Obiceiuri din vremuri apuse


Imagine

Când am cunoscut pentru prima dată Maramureșul aveam 20 de ani. Tocmai terminasem liceul și picasem cu brio la Facultatea de Educație Fizică și Sport. Sufeream ca un câine pentru că după examenul de anatomie pe care nu-l mai apucasem, antrenorul venise la cămin, îmi dăduse subiectele, stătuse lângă mine 3 ore ca să nu copii și apoi îmi dăduse verdictul: ”Ai fi luat între 9,50 și 10, păcat că n-ai ajuns acolo!”. Da, păcat!, piciorul pe care mi-l rupsesem la un antrenament în anul III își găsise să se blocheze fix pe banca de gimnastică, una din probele eliminatorii pe vremea aceea. Fusesem coborâtă pe brațe și dusă pe targă direct la medicul sportiv care știa ce să-mi facă. Îmi revenisem, dar examenul luase sfârșit.

Așa se terminase visul meu de a fi mai departe sportivă la institut și într-un final profesor de educație fizică și sport. Doar Dl. Krammer, profesorul meu de vioară, fusese dur la aflarea eșecului: ”Nu mai boci, așa ți-a fost scris. Eu ți-am spus că filosofia este viitorul tău și nu sportul dar nu ai vrut să mă asculți”. Oricum nu se mai putea face nimic, cu sau fără lamentări, cu sau fără tonele de cunoștințe despre oase și mușchi pe care le băgasem în cap, pentru mine examenul de admitere la IEFS se terminase și cu el și sportul de performanță.

Mi-am îndesat dezamăgirile în traista sufletului și am plecat acasă, în ultima mea vacanță de elevă, înainte de a deveni învățătoare. Tata, simțindu-mi dezamăgirea, a fost de acord pentru prima dată să mă lase să plec într-o vizită în Maramureș, la o prietenă pe care mi-o făcusem într-o vară în tabăra de la Costinești și care își reînnoia invitația an de an. Lenuța fusese la noi de vreo două ori dar eu nu-i întorsesem vizita niciodată. Duritatea tatii se topise în fața tristeței care mi se citea în ochi. Urma să stau o săptămână în satul din Maramureș unde locuia prietena mea și ea învățătoare și, evenimentul cel mai important, să asist la nunta surorii ei.

Nunțile în Maramureșul anilor 1978 erau o risipă de oameni, mâncare, băutură și lăutari. Se participa cu mic cu mare la nunți, botezuri sau înmormântări, era un mod de socializare. La nunta Măriucăi, sora prietenei mele, invitații depășeau lejer un sfert de mie, se gătise tone de mâncare iar pălinca curgea în valuri. Platourile cu zeci de feluri de prăjituri te îmbiau la desfrâu culinar. Lumea chiuia, dansa, se distra de parcă nu mai fusese de mult la un chef. Pe masele lungi întinse în corturile amenajate în curtea căminului cultural erau înșirate fel de fel de mâncăruri gătite din carne de vițel sau porc, animale sacrificate în spatele casei sub privirile îngăduitoare ale milițianului care asigura ordinea comunistă. Îi durea în cot pe oamenii din Maramureș de comunism, milițianul era și el om de-al satului așa că se tăiau animale într-o veselie, mai cu seamă la astfel de evenimente. Regula lui Ceaușescu să declari toți porcii și vițeii și să-i sacrifici doar cu autorizație era valabilă la orașe dar în satul acela din Maramureș cu siguranță oamenilor nu le păsau de interdicțiile sistemului.

Casa miresei era împodobită de sărbătoare cu ștergare multicolore, lucrate manual iar la ferestre atârnau perdele brodate de mâini harnice. Pe paturi fuseseră așezate cergi albe de lână iar în camera de la stradă pernele înfățate în fețe albe cu broderie viu colorată se înălțau una peste alta până în tavan. Era o feerie. Dincolo de atmosfera de basm, multe obiceiuri despre care nu mai auzisem. Mi-a atras atenția la nuntă darul pe care îl fac femeile apropiate ca grad de rudenie de mire și mireasă. Un obicei pe care nu l-am mai văzut la nici o nuntă, în alte părți ale țării. Bărbatul scotea din buzunar banii pe care îi dădea cadou mirilor iar nevasta se prezenta în fața nuntașilor cu un tort făcut artistic. Fiecare mătușă, verișoară, nașă arăta mesenilor ce fain îi tortul ei pe care îl oferea miresei iar aplauzele îi răsplăteau munca migăloasă. Așa s-au strâns în beciul familiei miresei peste 40 de torturi, cu frișcă, cu ciocolată, cu creme de tot felul, pătrate, rotunde, în formă de stea sau de copac din pădure. Era o nebunie, am fost cu Lenuța a doua zi dimineață în beci și mirosurile de vanilie, de rom sau de lămâie se amestecau în nările mele. Am stat printre minunățiile dulci peste două ore încercând să descopăr ce anume diferenția gustul unui tort de al altuia. Când am ieșit din beci mă durea burta, gustasem din zeci de torturi diferite ca gust, cremă, aranjament, consistență. Pe mine mă luase greața de la dulciuri, pe musafirii vecinului Lenuței îi luase capul de la pălincă.

Vecinul prietenei mele era student la Institutul de Marină Mircea cel Bătrân din Constanța. Și la fel cum venisem eu în vizită la Lenuța, avea și el musafiri, îi veniseră în vizită vreo cinci colegi de prin toate colțurile țării. Iar dacă eu fusesem impresionată de obiceiul torturilor și gustasem din toate care se aflau în beciul familiei, cei 5 marinari aflaseră obiceiul pălincii întrucât băuseră la nuntă până când căzuseră pe sub masă iar unul din ei ajunsese chiar în comă alcoolică și gazda sunase la salvare. Era mare agitație peste drum de Lenuța, băieții confundaseră pălinca cu berea fără număr pe care o beau probabil prin Constanța. Oricum, bețivanii îi dăduse ceva de lucru vecinului marinar așa că scăpasem pentru o vreme de curtea pe care mi-o făcea în mod asiduu de când apărusem în sat. Nu eram pregătită pentru nici o relație, mă amuzau complimentele cu care mă înconjura marinarul și atât.

Un alt obicei care mi-a captat atenția a fost mătura. Nu se încuiau ușile în sat, știai că nu este nimeni acasă după mătura care se sprijinea în ușă. Mătura nu era o invitație la furt ci una care te atenționa că nu are rost să intri întrucât nu este nimeni acasă. Mi s-a părut fenomenal obiceiul măturii, la noi acasă mama încuia ușa din fața casei și dacă se ducea până în grădină. La oraș, o mătură pusă în ușă ar fi fost în doi timpi și trei mișcări urmată de o spargere. Am întrebat dacă nu le este frică să le spună în acest mod hoților că nu sunt acasă iar răspunsul m-a descumpănit: ”Cine să ne fure? Suntem noi între noi, ne știm cu toții.” Ce frumos ca țara întreagă să fi fost plină de mături puse în ușa oamenilor plecați de acasă cu treburi! Pe vremea copilăriei mele nici în sat la bunica nu se încuiau ușile atunci când plecai la biserică, până la o vecină sau la brutărie să iei o pâine dar nu exista obiceiul măturii pusă în ușă. M-am întrebat de multe ori dacă acum s-o mai fi păstrând acest obicei. Mai au oamenii de la sate atât de mare încredere în consătenii lor încât să își lase avutul apărat doar de o biată mătură?

Vizita în satul din Maramureș a fost, fără să îmi dau seama în acel moment, o cotitură în viața mea, o mână a destinului. Dincolo de faptul că am învățat să dansez pe muzică populară din Maramureș, că am aflat că într-o comunitate mică există încredere între semeni și că am văzut obiceiuri noi, am cunoscut oameni noi, printre care și pe vecinul Lenuței. Căci ”marinerul” pe care nu-l băgasem prea mult în seamă la nunta Măriucăi, avea să joace pentru ani buni un rol în viața mea ulterioară. Peste niște ani, urma să fiu eu în rolul principal tot în acel sat și să primesc zeci de torturi sofisticate, ca o ofrandă a mesenilor față de mireasa silfidă adusă tocmai de la Suceava. Dar asta nu știam atunci, la prima mea vizită în Maramureș.

Anunțuri


Categorii:Politica în cuvinte

Etichete:, , ,

2 răspunsuri

  1. Mama și acuma pune matura în usa când merge după pâine, și eu ii zic că a intra oarecare și ia lua pensia de sub pernă (la noi bătrâni toți țin pensia sub pernă) dar ea Asai învățată!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Doctor de Romanica'

Aventurile unui doctor in tara tuturor posibilitatilor

Corina's Blog

Just another WordPress.com weblog

Alexandrina Chelu's Blog

Oameni de valoare

anacronietzsche ~ fara semne ~

haihui printre cioburi de gand

Summum jus, summa injuria - Mai multa lege, mai putina justitie

Democratie: si astfel, neputand face ca tot ceea ce este just sa fie tare, s-a facut ca tot ceea ce este tare sa fie just. BLAISE PASCAL

France Forever

Site de povestiri din/cu/despre si in Franta.

floriniaru

Şi nimica mişcă

nwradu blog

Dubito ergo cogito, cogito ergo sum

My Weekly Book

"Sometimes, I love books more than I love people..."

Mistreata Neprietenoasa

Ce gandim, dar nu vrem sa recunoastem ...

Colivia cu papagali

Unii au o pasarica, altii au un stol cu pasarele. Eu am doar o colivie cu papagali.

Dragusanul.ro

Dubito ergo cogito, cogito ergo sum

biographia litteraria

Dubito ergo cogito, cogito ergo sum

intrenoaptesizi

A fine WordPress.com site

Omul cu Ochelari

Zâmbește! Mâine poate fi și mai greu!

The Amelie's

Povești mai noi și mai vechi, de aici sau dintr-un alt univers

gunty roth

Niscai povesti despre ce-mi mai trece si mie prin cap...

LOC DE FRECAT MENTA

Dubito ergo cogito, cogito ergo sum

%d blogeri au apreciat asta: