Azi m-am reîntors în copilărie. Pentru 24 de ore am fost, cu ochii minții, din nou copila zăpăcită care mergea pe stradă sărind de pe un picior pe altul ca o căpriță. Mi-am revăzut școala și terenul de sport unde jucam fotbal cu băieții, grădina cu butucii mari de vie după care mă ascundeam când mama mă chema să mă pună la treabă, am dormit în patul copilăriei mele și m-am alintat ca pe vremuri respirând aerul cu care am crescut.
Lucrurile s-au învechit, casa pare mai mică față de cum o percepeam când eram copil, paturile și dulapurile făcute de mâna tatii scârțâie, dar toate sunt la locul lor. Nimic nu s-a schimbat, mi-am regăsit în dulap bluzele mele cu motive naționale cu care mă făleam la liceu, soba de teracotă pe care a construit-o tata special pentru mine în camera de bună, pe când eram studentă și fugeam acasă între două examene (”Mărie, să aibă fata unde să învețe în liniște”). Cotețul uriaș făcut de tata (cu terasă în față ca să nu intre ploaia în casa câinelui, ”că e și el suflet”) este și el acolo unde l-a lăsat el când s-a dus în cer. Oglinda, oglinda în care mă admiram dacă sunt frumoasă e tot acolo. Acasă! Nimic nu s-a schimbat.
Și mai presus de toate m-am reîntâlnit pentru 24 de ore cu toate amintirile vechi care au năvălit peste mine. Nu știu cum au simțit alți copii perioada copilăriei și a adolescenței dar eu, chiar dacă am avut un tată extrem de dur și nu de puține ori am luat palme dacă-i ieșeam din voie, am fost extrem de fericită. Orele în care mă tolăneam în curte cu o carte în mână, pe șezlongul de lemn făcut tot de mâna tatii (așa cum văzuse el într-o revistă la fabrica de mobilă unde lucra) nu mi le putea lua nimeni. Era greu? Erau lipsuri? Nu știu, nu mi-a păsat în anii aceia de asta, romanele mă captivau. Și ce putea fi mai frumos decât să ai o carte de aventuri ascunsă în cartea de matematică ca să nu se prindă părinții că ți-ai terminat de mult temele? Sau hârjoneala cu frații, zecile de scrisori venite de la colege sau de la băieții pretendenți care sperau să le fii prietenă? Sunt toate acolo, acasă.
Nu era carne, se găsea greu ulei sau făină ? Ei, și! ce-mi păsa mie? Lumea cărților îmi era suficientă iar o roșie uriașă sau un măr din grădină îmi erau suficiente. V-ați gândit vreodată că anii când ești copil sau adolescent sunt anii în care nu ai nici o grijă? Comunism, capitalism, ce-mi păsa mie! Viața mea era așa cum o visam eu, după cum mi-o imaginam din cărți, cele mai multe împrumutate de la bibliotecă. Nu era treaba mea să știu că lumea e dură, că poți pierde tot ce ai muncit într-o clipită, că lumea e rea și invidioasă, că oamenii mint uitându-se în ochii tăi. Nu credeam la vremea aceea decât în rezolvări miraculoase, iubiri definitive, finaluri fericite, în oameni buni.
Pentru 24 de ore am fost acasă și am visat cu ochii larg deschiși că sunt din nou fata fără nici o grijă care abia aștepta să-și reia lectura cărții pe care o lăsase de ieri ascunsă în dulapul cu caiete de școală. Puteam fi în fiecare zi orice eroină doream, ele erau acolo, ascunse între filele pe care le răsfoiam cu înfrigurare. Cred că din când în când e necesar să respirăm aerul copilăriei pentru a ne lua puterea necesară să mergem mai departe.
Categorii:Miscelanea
Sa pastram copilul din noi.Doar asa vom vedea si partea buna a lucrurilor, vom gasi mereu ceva de care sa ne bucuram.Apoi , cu bateriile incarcate vom putea merge mai departe.