Comunsimul ne-a înfrânt și nici azi nu ne simțim foarte bine


Imagine

(Foto de aici)

M-am născut în comunism, în anul în care hoții, care furaseră cu ajutorul rușilor voturile țărăniștilor în 1946, au început colectivizarea, hotărând că pământul trebuie să fie al ”țării” și nu al omului care se cocoșase de muncă spre a fi proprietar. Generații de țărani, care puseseră ban cu ban deoparte să cumpere un petec de pământ și apoi altul și altul încât să iasă din sărăcie și care îl transmiseseră urmașilor lăsând cu limbă de moarte că ”pământul nu se vinde”, s-au răsucit în pământ, au murit sau au înnebunit când au văzut că munculița lor s-a transformat în faimoasele CAP în care au devenit din stăpâni, sclavi.

Bunicul meu, Bătrânul așa cum îl strigam nepoții, a albit când comuniștii i-au confiscat pământul. Și din poveștile alor mei știu că din acel moment n-a mai fost muntele de om falnic, care se mândrea în sat că ajunsese printre țăranii mijlocași. Eu l-am cunoscut ca pe un om înfrânt de un sistem pe care nu-l înțelegea, care nu recunoștea munca lui și a strămoșilor, confiscându-i-o. Via, terenul arabil, pădurea pentru care mâncase mămăligă cu ceapă ca să le aibă, a fost într-o clipită înghițită de sistemul comunist, Bătrânului rămânându-i doar ”dreptul” de a munci pământul, care nu mai era a lui. A murit fără să aibă speranța că cineva îi va da munca înapoi. Poate ar fi putut să lupte, dar se resemnase. Cine a câștigat în fața lăcomiei oamenilor, care au descoperit că dacă susțin ticăloșii ce se cocoțaseră în fruntea țării prin furt, poți să fi egal cu cel care a muncit? Tu, un puturos și un bețiv dar invidios pe cel care avea. Oameni care s-au bucurat că unul ca Bătrânul a ajuns sărac și că averea lui era a ”tuturor”.

Mai târziu, mare fiind, am cunoscut oameni pe care comunismul i-a transformat în legume sau s-au sinucis din cauza măsurilor unui sistem, care nu țineau cont de muncă, umanitate, viață sau libertate. În facultate, profesorul de psihologie ne-a rugat să urmăm un curs de psihiatrie la Spitalul Socola din Iași, ținut de regretatul profesor Brânzei. Era o obligație morală însă a fost ceva atât de neașteptat încât am urmat cursul cu o reală plăcere, nelipsind de la nici una din dizertațiile domnului profesor. În afară de cursurile teoretice ne-au fost prezentate și cazuri concrete. Printre ele, Stelică, un nebun care n-a vrut să intre în pijamale în sala unde eram noi, studenții. După un scandal care a trecut dincolo de ușă, am auzit cum gardienii au acceptat să-l îmbrace în costum.  Era un om mărunțel de vreo 50 ani, care nu mai vorbea coerent. Dintre vorbele lui se distingeau câteva cuvinte repetate obsesiv: ”Tiiiinca, sora mea Tinca, de ce?”, ”Tiinca, ne ia lada, Tinca, lada, nu-i lăsa să ne ia lada!”, cu mâinile desenând haotic în aer o ladă, ”pământul nostru, Tiiinca”. O tânguire incoerentă de la un bărbat căruia-i curgeau inconștient lacrimile pe obraji și care înnebunise când comuniștii îi confiscase averea, lada de bani, casa și pământurile moștenite de la strămoși și înmulțite de el și Tinca. Omul înnebunise, sora sa Tinca se spînzurase.

Bunicul meu n-a mai apucat nici să mă vadă la casa mea, darămite să prindă căderea comunismului. A murit, mângâind ca pe o fecioară butucii de vie plantați de mâna lui pe bucățile de pământ pe care le muncea ca un simplu membru CAP și nu ca un proprietar, așa cum se cuvenea. Stelică, probabil, a murit în spitalul de nebuni fără a mai ști că a venit vremea să-și recapete pământul înapoi. Mereu m-am întrebat, lui Stelică cine i-a făcut dreptate, cine i-a dat viața Tincăi sau mintea lui înapoi?

Cred că sistemul comunit s-a născut, a trăit și a rezistat nu numai prin atrocitățile pe care le-au făcut miliția sau securitatea ci și pentru că a fost susținut de detractori, lași, mincinoși, bețivi și leneși. Bag samă că erau mulți, chiar și la vremea aceea! Și nu știu cum aceeași lași, mincinoși, bețivi și leneși au reușit, într-un fel sau altul, cu ajutorul omniprezentei securități, care ne îndesa pumnul în gură pe vremuri, să pună mâna pe țară chiar și după căderea comunismului. Iar nouă, celor care am rămas aici, din dragoste față de munții și apele lângă care am copilărit, din iubire pentru strămoșii noștri care își plâng neputința prin morminte, pare că nu ne mai rămâne altceva de făcut decât să albim și să ne considerăm înfrânți ca Bătrânul, să ne sinucidem ca Tinca sau să înnebunim ca Stelică.



Categorii:Povestiri din viața reală

Etichete:, , , , ,

2 replies

  1. Eu ma trag din familie de boieri, comunistii au luat tot strabunicii mele, iar democratia mi-a fluturat pe la nas ca am dreptul de a revendica tot, insa datorita „sistemului”, n-am mai recuperat nimic :))

  2. Eu ma trag dintr-o familie de boieri, comunistii au luat tot strabunicii mele,iar cand a venit democratia, mi-a fluturat pe la nas ca am dreptul de a revendica tot, insa datorita „sistemului” nu am mai recuperat nimic :))

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

anacronietzsche ~ fara semne ~

haihui printre cioburi de gand

Summum jus, summa injuria - Mai multa lege, mai putina justitie

Democratie: si astfel, neputand face ca tot ceea ce este just sa fie tare, s-a facut ca tot ceea ce este tare sa fie just. BLAISE PASCAL

France Forever

Site de povestiri din/cu/despre si in Franta.

floriniaru

Şi nimica mişcă

nwradu blog

Dubito ergo cogito, cogito ergo sum

My Weekly Book

"Sometimes, I love books more than I love people..."

Mistreata Neprietenoasa

Ce gandim, dar nu vrem sa recunoastem ...

Colivia cu papagali

Unii au o pasarica, altii au un stol cu pasarele. Eu am doar o colivie cu papagali.

Dragusanul.ro

Dubito ergo cogito, cogito ergo sum

biographia litteraria

Dubito ergo cogito, cogito ergo sum

intrenoaptesizi

A fine WordPress.com site

Omul cu Ochelari

Zâmbește! Mâine poate fi și mai greu!

The Amelie's

Povești mai noi și mai vechi, de aici sau dintr-un alt univers

gunty roth

Niscai povesti despre ce-mi mai trece si mie prin cap...

LOC DE FRECAT MENTA

Dubito ergo cogito, cogito ergo sum

Lumea lui Teonymus

Nu există viaţă fără sens, ci doar oameni care nu l-au găsit încă...

%d blogeri au apreciat asta: