Gagiu’ meu de la nunta lui frate-miu


Imagine

Mare bairam mare! Se însura frate-miu, proaspăt inginer. Era prima nuntă din familie, noi fetele încă îl mai așteptam pe Făt- Frumos cu stea în frunte să ne aducă apa vie și inelul fermecat. Cum logodna se făcuse cu mare tam-tam la Brăila, în satul de unde era mireasa, nunta a fost hotărât a se desfășura, după toate datinile vremii, la Fălticeni. Că doar un singur băiet avea familia Crăciun de pe dealul Oprișenilor.

Înainte de a merge la cantina muncitorească, unde urma să se țină ”masa și felicitările”, datina impunea ca musafirii socrului – mare să fie primiți acasă la mire. De aici alaiul pleca către mireasă, unde așteptau rudele ei care o găteau, o aranjau, pregătind-o spre a fi nevastă bună. Apoi găștile reunite plecau spre biserică, în muzică, voie bună și chiote. Cum însă mireasa era de la capătul celălalt de țară, se adunaseră la noi acasă și rudele miresei și rudele noastre. Care veniți cu trenul, care cu mașina hai-hui de prin țară, care din oraș sau satele dinprejur. O liotă zgomotoasă și veselă.

Toată strada forfotea. Unii stăteau gură cască pe la porți, așteptând să vadă ce se mai petrece la casa nuntașilor, alții ne dăduseră o mână de ajutor la făcutul sarmalelor și al fripturii. Câțiva vecini ne ajutaseră cu însăși cazarea rudelor, întrucît nu dispuneam noi de atâtea paturi câte ”nemurime” se stânsese, dornică de distracție. Cozonacii se rumeniseră în cuptoarele mai multor vecine. Mirosea a aluat fraged, cu nucă și cacao, de la șapte poște de puteai să juri că a venit ziua Paștelui.

Urma să fiu domnișoară de onoare. Mare mândrie pe capul meu! Asta însemna că aveam responsabilități cât carul. Să primesc musafirii, să-i omenesc, să fiu cu ochii în patru să nu lipsească nimic de pe mese, să pun flori în pieptul nuntașilor noi veniți cărora li se cânta marșul de intrare, să zâmbesc cu gura până la urechi fiecăruia ca și cum dădea fericirea pe dinafară ca aluatul de pâine. Tata, dirijor șef, îmi dăduse de grijă să fiu amabilă cu orice nou intrat în curte. ”Din casa mirelui nu se cade să pleci la biserică cu burta goală”, îmi atrăsese atenția. Avea dreptate, era obligatoriu să înghiți măcar o bucată de cașcaval, de salam, o măslină, o prăjiturică, o felie de cozonac, câte ceva din fiecare. Trebuia să te îndopi de parcă ar dat foamea peste tine. Să guști din toate că doar era nuntă de oameni gospodari, aveau cu ce se lăuda.

Ziua se anunța nebună. O hărmălaie de nedescris, oameni care se frăsuiau de colo – colo fără rost, voci pe toate tonurile, râsete ascuțite sau groase. Iar eu eram frântă. Ne trezise tata de la cinci dimineață să dereticăm prin camere, să așezăm paturile, să punem friptura la cuptor, să ne gătim. Apăruseră la micul dejun și cei care se odihniseră prin vecini, dornici de vorbă. O nebunie.

Pe la zece dimineața eram sătulă de toți și de toate. ”Of, frățioare, cin’ te-a pus să te însori acasă? Nu puteai să o faci și tu cât ai fost student în Iași, simplu, la vreo crâșmă studențească?” ”Da, da, visează fată!”, îmi ostoiam nemulțumirile, știind că nu el era cel care comanda ce, unde și cum. N-ar fi acceptat tata nici în ruptul capului să nu facă nuntă la ficior, așa cum știa din străbuni. Probabil și mirii gândeau la fel ca mine, întrucât nu dădeau semne că se bucură prea tare de ziua nunții lor. Alergătura bezmetică din ultimele săptămâni, fuga în toate direcțiile ca să faci rost de toate cele își spuneau cuvântul.

Îmi trăsesem pe față un zâmbet de ghips încât păream o păpușă de ceară veselă și fericită. În fapt, îmi venea să o iau la sănătoasa, încotro vedeam cu ochii. Cu numai o zi înainte învârtisem un lighean de maioneză pentru un munte de salată boeuf, frecasem cu lingura de lemn zecile de gălbenușuri cu kilograme de ulei. Robot? De unde robot de bucătărie pe vremea aceea! Iar din albușurile rămase și zahăr făcusem un alt munte de bezele. Mă dureau mâinile, mă durea fiecare osicior, mă durea capul de atâta hărmălaie. Dar mai ales mă înnebunea durerea de picioare, de îmi venea să mă sui pe pereți. Prea puțin obișnuită să port pantofi cu tocuri, umblând cel mai adesea în teniși, în ziua nunții cu pricina mă ucideau tocurile și faptul că trebuia să stau împopoțonată ca o paparudă. ”Ce bun ar fi un trening, un șezlong așezat sub vie și o carte!”

Pe lângă toate, părul îmi stătea ca dracu’. Mă lăsasem amețită de sfaturile binevoitoare ale unei colege care îmi propusese să-mi fac părul permanent, ”ceva special pentru nuntă, dragă!”. Eu, ca proasta, am fost de acord, chiar dacă coafeza mă avertizase că un păr atât de lung nu are cum să stea creț, dacă nu-i lăsat de la mama natură. Ca orice tânăr care crede că le știe pe toate, n-am ascultat-o. Am vrut permanentul visat și…l-am avut. Un dezastru! M-am trezit cu o claie de păr, lung până la brâu, din care nu se înțelegea nimic. Ieșise o încâlceală umflată, într-o orânduială de nimeni știută, ce flutura în toate părțile precum un vânt sălbatic. Capul meu putea fi asemănat cu o furtună, însă în nici într-un caz nu arăta a coafat ”special de nuntă”.

Era început de septembrie. Soarele lucea blând printre frunzele viței de vie, urcată gospodărește de tata sus pe spaliere și întinsă pe sârme de la marginea gardului până la ștreașina casei. Strugurii albi și negri sau roz te îmbiau la desfrâu. Sub bolta dulce și frumos mirositoare se înălțau regal trandafirii mamii și sute de regina nopții care își închiseseră petalele delicate așteptând seara. Iarba cârcotea, adiindu-se ușor sub un vânt abia simțit, strivită de tălpile zecilor de pantofi, care se înfigeau nemilos în ea într-un du-te vino continuu. Soarele de toamnă te îmbia la poezie însă mulțimea zgomotoasă din casă și curte anula orice pornire romantică. Toată lumea vorbea cu toată lumea, fără ca cineva să audă ce îi spune celălalt.

M-am furișat spre bucătăria de vară, sperând într-o oarecare liniște. Trăgeam nădejde că nu va fi nimeni acolo și că pot să mă odihnesc măcar câteva minute, printre oalele uriașe de sarmale și tăvile de friptură care abureau în cuptor. Degeaba! Bucătăria era plină ochi. Pe scaune, în picioare, peste tot se adunaseră ciorchini – ciorchini rudele tatii, sosite cu trenul tocmai din satul în care mă născusem, cu damigenele de vin după ei cum îi stă bine unui gospodar ce se respectă. Surori, cumnați, copii, o grămadă de trupuri și voci învălmășite am găsit în cămăruța îngustă. Făcuseră gășcuțe și povesteau cu voce tare te miri ce, de parcă nu se întâlniseră zeci de ani. Cu toate că mă mai văzuseră de zeci de ori în dimineața aia, a trebuit să o iau de la capăt răspunzând la întrebări și sfaturi de babe curioase: cum merge școala, am sau nu prieten, mă mărit sau nu – dar dacă mă mărit să nu o fac prea târziu ca să fie toți valizi și să vină la nuntă. Și, invariabil, parcă înadins să mă enerveze, mătușile și verișoarele mă sfătuiau să-mi fac ceva la păr pentru că ”arăți ca o ciumăfaie”. Uf! De parcă nu eram suficient de conștientă de dezastru, trebuiau să-mi mai aducă și ei aminte. Tiptil – tiptil, am încercat să găsesc o ieșire strategică și să mă ascund printre butucii de vie din gradina din spatele casei, unde aveam să aflu un pic de pace. Chiar dacă urma să stau în picioare, măcar nu era nimeni să mă toace la creier. Când aproape reușisem să scap de neamurile gureșe, a apărut tata și m-a readus cu picioarele pe pământ, tăind orice chef de evadare.

– Fugi că ți-a venit Gagiu’ cu toți frații.

– Cine, Pavel?

– Da, măi, Gagiu’. Dă-le ceva să mănânce. Eu mă duc în beci, să le scot o cană rece de vin, numa’ bun să se răcorească.

– Bine, tată! Mă duc mai întâi să-i întreb ce doresc să mănânce.

Tata a dat ordinul și a plecat, fără să aștepte răspunsul. Am luat-o repejor, cu pași târșiți de oboseală, prin cerdacul casei spre camerele din față. În grabă, n-am avut timp să aud șoșotelile din spate și comentariile trezite de vorbele tatii.

Veniseră muzicanții. Lăutarii erau un element indispensabil la nuntă. Trebuiau să cânte la gătitul miresei, pe drumul spre biserică, pe drum către sala de festivități și în noaptea petrecerii. Se cânta și pe stradă. Alaiul de nuntă se oprea la porțile în care copii sau tineri ieșeau cu găleata plină cu apă pe care o vărsau în fața mirilor, în semn de belșug în căsnicie. Mirele scotea bani să-i omenească iar muzicanții cântau din vioară și acordeon melodii de petrecere numai de ei știute. Cei patru lăutari erau frații Gagiu, renumiți în Fălticeni. Din neam de țigani, erau educați și școliți și nu era nuntă la care să nu fie chemați. Dintre toți îl știam pe Pavel, cel mai mic. Terminasem odată liceul pedagogic însă fusesem colegi și mai pe urmă, ca învățători la Râșca. Luase repartiția tot în comună, la o altă școală. L-am salutat și le-am luat comanda. Băieții voiau numai aperitive.

În vreme ce schimbam câteva vorbe politicoase am văzut cu coada ochiului, ițindu-se de după ușa dată de perete, capurile nemurilor tatii, pe care le lăsasem la bârfă în bucătăria de vară. ”Ce-or fi vrând”? Îmi făceau tot felul de semne disperate pe care nu le înțelegeam. Chiar nu aveam timp de ei, în fond erau de-ai casei! Dacă voiau ceva, puteau să-și ia și singuri. ”Totuși, ce naiba se buluceau pe după ușă”?

– S-a întâmplat ceva? Aveți nevoie de mine, vă trebuie ceva? Sunt puțin ocupată dar imediat cum mă eliberez vin și la voi. Sau vorbiți cu mama ori cu soră-mea, dacă e urgent, le-am comunicat calm, așternându-mi pe față zâmbetul de ghips.

– Nu avem nevoie de nimic. Da’… tu… hi!, hi!, hi!, unde e?

– Cine să fie, unde?

Una din surorile tatii, care mă botezase, a devenit mai îndrăzneață decât restul. A ieșit de după ușă, s-a proțăpit în fața mea și m-a luat la întrebări fără ocolișuri, în fața celor patru lăutari ce-și acordau instrumentele.

– Unde-i gagiul tău? Ha?! Vrem să-l vedem și noi! Nu te uita la mine rușinată, l-am auzit pe tac-tu când a zis că ți-a venit gagiul. E aici, e prietenul tău, vrem și noi să-l cunoaștem! Doar nu ți-i rușine cu rudele tale de la țară.

Cei patru au ridicat instantaneu ochii de pe clape și corzi și au privit spre mine, cu un zâmbet năstrușnic ce se tot lățea pe măsură ce pricepeau tărășenia. M-am uitat la neamuri, le-am privit fețețe care mureau de curiozitate să-mi cunoască iubitul și am izbucnit într-un râs zgomotos din care nu mă mai puteam opri. Încă visând la cai verzi pe pereți, așteptând dragostea ideală, n-aveam nici un prieten cu care să mă laud la unchi, mătuși și verișoare. Printre sughițuri, în hohotele stinse, abia ținute în frâu de muzicanți, i-am sfătuit pe curioșii pitiți pe după ușă să-l întrebe pe tata cine e gagiu’.



Categorii:Povestiri din viața reală

Etichete:, , , , ,

8 replies

  1. Excelenta poveste. Ma vedeam la nunta sora-mi, aveam trei ani, lipita de tambal. Mi se parea fascinant! Si acum sunt fascinata de Lautari. Dar eu nu aveam „gagiu”, aveam „pe-ai lui Fieraru”. Frumos!

  2. Imi amintesc de Pavel Gagiu…

  3. „Era început de septembrie. Soarele lucea blând printre frunzele viței de vie urcată gospodărește de tata sus pe spaliere și întinsă pe sârme de la marginea gardului până la ștreașina casei. Strugurii albi și negri sau roz te îmbiau la desfrâu. Sub bolta dulce și frumos mirositoare, se înălțau regal trandafirii mamii și sute de regina nopții care își închiseseră petalele așteptând seara. Iarba cârcotea adiindu-se ușor, strivită de tălpile zecilor de pantofi care se înfigeau nemilos în ea, într-un du-te – vino continuu. Soarele de toamnă te îmbia la poezie dar hărmălaia din casă și din curte anula orice pornire romantică. Toată lumea vorbea cu toată lumea fără ca cineva să audă ce îi spune celălalt.”
    O descriere atat de frumoasa l-ar face invidios si pe Panait Istrate,felicitari !

  4. Reblogged this on Literele sufletului meu and commented:
    go on! go on.. tell us more!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

anacronietzsche ~ fara semne ~

haihui printre cioburi de gand

Summum jus, summa injuria - Mai multa lege, mai putina justitie

Democratie: si astfel, neputand face ca tot ceea ce este just sa fie tare, s-a facut ca tot ceea ce este tare sa fie just. BLAISE PASCAL

France Forever

Site de povestiri din/cu/despre si in Franta.

floriniaru

Şi nimica mişcă

nwradu blog

Dubito ergo cogito, cogito ergo sum

My Weekly Book

"Sometimes, I love books more than I love people..."

Mistreata Neprietenoasa

Ce gandim, dar nu vrem sa recunoastem ...

Colivia cu papagali

Unii au o pasarica, altii au un stol cu pasarele. Eu am doar o colivie cu papagali.

Dragusanul.ro

Dubito ergo cogito, cogito ergo sum

biographia litteraria

Dubito ergo cogito, cogito ergo sum

intrenoaptesizi

A fine WordPress.com site

Omul cu Ochelari

Zâmbește! Mâine poate fi și mai greu!

The Amelie's

Povești mai noi și mai vechi, de aici sau dintr-un alt univers

gunty roth

Niscai povesti despre ce-mi mai trece si mie prin cap...

LOC DE FRECAT MENTA

Dubito ergo cogito, cogito ergo sum

Lumea lui Teonymus

Nu există viaţă fără sens, ci doar oameni care nu l-au găsit încă...

%d blogeri au apreciat asta: