(foto: cartea de poezii a lui Vlad)
N-am fost niciodată o persoană religioasă și nici nu m-am înghesuit să mă duc la slujbele de la biserică. Cu toate că am fost crescută în spiritul ortodoxismului, cu toate că sora tatii, călugăriță, a stat la noi în primii mei ani de viață și era regulă să nu mâncăm sau să ne culcăm mai înainte de a face rugăciunea, nu pot spune că am devenit o creștină practicantă. Chiar mică fiind, îmi aduc aminte că cele trei măicuțe izgonite de comuniști din Mânăstirea de la Vladimirești și găzduite de tata în camera de bună de la stradă, se distrau copios de mătăniile mele pe care le făceam în camera alăturată. Înțelegeam să îmi fac rugăciunea cu mare zgomot, dar nici atunci ca să mă audă Domnul.

– Sper că m-or fi auzit măicuțele, să nu creadă cumva că nu mi-am făcut mătăniile!, mă gândeam în timp ce trânteam tare un cap zulufat de pământ ca să se audă până la ele.

Nici după ce am crescut n-am avut aplecare spre biserică, în care am intrat destul de rar. Mi s-a părut că preoții bolboroseau cuvinte pe care, de cele mai multe ori, nici nu le înțelegeam. Iar femeile n-aveau nici o treabă cu ce spunea popa, chiar și atunci când cuvintele erau clare și limpezi. La puținele slujbe la care am participat am auzit atâtea amantlâcuri și răutăți spuse în șoaptă încât ipocrizia credincioșilor fără credință m-a scârbit. Cu toate astea, în fiecare an mă duc de Paște să iau lumină și îmi fac cruce când intru într-o biserică. O fi un obicei? O mai fi rămas ceva din învățăturile mamei și a măicuțelor? Nu știu.

Nu sunt nici un ateu convins. Ceva mă face să mă îndoiesc și de una din teorii dar și de cealaltă. Numai că înțeleg credința și pe creator puțin altfel decât majoritatea celor care o propagă și o pun la butonieră ca pe un dar de mare preț, însă nu respectă nici 10% din preceptele ei și uită de ea de cum părăsesc lăcașul sfânt. Și dacă sunt zile când aprind o lumânare pentru cei plecați sau respect niște obiceiuri o fac doar cu credința că rău nu pot face și că… dacă totuși fac bine?

Poate că există un creator dar mie nu mi s-a părut bun și iertător. Cel puțin cu mine n-a fost bun. Nu mă interesează zicerea, și asta inventată de biserică, că nu-i înțeleg lucrarea. Cu mine a fost nedrept. Ne-a răpit jumătate de suflet fără să-i pese de suferința noastră. Niciunul dintre noi, nici cei care am rămas, nici cel care a plecat, nu meritam. Dacă există, este răspunzător pentru toate nenorocirile din viața mea și nu am de ce să îl iert. Căci n-am furat, n-am mințit, n-am dorit răul aproapelui, n-am râvnit la bunul altuia ca să merit răzbunarea lui.

Da, fac cozonac și pască pentru că așa am învățat de la mama. Mă duc să iau lumină pentru că asta fac de zeci de ani. Dar nu-mi cereți să fiu ipocrită și să mă bucur ca și cum aș crede că e adevărată învierea. Pentru copilul meu nu este. Și nu-mi cereți să vă salut dimineața fericită cu ”Cristos a înviat” căci aș minți. Iar de multe ori chiar și un ”bună dimineața” ascunde o tristețe deghizată în zâmbet.

Categorii:Scrisori către îngerul meu