(Foto de aici)
Motto:
”Dubito ergo cogito, cogito ergo sum” – Descartes
Îndoială! Nu sunt un analist politic și nici o persoană publică în sensul în care este definită ea. Nu sunt decât un om cu păreri proprii care în analiză a încercat să pună la loc de cinste îndoiala, mai cu seamă în această Românie în care nimic nu-i ce pare a fi. M-am poziționat pe dreapta politicii și pentru o perioadă am crezut în unul sau altul. Chiar m-am apropiat primejdios cu degetele de foc în 1996 și 2004. Cu timpul însă am învățat că oamenii politici sfârșesc prin a dezamăgi și că o anumită echidistanță față de toți este benefică pentru spirit. Detașarea m-a făcut să văd altfel lucrurile și-am început să-mi adun părerile în cuvinte.
Vanitate! Am avut pretenția că scriind echidistant despre politică am să schimb conștiințe. Să determin oamenii să gândească cu proprii neuroni și să nu se mai lase ademeniți de vorbe mieroase, de fraze sforăitoare pe care le aud la televizor. Cum am putut să cred asta? Oamenii nu se schimbă. Sau poate n-am eu puterea de a-i schimba.
Orgoliu! Nu-i nici o filosofie să scrii pentru cei care gândesc la fel ca tine. Nu-i nici o realizare să ai cititori care te aprobă. Da, recunosc, m-a bucurat faptul că sunt citită. Până mi-am dat seama că mă citesc doar cei care gândeau la fel ca mine. Și ceilalți? Pe ceilalți voiam să-i conving. Sau poate, să mă convingă ei pe mine că greșesc, că spun aberații.
Dezamăgire! Negăm valori pentru că au ales să creadă în altceva decât noi. Văd păreri bazate pe ură. Creația și talentul sunt călcate în picioare, ”nu fac doi bani” pentru că gândesc de stânga. ”Să-i ia dracu’, merită dispreț și înjurături!” Închid ochii și văd securiști în vremuri comuniste cum înhățau intelectualii, îi băgau în dube și-i azvârleau în închisoare, torturați mai pe urmă sau chiar uciși. Și-mi imaginez ce ar face cei care, pătrunși doar de spiritul urii, nu-și mai aduc aminte că dincolo de omul politic, Adrian Păunescu a fost un mare poet, că Nina Cassian a avut o pană măiastră, că Draga Olteanu Matei este una din marile doamne ale teatrului românesc. Iar ceea ce-mi trece prin minte mă înfioară. Am păstrat în subconștient ură încât spunem că suntem de dreapta dar ne comportăm ca staliniștii.
Agresivitate! Modul injurios în care ne privim semenii este cronicizat cu ajutorul mass – mediei. Violență, agresivitate, parti-priuri. Îmi aduc aminte când Ion Luchian Mihalea a plecat la cer, asasinat în propria lui casă. Era omul care a fost spiritul și sufletului grupurilor Song și MiniSong, cu care a concertat în toată lumea. Te-ai fi așteptat ca societatea să fie zdruncinată că a dispărut o valoare. De unde! Toate ziarele nu erau pline de sensul cuvintelor strămoșești ”de morți numai de bine” ci de ipoteze care au făcut din Mihalea un paria, acuzat ba că ar fi homosexual, ba că ar fi avut relații indecente cu copiii din MiniSong. Iar oamenilor le-a plăcut să citească bârfa, întinzând pecinginea, rânjind că au mai anulat un om. Când bârfele s-au stins, murise și Song-ul și MiniSong-ul uciși de cuvinte iar generația tânără nici nu știe cine sunt.
Inutilitate! Scrierile mele politice? Nule. Nu pot schimba nimic, fiecare are propria sa convingere pe care nu i-o clintește nici unul dintre cuvintele mele. Nu pot schimba ca omul să nu mai împrumute cuvintele adoratului zeu, să urască sau să iubească pentru că așa îi dictează sufletul și conștiința. Nu pot schimba dorința morbidă de a nega sau apăra chiar în fața evidenței inverse.
Suficiență! Nu ne mai auzim unii pe ceilalți, fiecare în parte se crede un mic Magister Dixit, cuvântul lui este absolutul. Și la fel ca în Biblie, ne dorim ca adevărul nostru să triumfe pe principiul ”crede și nu cerceta”, fără să ne dăm seama că suntem simpli oameni. Cu siguranță nici eu nu am scăpat de maladia suficienței dacă am avut pretenția să schimb conștiințe. Și pentru că nu mi-am făcut din scris o slujbă, nu depind material de scris și nici nu sunt în solda vreunui Zeu ca să trebuiască să dau socoteală, am hotărât să mă vindec. Iar singurul remediu este să mă retrag, cel puțin pentru o perioadă, din arena scrierilor politice. Mă voi îmbrăca în aura poveștilor trecute și mă voi hrăni cu tristețea sau cu bucuria clipei prezente.
Categorii:Politica în cuvinte
Daca toata lumea ar gandi la fel, ce ne-ar mai ramane de facut? Sa punem mainile pe piept, sa inchidem ochii, sa asteptam dreapta judecata a lui Dumnezeu? Dupa noi … potopul! Dar noi traim intr-o societate bolnava, care putin cate putin ne contamineaza pe toti. Viata noastra, din pacate, este cu totul sufocata de politic. Imi pare rau, Lili, dar am impresia ca ceea ce faci tu miroase a CAPITULARE. Oricat de greu ar fi, speranta moare ultima, daca este invers atunci … adio viata! Imi plac foarte mult scrierile tale si mi-ar parea sincer rau sa pierdem un om de nadejde! Numai bine!
Simt că pierd clipe, zile, luni și ani din viața mea criticând sau lăudând ceea ce ar trebui să fie evident pentru fiecare. Și totuși nu e evident, dar mi-am dat seama că nici nu pot schimba percepțiile imuabile.
Am atâtea povești de scris, vreo două romane în cap, un eseu filosofic despre un poeziile unui autor genial de care sunt îndrăgostită încât nu mi-ar ajunge o viață să le împlinesc pe toate.
Iar articolele politice nu fac decât să îmi răpească din acest timp prețios.