Paștele copilăriei mele


Imagine

Satul în care m-am născut își punea haine noi în perioada Paștelui. Casele se primeneau. Varul, alb sau galben strălucea pe pereți plin de prospețime; pe garduri stăteau la aerisit mândrele covoare bătute la furculiță cu motive naționale; perdelele erau apretate și călcate așteptând să fie agățate din nou la geamuri. Grădinile fuseseră și ele sub lupa harnicelor gospodine care scoseseră dintre straturi buruienile și semănaseră legumele. Ceapa și usturoiul, puse în strat încă din toamnă, își scoteau timid capetele din pământ, ițindu-și frunzele lungi spre soare. Primăvara se înstăpânea peste dealuri și peste păduri, ca o regină mult așteptată.

Eam de-o șchioapă. În grădina bunicilor mei copacii înfloriseră iar florile albe și roz mă îmbiau să mă cațăr până hăt, în vârf, și să visez că acolo e casa mea, construită din petale parfumate, spre disperarea Bătrânului – care scotea din când în când capul pe geam și striga cu glas tunător: ”dă-te jos, ghizuroaică, ai să-ți rupi picioarele”. Cum să mă dau jos când florile îmi făceau cu ochiul să stau printre ele și să le cânt!? Glasul meu se auzea până la zece case depărtare trezind hazul vecinilor care îi spuneau mamei, cu ironie: ”la cât lălăie fata asta ar trebui să se facă cântăreață. Mă simțeam ca o mierlă într-un copac care anunță prin triluri primăvara.

Pentru mine, în copilăria atât de îndepărtată, Paștele însemna rochița nouă din catifea și pantofiorii de lac, cu care mă făleam – la biserică – în fața copiilor, în noaptea de înviere; mersul la denii în fiecare seară unde mai mult ne hârjoneam decât cântam, de multe ori admonestați de părintele care nu știa cum să ne mai stăpânească hlizeala; însemna învârtitul pe lângă mama să văd cum colorează ouăle și înghițitul în sec când erau scoși cozonacii și pasca din cuptorul de lut (nu aveam voie să mă ating de ei înainte de a veni de la biserică, putând să-i gust numai după ce luam lumină și cântam ”Hristos a înviat”). Dar peste toate, Paștele însemna iujul cel mare, care poposea în sat ca un străin, venit dintr-o poveste în vizită să ne învețe bucuria zborului.

Mama frământa aluatul de cozonac într-o covată uriașă de lemn, pusă pe jos în bucătărie. Mâțele erau alungate din casă în ziua ”facerii” pentru că aluatul era pretențios și nici nu era nevoie de vreun botic de pisică prin preajmă, să-și bage mustățile prin oala cu lapte. Gălbenușurile se băteau de seara cu sare, ”să iasă cozonacul vesel”. Se scula la patru dimineață și, pe când mijeam ochii a trezire, vedeam cum aluatul era aruncat în sus și trântit tare în covată ca să se frăgezească. Din nou frământat și din nou aruncat și trântit, ore întregi. Totul se petrecea ca într-o rugăciune întrucât mama stătea în genunchi în fața covatei. Când aveam impresia că se va prăbuși de oboseală, o zăream făcând deasupra aluatului semnul crucii și știam că ce a fost mai greu se terminase. Aluatul se punea la crescut, acoperit cu o pânză de casă țesută din in care se întindea peste făcăleți lungi – așezați de-a latul covatei pentru ca aluatul să nu întâlnească pânza. Peste pânză mama punea perne, să nu răcească minunea care avea să se transforme în cozonacii pufoși, plini de nucă și rahat. Apoi covata se punea pe patul din apropierea sobei, în care ardea molcom focul.

Cocea mult mama. Stăteam în aceeași curte cu bunicii și cu fratele mai mic al tatii, holtei. Multe guri de hrănit. Bunica se învârtea și ea în jurul mamii: o ajuta la spart nucile, îi dădea făina sau uleiul la mână. Însă cea care zdruncina covata și aluatul, parcă cu dușmănie, era mama. Eu, pentru că eram doar un dop de fată la grădiniță, eram scutită de la muncile grele. Mă mai trimitea mama în holul casei după rahat sau esențe, dar în rest îmi vedeam de joaca mea prin curte, atunci când nu mă cățăram prin copaci. Bietele găini, era jale dacă intrau pe mâna mea, le fugăream de colo – colo, mă războiam cu rațele și gâștele și fugeam pe uliță, sărind de pe un picior pe altul, oprindu-mă la fiecare stâlp să număr câte berze au venit din țările calde.

Câteodată mama mă trimitea la singurul magazin din sat să cumpăr sifon. Abia căram după mine sticla grea, mai cu seamă la întoarcere. În zilele dinaintea Învierii eram fericită să mă duc la Sifonărie căci în sat căscam ochii la asamblarea iujului cel mare, care avea să ne bucure în perioada sărbătorilor. Așezat în mijlocul satului, pe un teren viran, iujul cel mare căpăta viață cu fiecare oră care ne apropia de Paște. Se asamblau piesele, se verifica rezistența șuruburilor, se așeza fiecare scaun și se puneau legăturile din lanțuri. Acolo, în iujul uriaș, cu scaunele lui din lemn  – vopsite în culori diferite dar sub care încă se vedea scorojeala – urma să zburăm pornind de la pământ și din ce în ce mai sus, până când eram deasupra satului peste copaci și case, peste fluturi și albine. Roșii la față de plăcere urcam alături de vântul care ne șfichiuia obrajii. În emoția zborului chiuiam a bucurie amestecată cu teamă, când scaunele se învârteau din ce în ce mai repede și din ce în ce mai sus, până eram printre nori, aproape de cer. Rochițele fluturau și se dădeau peste cap dezgolind picioarele, vântul îți răscolea părul amețindu-l în toate direcțiile. Iar băieții mai mari răsuceau scaunele fetelor în jurul lanțurilor și apoi le dezînvârteau încât urcatul în înaltul cerului se făcea în cercuri concentrice, în strigătele fetelor amețite de spaimă și în râsetele groase ale flăcăilor care se auzeau până departe.

Iujul era a lui nea Costică, gospodarul care avea casa alături și care se ocupa de încasarea banilor și de tot ce presupunea ca măreața construcție să funcționeze fără greșeală. Așa credeam pe atunci, habar nu aveam că nea Costică nu avea cum să fie proprietarul iujului care poposea în satul dintre vii la fiecare Sărbătoare de Paște. Nu știu nici acum al cui o fi fost iujul copilăriei mele, care stătea în sat doar o săptămână pe an și apoi pleca pe alte meleaguri, să bucure alți copii și tineri dornici să zboare.

În timp ce căscam ochii cum se asamblează iujul cel mare, încurcându-mă printre picioarele oamenilor mari, acasă zecile de tăvi de cozonac se puneau la copt în vatra cuptorului de lut din curtea din spate, unde-și avea casa Bunica și Bătrânul. Cu o lopată mare de lemn, tăvile de cozonac și de pască se împingeau până în fundul cuptorului. Apoi, după o oră, mirosul lor ne înnebunea simțurile. Salivam la vederea tăvilor cu prăjitura rumenă și aburindă. Degeaba. Ne era interzis să mâncăm până după înviere. Eram disperată după o felie atunci când cozonacii erau scoși din cuptor.

Dar mai disperată eram să zbor, agățată și legată în scaunul care mă ducea sus, din ce în ce mai sus, până mă credeam o libelulă liberă să ajung la soare. Imaginați-vă că mașinăria la care mă uitam curioasă, abia așteptând să urc și să zbor, nu avea motoare sau lumini multicolore, așa cum au astăzi dar pentru mine reprezenta culmea bucuriei.

După ce veneam de la Înviere, mama punea masa și mă ghiftuiam cu de toate, înghițind pe nemestecate bunătățile pregătite de ea și bunica, oprindu-mă doar când simțeam că-mi pleznește burta. Apoi mă culcam, cu gândul ascuns ca a doua zi dimineață să fug să mă dau în iujul cel mare până când n-or să mă mai țină picioarele. Fiecare zbor era însă un bănuț iar tata nu ne dădea mai mult de unul pentru fiecare. Cum să te saturi dintr-un singur zbor? Cu siguranță nu numai eu eram dezamăgită de puținii bănuți care zornăiau în buzunarul de la rochiță și care nu ar fi ajuns să-mi sting dorința nestăpânită de a urca spre cer. Probabil că nea Costică, stăpânul iujului, aflase de tristețea noastră căci nu știu cum făcuse, cum și cu cine aranjase dar ne permitea o tură de zbor pe un ou roșu sau pe o felie de cozonac. Iuhuhu! Mai rămânea să o păcălesc pe mama, să-i cer ouă roșii și cozonac, chipurile să le ciocnesc și să le mănânc cu copiii de pe uliță. Apoi, strângând la piept ziarul în care aveam două trei felii de cozonac și unul sau două ouă roșii, o luam la fugă spre centrul satului și mă prezentam victorioasă la nea Costică să-i cer mai multe zboruri.

Ce făcea oare nea Costică cu atâtea felii de cozonac și atât de multe ouă roșii? N-am aflat niciodată, nu-mi păsa de întrebările astea pe atunci. Urcam plină de emoție în scaun, așteptam să fiu legată pentru siguranță, închideam ochii și zborul spre cer putea începe. Eram liberă, liberă ca o pasăre! Iar norii se apropiau de mine până când aproape că-i puteam atinge cu mâna. Îmi întindeam aripile spre cer și zburam, renunțând bucuroasă la feliile de cozonac și la ouăle roșii, după care jinduisem și salivasem până atunci.



Categorii:Povestiri din viața reală

Etichete:, , , , ,

6 replies

  1. Doamne ce frumos povestesti,Lili….ma vad pe mine tot asa….cu aceleasi dorinte launtrice …Uitasem de cum invarteau baietii mai mari fetele,darm mi-ai amintit tu

  2. Si de cozonaci si de mama…pe care n-am s-o mai gasesc acum cand merg acasa…exact asa am trait si eu cum mai toti copiii in acel tip

  3. Ai fost o privilegiata,la tine se facea si iarmarocul de sf. Ilie. Pfoaii cata shasca si lemne taiam sa primesc cativa banut sa pot veni la iarmaroc. A fost frumos ,chiar daca copilaria la tara a fost dura. Niciodata nu pot uita scaldatul in apa Moldovei si venitul in fuga sa scot vitele la pascut ,ca m-a belea mamuca
    .

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

anacronietzsche ~ fara semne ~

haihui printre cioburi de gand

Summum jus, summa injuria - Mai multa lege, mai putina justitie

Democratie: si astfel, neputand face ca tot ceea ce este just sa fie tare, s-a facut ca tot ceea ce este tare sa fie just. BLAISE PASCAL

France Forever

Site de povestiri din/cu/despre si in Franta.

floriniaru

Şi nimica mişcă

nwradu blog

Dubito ergo cogito, cogito ergo sum

My Weekly Book

"Sometimes, I love books more than I love people..."

Mistreata Neprietenoasa

Ce gandim, dar nu vrem sa recunoastem ...

Colivia cu papagali

Unii au o pasarica, altii au un stol cu pasarele. Eu am doar o colivie cu papagali.

Dragusanul.ro

Dubito ergo cogito, cogito ergo sum

biographia litteraria

Dubito ergo cogito, cogito ergo sum

intrenoaptesizi

A fine WordPress.com site

Omul cu Ochelari

Zâmbește! Mâine poate fi și mai greu!

The Amelie's

Povești mai noi și mai vechi, de aici sau dintr-un alt univers

gunty roth

Niscai povesti despre ce-mi mai trece si mie prin cap...

LOC DE FRECAT MENTA

Dubito ergo cogito, cogito ergo sum

Lumea lui Teonymus

Nu există viaţă fără sens, ci doar oameni care nu l-au găsit încă...

%d blogeri au apreciat asta: