O poveste tristă dintr-o noapte a bucuriei


???????????????????????????????

(Fiicei mele, în dar de ziua ei)

Când am rămas însărcinată, mi s-a părut că am câștigat lumea întreagă la roata norocului. Eu, o zănatecă în stare să cad în singura groapă ivită în calea mea, urma să dau naștere unei minuni. Dorisem nebunește să am copil, eram atât de disperată încât la o lună de la nuntă m-am dus îngrijorată la medic să-l întreb dacă nu cumva sunt sterilă. Omul s-a distrat copios aflând că abia îmi începusem viața sexuală, crezuse inițial că mă chinui de ani buni să rămân gravidă.

N-am simțit că mi-a fost greu, n-am făcut nazuri, cele nouă luni au trecut ca vântul, am stat de vorbă cu bebelușul meu încă de pe când își avea căsuța în burtă la mine. La primele dureri care anunțau nașterea mi-am luat bagajele pregătite din timp și m-am prezentat la spital, nerăbdătoare să-mi strâng la piept puiul. Medicul, cu care vorbisem de multă vreme, era de gardă. Mi-a făcut control și mi-a spus că trebuie să stau internată câteva zile pentru că nu am dilatația necesară să nasc. Tu voiai să ieși la lumină, copilul meu, dar trupul meu refuza să te lase afară, în lumea plină de invidie, ipocrizie și răutate.

Voiam să nasc fără cezariană așa că mi-am ocupat cuminte patul într-un salon de spital cu alte câteva femei însărcinate care erau acolo pentru tratamente de menținere. Gemetele mele, scoase la fiecare durere care anunța că se apropie momentul să devin mamă, le-a scos din sărite pe vecinele mele de pat. De jenă am patrulat toată noaptea pe hol exilându-mă din salon de bună – voie.

Nu știu acum cum este organizat azi Spitalul Parhon din Iași dar la vremea nașterii primului meu copil din holul mare, unde se aliniau pe o parte saloanele mămicilor însărcinate, deschideai o ușă spre un alt hol care ducea la scări iar față în față cu ușa era sala de nașteri. Aveam dureri din ce în ce mai ascuțite și mai dese dar blestematul de col nu voia să se dilate așa că mă plimbam surescitată, ghemuindu-mă pe jos când durerile devenea crunte.

Plângând, gemând, rugându-le pe asistente să-mi facă ceva ca să scap de dureri am asistat în noaptea aceea în care nu am pus geană pe geană la o întâmplare terifiantă. O mămică născuse o fetiță superbă și în loc să fie radioasă era speriată că soțul ei va fi nervos întrucât își dorise un băiat. Era o femeie micuță și slabă, cu niște ochi uriași de un căprui irizant în care se citea deznădejde și tristețea unei căprioare rănite. Doar burta încă mare amintea că fusese însărcinată cu câteva ore înainte. Dacă te uitai atent în ochii ei puteai zări timid o luminiță de fericire pentru copilul căruia-i dăduse viață dar care nu îndrăznea să iasă la suprafață și să-i inunde fața. Se plimba amărâtă pe hol încercând să își facă curaj, sperând că minunata fetiță va înfrânge violența tatălui. Am încercat să o încurajez, era imposibil să existe un bărbat atât de ticălos.

Credeam că este doar o depresie postnatală însă aveam să mă înșel amarnic. Pe la ora 23,00 a apărut și dumnealui, un dobitoc cu ceafa lată, mirosind a alcool și care habar n-avea că este singurul vinovat de sexul copilului său. Reușise să-l mituiască pe portar ca să intre la ora aceea. Te-ai fi așteptat să vină cu o floare, să-și ia în brațe nevasta care abia se ținea pe picioare, să-i arate cât este de fericit că familia lor se mărise cu o minune micuță și să-i promită că va avea grijă de amândouă toată viața. Ți-ai găsit!

Am fost martor ocular la tot ce a urmat. Oribil. Când a aflat că pruncul născut este fată, bărbatul și-a ieșit din minți. Am văzut o femeie abia ieșită din sala de nașteri, care încă se mai ținea cu mâinile de pereți ca să nu cadă după efortul depus, pleznită de un mascul care nu suporta că sclava nu-i făcuse un băiat pe care să-l crească, probabil, la fel de violent ca și el și în aceeași lipsă de respect față de sexul opus. Am văzut o femeie încovoind-se de durere și de umilință, cerându-și iertare pentru o vină inexistentă.

Iertare? Pentru ce se umilea? Îmi venea să-l omor pe nemernicul care căra pumni în spatele unul om care se clătina ca o frunză în furtună. Aș fi vrut să o iau în brațe pe femeia care se ghemuia sub lovituri, să o alint și să-i spun că nimeni, dar absolut nimeni nu are voie să întunece bucuria unei mame care a adus pe lume un copil. Aș fi vrut să-i spun că nu merita să trăiască lângă un asemenea bărbat. Om?! În nici într-un caz, doar un animal care considera că mușchii, pumnii și urletele fac parte din apanajul căsniciei, că în fața lui nu era decât un obiect în care putea să dea cu piciorul când avea chef. Aveam să aflu mai târziu pe propria mea piele că viața te poate pocni și altfel și că un bărbat poate fi odios chiar dacă nu este violent. Dar asta este o altă poveste.

M-am hotărât. Am alergat spre sala de nașteri unde picoteau două asistente. Ținându-mă de propria burtă, uitând de durerile facerii și rugându-mi copilul să mă ierte dacă îl zdruncin. Perle de lacrimi mari îmi curgeau pe obraji. Printre sughițuri am reușit să le fac să înțeleagă că nu-i nici un pericol cu sarcina mea și nu nasc, că plâng doar pentru că pe hol un individ își bate nevasta lehuză.

Asistentele s-au uitat una la alta și am simțit fizic cum urcă furia în ele. Au ieșit val – vârtej din sala de nașteri. Pe mama lehuză au fugărit-o în salon iar pe bătăuș, nu știu cum, cu o aparentă blândețe care ascundea o ură deghizată în zâmbete false, l-au atras înăuntru în sala de nașteri. În câteva secunde am auzit de după ușa ce se închisese răgete de ziceai că s-a înjunghiat un porc de Crăciun.

”Ce Doamne i-or fi făcut?” Stăteam pe holul mare, o femeie singură pe un hol al unui spital în care domnea o pace aparentă. Spitalului Parhon dormea iar pe etajul unde mă aflam mămicile și pruncii nou-născuți visau o lume mai bună. Doar eu mă fâțâiam de colo-colo îngrijorată pentru puiul meu care voia și nu prea să iasă în lume iar un bărbat urla în sala de nașteri fără ca nimeni în afară de mine și de ”călăii” lui să-l audă. Și din când în când se auzea stins uruitul tramvaiului de noapte care urca sau cobora Copoul. Mi se părea că urletele nu se mai sfârșesc, din sală țipete răgușite îmi răneau timpanul.

Într-un sfârșit s-a lăsat tăcerea. O tăcere spartă de o ușă care s-a deschis trântită violent de perete și de un bărbat care a ieșit din sala de nașteri cu ochii injectați de furie, luând-o la fugă pe scări în timp ce printre dinți se auzeau bolboroseli. Înjura de mamă care era singura vinovată, așa cum înțelegeam din cuvintele lui, că adusese pe lume un asemenea monstru.

După ceva vreme ușa unui salon s-a deschis timid și doi ochi mari au scormonit temători holul semiiluminat. Am avut ocazia să o strâng în brațe pe mămica timorată și câteva ore am stat de vorbă ca două prietene vechi, încercând să-i insuflu curaj, să o fac să înțeleagă că este responsabilă față de puiul de om pe care îl adusese pe lume și că numai fiind ea însăși demnă și curajoasă va face un om adevărat din fetița ei. Că nu merită să trăiești în teroare. Povestea urletelor din sala de nașteri au adus pe chipul trist un râs zglobiu, se bucura că cineva răzbunase palmele și pumnii pe care îi încasase.

Spre dimineață, asistentelor-moașe li s-a făcut milă de mine văzându-mă cu ochii duși în fundul capului de nesomn și durere. Mi-au făcut injecții de dilatare fără să mai aștepte opinia medicului. După episodul din noaptea liniștei și furtunii la care asistasem aveam încredere așa încât m-am lăsat pe mâna lor profesionistă. Și în timp ce așteptam ca injecțiile să își facă efectul mi-au povestit că o injecție ca aceea care îmi dilata organismul îi făcuseră și violentului care își agresase nevasta, fraierindu-l că este un calmant. Îl pedepsise ca să priceapă ce înseamnă o naștere și să nu mai ridice mâna niciodată asupra nevestei. Erau sigure că nici măcar nu fuseseră suficient de dure și că un asemenea animal merita a fi torturat ca pe timpul inchiziției iar eu, o ființă pașnică de altminteri, eram de acord. Nu știu ce naiba se poate dilata la un bărbat dar asistentele m-au asigurat că durerile sunt crunte. Mulți ani m-am întrebat dacă pățania din noaptea de mai i-o fi schimbat comportamentul bărbatului care înjura de mamă și care își bătea femeia ce accepta pumnii ca pe un destin implacabil și dacă acea căprioară rănită își recăpătase demnitatea de om.

Bătea de ora cinci iar eu aveam dureri insuportabile. Asistentele m-au pregătit, venise timpul ca puiul meu să iasă în lume. Și în timp ce moașele țipau la mine ”Împinge, împinge”, eu mă rugam să nasc un copil sănătos, fată sau băiat nu avea importanță. Să îl pot crește în respect față de oameni dar și față de sine. Să nu se lase niciodată călcat în picioare. Să nu accepte niciodată umilința și să-și țină spatele drept indiferent ce i-ar fi fost sortit să trăiască.

Ca să nu fie nici un dubiu că nu-i moldoveancă get-beget, boțul meu de aur a ales să apară la ora cinci, anunțând printr-un strigăt ascuțit că a sosit. Era duminică, ”șinși a șinșea, optzeșișișinși la ora șinși”. Iar eu eram cea mai fericită femeie din lume, aveam o fetiță frumoasă ca o poveste. Devenisem mamă și trăiam cel mai minunat sentiment de pe pământ.

Anunțuri


Categorii:Povestiri din viața reală

Etichete:, , , ,

11 răspunsuri

  1. Sentimentul cel mai minunat de pe pamant, da Lili acesta este. Pacat mare cand acesta e umbrit chiar de cei care ar trebui sa il impartaseasca cu noi. Am trecut prin asta si pot spune ca astfel de brute, pot aduce iadul pe pamant. Sper doar ca femeile sa nu mai accepte pentru nimic in lume astfel de episoade. Frumos redat, Multumim!

  2. Sa iti traiasca si sa fie fericita, fetita ta! Eu sunt nascuta pe patru a cincea! (Azi, cica!)
    Iar despre „povestea” ta…pot spune ca o cunosc bine ( chiar daca isi dorise o fetita …)
    Barbatii stiu sa gaseasca sute de motive ca sa-si arate „barbatia” … Si nu sunt putini aceia….ba pot zice ca trec cu mult de jumatate din numarul celor existenti!

      • Povestea-i frumos scrisa. Aproape ca nu poti observa granita dintre real si imaginar. Si nu, nu este adevarat ca „trec cu mult de jumatate” cei care… Sunt destui, asta-i adevarat. Sunt insa sigur ca numarul lor nu-l intrece pe-al femeilor care, cu adevarat, triseaza in „jocul de-a viata”. Sperba alcatuirea „Acum 31 de ani un strop miraculos de univers, care poposise în trupul meu să se odihnească timp de nouă luni, s-a transformat la ora cinci dimineață într-o fată frumoasă.”.

  3. Superb…aproape că am fost acolo!

  4. La mulți ani!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Doctor de Romanica'

Aventurile unui doctor in tara tuturor posibilitatilor

Corina's Blog

Just another WordPress.com weblog

Alexandrina Chelu's Blog

Oameni de valoare

anacronietzsche ~ fara semne ~

haihui printre cioburi de gand

Summum jus, summa injuria - Mai multa lege, mai putina justitie

Democratie: si astfel, neputand face ca tot ceea ce este just sa fie tare, s-a facut ca tot ceea ce este tare sa fie just. BLAISE PASCAL

France Forever

Site de povestiri din/cu/despre si in Franta.

floriniaru

Şi nimica mişcă

nwradu blog

Dubito ergo cogito, cogito ergo sum

My Weekly Book

"Sometimes, I love books more than I love people..."

Mistreata Neprietenoasa

Ce gandim, dar nu vrem sa recunoastem ...

Colivia cu papagali

Unii au o pasarica, altii au un stol cu pasarele. Eu am doar o colivie cu papagali.

Dragusanul.ro

Dubito ergo cogito, cogito ergo sum

biographia litteraria

Dubito ergo cogito, cogito ergo sum

intrenoaptesizi

A fine WordPress.com site

Omul cu Ochelari

Zâmbește! Mâine poate fi și mai greu!

The Amelie's

Povești mai noi și mai vechi, de aici sau dintr-un alt univers

gunty roth

Niscai povesti despre ce-mi mai trece si mie prin cap...

LOC DE FRECAT MENTA

Dubito ergo cogito, cogito ergo sum

%d blogeri au apreciat asta: