat de navetă, nu era în oraș dar cartierul Dancu era construit chiar la marginea Iașului și dispunea de tramvai. ”Ia te uite ce fac tovarășii de dincolo de ușa capitonată? Cum pun ei deoparte locuri călduțe pentru prieteni!”. Terminasem facultatea de trei ani și catedra era liberă încă de pe atunci dar nu fusese scoasă la repartiție. Păi da, de ce să o ocupe un student merituos, mai bine unul cu pile, nu?

A doua zi dimineață am plecat senină la inspectorat. Urma bătălia cea mare. Ori eu, ori ei. Ei drăcie, amabilitatea luase sfârșit, n-am mai fost primită înăuntru, cerberul m-a anunțat că va ieși ”tovarășul inspector” să-mi comunice hotărârea. Greșeala lor. Nu știu cât curaj aș fi avut să lupt dacă eram primită cu politețea din ziua precedentă dar fiecare minut pe care l-am petrecut afară m-a enervat atât de rău încât eram în stare să-l și pocnesc pe tovarășul. Cred că ideea lor era să te pună să aștepți până când îți frîngeau voința dar orele în care am stat în soare cu ochii spre ușă ca să văd când urma să iasă ”Măria Sa” și să binevoiască a-mi arunca o privire și un cuvânt mă făcuse imună la orice mi s-ar fi putut întâmpla.

Când ușa s-a deschis, nu l-am lăsat să vorbească. În mulțimea care aștepta să prindă o suplinire, glasul meu ascuțit s-a auzit ca țipătul unei păsări rănite într-o pădure rece și tăcută.

–        Ați vrut să vă dau un post liber? Iată, am unul. La Școala Dancu.

–        Dumneata ești nebună, tovarășa?

Inspectorul nu s-a mai putut abține, spumega de furie. Țipa de deasupra capetelor profesorilor ce stăteau cuminți la pomana suplinirilor.

–        Locul acela este O C U P A T. Î N Ț E L E G I?

–        Da, sunt nebună. Și da, este ocupat de o pilă de-a voastră, S U P L I N I T O R. Așa că, ori la Brăești la postul meu, ori la Dancu. Nu, nu înțeleg nimic, ”tovarășe”. Dacă nu-mi rezolvați problema în maxim jumătate de oră plec direct la securitate de aici. Să le spun cum dați libere posturile unor titulari și cum țineți ocupate posturi libere. Iar dacă nici ei nu mă ascultă, mă duc la Ceaușescu, cineva o să mă audă.

Cuvântul Securitate și Ceaușescu îl transformase pe inspector într-o vânătă. Era stacojiu. Peste mulțimea care se uita cu gura căscată la mine se lăsase o tăcere de moarte. Țipetele mele răsunau în curtea inspectoratului. Doar partenerul meu încerca să mă tragă de mânecă și, șoptit, să mă roage să nu mă pun rău cu partidul. Tot șoptit, m-am întors către el, și i-am spus printre dinți:

–        Dacă nu poți să fii bărbat și să lupți pentru mine, măcar lasă-mă dracului în pace.

Mă uitam la inspector și nu-mi venea să cred. Cele două cuvinte îl schimbaseră la 180 de grade. Devenise brusc amabil, mieros.

–        Nu-i nevoie să țipi, tovarășa. Și hai să lăsăm securitatea, suntem în fond colegi cu toții. Așteaptă aici, sunt sigur că pot să rezolv problema favorabil.

Ce resort declanșasem? Mi se făcuse frică. Și dacă ieșea din nou matracucul și-mi spunea să mă duc la dracu, la Securitate și la Ceaușescu că nu-i pasă? Nici măcar nu știam unde își are sediul securitatea în Iași. De Ceaușescu nici nu mai vorbesc, aveam eu curajul să plec la București și să declanșez o luptă pentru care aș fi putut fi arestată? Poate avea dreptate bărbatul meu, cu partidul nu era bine să te pui. Cu obrajii în flăcări, furioasă încă pe tot ce mi se întâmpla dar mai ales pe bărbatul care stătea de o parte, probabil și el considerând că sunt nebună, cu inima bătându-mi de credeam că se sparge în bucăți, nici nu am observat când a trecut timpul și inspectorul a apărut lângă mine, străbătând mulțimea încă șocată. Mi-a întins o hârtie spunându-mi cu voce joasă de parcă nu voia să afle și ceilalți că îl învinsesem:

–        De mâine puteți merge la ore la Școala din Dancu. Catedra de istorie vă aparține. Am anunțat deja conducerea că vor avea un nou coleg. Mult succes!

Am rămas prostită multă vreme după ce inspectorul a dispărut dincolo de ușă. Cum? Cum reușisem? Ce putere găsisem în interiorul meu cu ajutorul căreia câștigasem nu o bătălie ci un război? Habar nu aveam. Aveam să mă dezmeticesc greu din starea de beatitudine.

La Școala din Brăești n-am mai fost niciodată, ultimul salariu mi-a fost adus de către o colegă, i-am transmis directoarei să se ducă dracului cu salariul meu cu tot căci eu acolo nu mai calc. Am lăsat în școală tot materialul didactic pe care îl făcusem pe cheltuiala mea. Nu-mi mai trebuia nimic. După luni de zile mi-a venit și hârtia de titularizare de la minister. Încă nu-mi venea a crede. Cum reușisem? Nu știu. Și tot după luni am aflat cu amuzament că în primele săptămâni după plecarea mea intempestivă de la Brăești am fost tocată mărunt de foștii colegi, fiecare acuzându-mă de pile uriașe cu ajutorul cărora plecasem din sat. Până când profesoara de istorie de la Școala Cristești (sat care făcea parte din aceeași comună) pusese capăt bârfelor. Ea avusese o pilă, pe însăși tovarășul inspector care se îngălbenise când îl amenințasem cu Securitatea și Ceaușescu. Postul ei trebuia să fie liber, avusese totul aranjat, avea și postul pe care chipurile urma să-l accepte ca să închidă eroarea. Numai că o proastă de la inspectorat încurcase Școala de 8 clase de la Cristești – Brăești cu cea de la centru de 10 clase și trimisese la Minister lista în care postul meu era liber și putea fi luat la repartiție de un proaspăt absolvent.  

Anunțuri


Categorii:Povestiri din viața reală

Etichete:, , , , , , , ,

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Doctor de Romanica'

Aventurile unui doctor in tara tuturor posibilitatilor

Corina's Blog

Just another WordPress.com weblog

Alexandrina Chelu's Blog

Oameni de valoare

anacronietzsche ~ fara semne ~

haihui printre cioburi de gand

Summum jus, summa injuria - Mai multa lege, mai putina justitie

Democratie: si astfel, neputand face ca tot ceea ce este just sa fie tare, s-a facut ca tot ceea ce este tare sa fie just. BLAISE PASCAL

France Forever

Site de povestiri din/cu/despre si in Franta.

floriniaru

Şi nimica mişcă

nwradu blog

Dubito ergo cogito, cogito ergo sum

My Weekly Book

"Sometimes, I love books more than I love people..."

Mistreata Neprietenoasa

Ce gandim, dar nu vrem sa recunoastem ...

Colivia cu papagali

Unii au o pasarica, altii au un stol cu pasarele. Eu am doar o colivie cu papagali.

Dragusanul.ro

Dubito ergo cogito, cogito ergo sum

biographia litteraria

Dubito ergo cogito, cogito ergo sum

intrenoaptesizi

A fine WordPress.com site

Omul cu Ochelari

Zâmbește! Mâine poate fi și mai greu!

The Amelie's

Povești mai noi și mai vechi, de aici sau dintr-un alt univers

gunty roth

Niscai povesti despre ce-mi mai trece si mie prin cap...

LOC DE FRECAT MENTA

Dubito ergo cogito, cogito ergo sum

%d blogeri au apreciat asta: