Un grăunte de ”nesimțire” în fața unui ocean de comunism


Libertatea-de-exprimare
(Foto de aici)

Când am luat repartiție ca profesor în singura comună de pe listă din care se putea naveta la Iași, nu știam că voi da de o directoare care credea că comunismul îi este mamă și tată. O ființă pe care am considerat-o un exponent perfect al sistemului care ne punea cizma pe grumaz și pumnul în gură. În satul acela uitat de lume nu era nevoie să faci pe-a ceaușeasca mai cu seamă că eram cu toți colegi, oameni cu studii superioare și nu conducea niște muncitori cu șapte clase.

Cu toate acestea directoarea școlii se comporta fix ca cealaltă idioată din fruntea țării și avea să îmi mănânce timp de trei ani sufletul. Profesoară de matematică, avea morbul tiraniei în sânge, dădea ordine care de care mai aiurit pe un ton ascuțit, nu suporta să fie contrazisă chiar și atunci când era evident că nu are dreptate, îți tăia ziua de muncă dacă nu veneai duminica la desfăcut porumb. Sau mai ales atunci îi plăcea să ne umilească. Se comporta cu noi de parcă ea era gardian și noi deținuți. Ne făcea orarul în bătaie de joc, cu pauze între ore, așa că aveai surpriza să ai două ore, una de la ora 8 și alta de la 13, stând între cele două într-o cancelarie mizerabilă, într-o școală cu buda în curte și fără minime condiții de igienă. Nu m-am ferit niciodată de munca fizică și nu aveam nimic împotrivă să șterg geamurile școlii alături de elevii mei câtă vreme aș fi fost rugată să fac asta. Dar când mi se ordona, mi se întuneca vederea și creierii îmi luau foc, nu puteam să mă abțin să nu comentez, nu făcusem o facultate terminând-o cu medie de peste 9,80 ca să fac pe-a femeia de serviciu. Nu acțiunile în sine erau jignitoare ci modul în care ne erau transmise, ca de la stăpân la sclav. Nu puteam să admit că în vârstă sau funcție poate sta adevărul absolut și că el ar fi imuabil așa că mi-am luat doza de disconfort pentru împotrivire. Mai cu seamă că impetuozitatea tinereții era invers proporțională cu vârsta pe care o aveam iar diplomația era inexistentă în viața mea.

Ca să înțelegeți esența poveștii trebuie să vă spun că toți profesorii titulari făceau naveta fie de la Iași, fie de la Târgu – Frumos. Din sat erau doar vreo doi învățători titulari și liota de profesori suplinitori. Eu veneam din Iași, de la capătul celălalt al orașului față de locul unde era situată gara. Era o navetă cumplită care mi-a distrus sănătatea și ale cărei urmări le resimt și astăzi. Era infernal să te trezești în fiecare zi la cinci dimineață, să străbați Iașiul timp de 30 de minute într-un tramvai de cele mai multe ori supraaglomerat în care mergeai agățată pe scară, ca la circ. Apoi alte 45 de minute urma să călătorești cu un tren personal în care înghețai de frig iarna și te coceai de căldură vara. Ajunsă în gara din orășelul unde singura activitate era legumicultura, trebuia să străbați timp de vreo 20 de minute orașul pe jos, până în capătul celălalt unde așteptai un autobuz care de cele mai multe ori nu venea. Dacă aveai noroc, alți 11 kilometri mergeai într-o rablă care scârțâia din toate încheieturile, printre papornițe, în miros de nespălat și sudoare. De cele mai multe ori însă autobuzul era stricat ori nu avea motorină căci secretarii de partid dădeau ordine ca toată motorina să fie folosită pentru tractoare, la muncile de primăvară sau de toamnă și în general când aveau ei chef. Când nu aveai autobuz, o luai voinicește pe jos având certitudinea că tot pe jos te vei întoarce.

Scânteile între mine și tovarășa deveniseră din ce în ce mai frecvente. Nu suportam răutatea ei față de colegi, lipsa de înțelegere față de profesorii cărora le era rău, atitudinea de om prost. Numai că dracul își găsise nașul. Căci nu eram dispusă să-i înghit accentele de mic dictator comunist care credea că școala este tarlaua proprie și personală. Mi-a făcut viața amară dar i-am făcut-o și eu, deopotrivă. Nu lăsam nici o ocazie să nu fac mișto de greșelile de vorbire și de scriere cu care ne ”cadorisea” zilnic și care i se păreau naturale. Nu știu cât de bună era la matematică dar cu limba română avea clar o problemă. Îi criticam orice ordin care depășea limita bunului simț și responsabilitățile mele de profesor.

M-am înarmat cu o cariocă roșie, nelipsită din poșetă, și timp de trei ani i-am corectat toate ordinele pe care le afișa în cancelarie. Turba de furie când vedea pe avizier foile mâzgălite cu roșu care arătau ca extemporalul unui copil de nota patru. Aflase de la primele isprăvi că eu sunt capul răutăților. Nu îndrăznise nimeni până la mine să o înfrunte în mod direct, colegii mai murmuru a protest când nu era de față dar la atât de mărginea curajul. În ședințe turbarea tovarășei ajungea la paroxism căci în timpul spiciului pe care ni-l ținea dându-ne tot felul de ordine ilare cu o gravitate ridicolă, făcând apel la limbajul de lemn al partidului comunist, se auzea din ultima bancă o voce ironică care o corecta. Dezacorduri, cuvinte spuse aiurea în context, aveam artilerie zilnică pe care mi-o furniza chiar tovarășa directoare pentru care limba română era ca limba chineză.

Avusesem un conflict grav cu ea în chiar primul meu an de învățământ așa că războiul nu se mai desfășura pe la colțuri, iar de armistițiu nici nu putea fi vorba. În anul acela iarna încă nu se dădea dusă deși era martie. Zăpada se topise doar pe ici pe colo iar frigul îți pătrundea în oase. Iarnă și marți iar autobuzul se stricase. Ce putea fi mai urât ? Aveam o singură oră la clasa a Xa, de la 10 la 11. Mi-era frig și eram însărcinată în șapte luni. Colegii se pregăteau de mers pe jos dar mie mi s-a părut aiurea să merg 11 kilometri pe jos prin frig și când urma să ajung la școală singura mea oră să fie pe terminate. Așa că am abordat-o pe directoare, și ea navetistă din Târgu-Frumos, întrebând-o dacă mai are rost să merg în condițiile date. Fetele cu care făceam naveta din Iași au sărit în ajutorul meu promițând că nu-mi vor lăsa clasa nesupravegheată. Femeia a părut că înțelege situația, ”chiar nu ar avea rost să mai străbați prin zloată 11 kilometri și să te îmbolnăvești, doamne – ferește. Mergi acasă, draga mea, e un tren spre Iași la ora 9. Lasă, ne descurcăm noi cu clasa ta.” Nu-mi venea să cred, directoarea avea suflet, îmi venea să o iau în în brațe și să îmi cer iertare pentru miștourile la care o supusesem până atunci. În timp ce colegii au luat-o la deal pe drumul desfundat eu m-am întors în gară, fericită că tovarășa  este totuși om și hotărâtă să îmi schimb comportamentul.

Numai că, surpriză! În ziua când am luat salariul am observat că erau bani mai puțini decât în luna precedentă. Intrigată, am întrebat secretara dacă știe ce s-a întâmplat și am aflat că tovarășa nu avea inimă așa cum crezusem, avea în locul ei o bucată de comunism grețos și o răutate dusă dincolo de limita umanului. Da, mă învoise să nu merg la școală în ziua aceea la singura oră la care nici măcar nu aș fi ajuns dar îmi tăiase o zi de muncă. Îmi venea să mă duc în cancelarie și să-i crăp capul. Dacă ar fi avut măcar curajul să îmi spună atunci ”da, poți să nu mai vii, dar să știi că am să îți tai o zi de muncă” poate n-aș fi iubit-o dar măcar aș fi respectat-o. Așa, îmi venea pur și simplu să o strâng de gât. Nu era vorba de bani, era vorba de atitudine. Colegii abia m-au ținut să nu-i trag două palme.

Întâmplarea mă îndârjise. Îi taxam fără jenă orice prostie pe care o spunea în public. În ședințe, consilii profesorale și în cancelarie se desfășura un război pe față. Atitudinea mea dăduse curaj și colegilor care se treziseră la viață și începuseră să aibă mai mult tupeu să o contrazică când nu avea dreptate sau când răutatea ordinelor date depășea limitele decenței. Secretara, nevasta președintelui CAP din comună dar altminteri o femeie de treabă, mă simpatiza și chiar dacă nu îndrăznea să mă laude pe față, se vedea clar că-i face plăcere că este cineva care o pune la punct pe fascistă. Cine știe câte umilințe îndura și biata secretară de la femeia zbir!

În ziua aceea era consiliul profesoral. Nebuna de directoare era plecată pe la Primărie când secretara mi-a făcut un semn discret să mă duc la ea în birou. ”Oare ce voia să spună?” Mi-a povestit că îi pregătise directoarei materialul de ședință așa că știa că voi fi supusă unei critici dure din partea acesteia. Eram un element negativ care perturba activitatea și mai ales disciplina care trebuia să domnească în școală. Urma să fiu pusă în discuția consiliului profesoral cât și în ședința membrilor de partid care trebuiau să hotărască ce pedeapsă mi se cuvine pentru comportamentul meu inadecvat într-o societate socialistă. Atitudinea mea nu mai putea fi tolerată.

Tensiunea mi s-a ridicat brusc. ”Ce eram eu, robot? Trebuia să dau din cap aprobator când o cretină spune tâmpenii? Să îndrăznească numai! Nu știa cu cine se pune. Dacă ea era o proastă care slujea comunismul și partidul fără să crâcnească, nu înseamna că eu nu aveam voie să vorbesc, să am idei, să critic, să îmi spun părerea”.

Secretata mi-a ascultat zbuciumul, încercând mă liniștească. Cu răbdarea unei mame, mi-a explicat că într-o asemenea situație atitudinea defensivă nu va face decât să înrăutățească lucrurile. ”Dar cum aș putea să tac?” Zâmbind, femeia între două vârste a scos din poșetă o pastilă albă, micuță. ”Uite, cu aceasta. Ia-o te rog cu un pahar de apă, cu jumătate de oră mai înainte de a începe ședința. Și te asigur că n-o să te doară nimic din ceea ce va spune scorpia. Te rog doar să nu afle nici un coleg nici ce s-a discutat aici și nici despre pastilă. Cel puțin o perioadă nu le spune nimic”

N-am reușit să o fac să îmi spună ce conținea bulina din fața mea. Zâmbetul ei era enigmatic dar tocmai această undă de mister m-a făcut să am încredere în efectul magic al bumbișorului care poposise în palma mea. Nu știu nici azi ce anume am înghițit, n-a vrut să îmi spună niciodată. Știu însă că nu am auzit nimic din ce se discuta și nici un nerv nu a tresărit față de critica comunistă la care am fost supusă. Directoarea înfiera atitudinea mea ce nu cadra cu umilința de care trebuia să dea dovadă un cetățean supus în fața sistemului comunist și a reprezentanților lui iar eu tăceam. Mai târziu am aflat de la colegi că ședința a fost una tragico-comică. În timp ce mă critica, directoarea mă fixa sardonic, așteptând să sar în sus, să o contrazic și să-i dau prilejul să declare : ”iată!, am avut dreptate”. Eu însă stăteam în ultima bancă cu o privire tâmpă și cu un zâmbet prostesc pe față, neauzind nimic din ce se vorbea. Eram tăcută ca un pește. Tăceam și rânjeam. Colegilor nu le venea să creadă și toată ședința se întorseseră spre mine, așteptând o reacție. Ba mai mult, la un moment dat chiar tovarășa încercase să mă provoace, spunând un cuvânt incorect într-o propoziție și ironizându-mă apoi: ”o aștept pe doamna de istorie să mă corecteze căci afirmă că nu știu să mă exprim”. Eu? Zero reacții, parcă eram ca o bucată de lemn. Stăteam golită de gânduri, nimic din ceea ce auzeam ca prin ceață nu mă enerva. Din contră totul mi se părea atât de amuzant încât, așa cum mi-au spus colegii mei, zâmbeam cu gura până la urechi de parcă în fața mea se desfășura ceam mai bună comedie, enervând-o și mai tare pe scorpia care nu înțelegea nimic.

Nu a fost luată împotriva mea nici o măsură chiar dacă Hitler în fustă pledase tot timpul pentru. Se pare că colegii din care unii erau și membri de partid nu fuseseră de acord că fiu sancționată numai pentru faptul că fac mișto de greșelile ei de limbă. Nici secretarul comunei nu fusese de partea ei și tot timpul am avut senzația că la Primărie pusese o vorbă bună și secretara școlii. După trei ani de zile de profesorat, printr-o altă întâmplare demnă de poveste, am reușit să plec din școala care-mi răpise trei ani de viață, lăsând-o în plata domnului pe femeia care nu înțelese că sistemul comunist, abrutizant și inechitabil, se născuse și trăia prin ea și cei aidoma ei.

Anunțuri


Categorii:Povestiri din viața reală

Etichete:, , , ,

2 răspunsuri

  1. Foarte frumos scrieti! Mi-ati starnit curiozitatea! Cum se numeste doamna directoare? Va rog foarte mult sa-mi spuneti!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Doctor de Romanica'

Aventurile unui doctor in tara tuturor posibilitatilor

Corina's Blog

Just another WordPress.com weblog

Alexandrina Chelu's Blog

Oameni de valoare

anacronietzsche ~ fara semne ~

haihui printre cioburi de gand

Summum jus, summa injuria - Mai multa lege, mai putina justitie

Democratie: si astfel, neputand face ca tot ceea ce este just sa fie tare, s-a facut ca tot ceea ce este tare sa fie just. BLAISE PASCAL

France Forever

Site de povestiri din/cu/despre si in Franta.

floriniaru

Şi nimica mişcă

nwradu blog

Dubito ergo cogito, cogito ergo sum

My Weekly Book

"Sometimes, I love books more than I love people..."

Mistreata Neprietenoasa

Ce gandim, dar nu vrem sa recunoastem ...

Colivia cu papagali

Unii au o pasarica, altii au un stol cu pasarele. Eu am doar o colivie cu papagali.

Dragusanul.ro

Dubito ergo cogito, cogito ergo sum

biographia litteraria

Dubito ergo cogito, cogito ergo sum

intrenoaptesizi

A fine WordPress.com site

Omul cu Ochelari

Zâmbește! Mâine poate fi și mai greu!

The Amelie's

Povești mai noi și mai vechi, de aici sau dintr-un alt univers

gunty roth

Niscai povesti despre ce-mi mai trece si mie prin cap...

LOC DE FRECAT MENTA

Dubito ergo cogito, cogito ergo sum

%d blogeri au apreciat asta: