S-a băgat ulei în spate


Imagine
Veneam de la Universitate. Și pentru că orice coborâre a Copoului pe jos îmi dădea prilejul să-mi pun ordine în gânduri, să-mi revăd viața și să stabilesc cu ochii minții ce am reușit și ce nu să realizez din ceea ce visasem la 20 de ani, am luat-o agale, cu pași leneși, spre Biblioteca Eminescu, urmând să o iau de la Casa Studenților pe Cuza Vodă spre stația de tramvai din centru de la Hotel Unirea. Apoi cu tramvaiul 3, întotdeauna mult prea aglomerat, urma cel mai probabil să mă bâțâi agățată pe scări până în Dancu, cartierul de la marginea Iașului făcut de Ceaușescu pentru cei ca mine care nu aveau ”voie” să aibă locuință în marele oraș.

Nefericită măsură cu orașele ”închise”! Învățai de te lua dracu’, îți făceai mii de vise în facultate și apoi erai nevoit să accepți o repartiție la țară și să faci o navetă insuportabilă de la școală spre o locuință într-un cartier murdar și neterminat, cu alei neasfaltate în care noroiul era până la glezne când ploua, cu moloz prin toate cotloanele și cu copii câtă frunză și iarbă care se fugăreau printre materiale de construcție lăsate vraiște de muncitori. Orașul era ”închis” pentru noi, cei care ajunsesem să fim profesori deși visasem să inventăm concepte și teorii filosofice iar la 20 de ani ne vedeam niște mici Platon(i). Cu toate astea, de doi ani de zile încoace mă puteam considera norocoasă pentru că, printr-un concurs de împrejurări aproape inexplicabile, ajunsesem să predau istoria chiar în cartierul în care locuiam. După trei ani de navetă la mama dracului la 60 de kilometri de Iași, un aranjament tragi-comic al destinului cum numai mie mi s-a putut întâmpla, mă adusese aproape de casă cu slujba. Dar asta este o altă poveste.

Era deja jumătatea lunii iunie, în anul de grație 1989. Terminasem anul școlar iar pe copii îi lăsasem la Fălticeni la părinții mei, luaseră vacanță de la grădiniță iar eu aveam de învățat. Mă pregăteam pentru sesiunea din vară din iulie, o studentă întârziată la facultatea de drept. La Universitate mă duceam cu mare bucurie la un curs cu studenții de la zi căci în afară de notițele profesorului, nu se găseau manuale. Simțeam aerul studențesc prin toți porii și chiar dacă aveam 30 de ani mă simțeam adolescentă, gata să cuceresc lumea. Era un sentiment atât de frumos încât nu aveam de gând să măresc pasul pentru nimic în lume. Vara izbucnise furtunos prin toate ramurile copacilor care se înșirau maiestos pe bulevardul Copou iar mirosul sublim al teilor îmi invadau simțurile, chiar dacă florile erau pe trecute iar vântul le răzlețise de prin copaci și le așezase  ca un covor suav sub pașii mei mărunți.  

Priveam prin ochii sufletului minunatele flori care se jucau vesele pe trotuar și mă bucuram ca un copil de adierea caldă a vântului care-mi zburătăcea părul și de ciripitul păsărelelor. Eram în Copou, veneam de la Universitate din mijlocul cărților, eram studentă și mă simțeam adolescentă. Totul era minunat! Gata cu gânduri triste despre filosofi ratați și despre un sistem comunist mizerabil care îți organiza viața cum credeau mai marii lui, făcuți ”domni” pe la Ștefan Gheorghiu, plecați din capul meu!, vreau să mă bucur de vară, de flori, de Copou, de plimbare!

Visând la anii de studenție, tristă că trăiam într-o țară în care statul era un opresor și-ți răpea libertatea ca și cum nu ai fi fost demn de ea, nervoasă pe orașe închise și apartamente urâte, supărată că m-am născut în România, m-am  trezit că am luat-o aiurea pe bdul Independenței în loc de strada Cuza Vodă. Bine că  mai puteam coti pe la Varice ca să ajung în Piața Unirii către stația de tramvai. La magazinul Unic, coadă mare.

Oare ce se dă? Coada pe vremea lui Ceaușescu era un deziderat spre care năzuiai, era o minune nu o nenorocire. Coada însemna că s-a băgat marfă. Vedeai o coadă, te așezai la ea, indiferent ce se vindea chiar dacă mai aveai acasă din produsul respectiv. Cumpărai ca prostul și dacă nu-ți trebuia pentru că nu știai când o să mai găsești bunătățile pe care Ceaușescu hotărâse să ni le dea cu țârâita. Coada era prea mare, imposibil să mai prind și eu ceva.  

Uit de toate tristețile, de supărarea pe comunism, de flori de tei și de plimbare. În capul meu se înșurubează un singur gând: Coadăăă, se dă ceva! Coada, ca un șarpe, ieșea din magazin ajungând aproape de treptele ce coboară în Piața Unirii. Mă uit la cei care ies din magazin cu ochii strălucind de bucurie de parcă câștigaseră la Loto, fluturând o micuță cutie în mână. Uau, cacao! Nu mai aveam  de multă vreme nici un firișor. Mi-am analizat șansele, minime spre zero, prea mulți oameni. Aveam experiență la stat la cozi și știam cam pentru câte persoane scot vânzătoarele marfa interzisă. Imposibil, aș fi stat degeaba la coadă.

Dar ce minunat ar fi fost să am și eu o cutie cu cacao!, acasă aveam nuci și făină de la mama. Aș fi putut să frământ la sfârșitul săptămânii câțiva cozonaci și să fug la Fălticeni să le duc copiilor. Cum să fac? În câteva secunde îmi trăznește o idee, coaptă de o minte febrilă care vedea deja cacaua pusă în nuca măcinată și niște cozonaci aburinzi scoși din cuptor. Ce ar fi mai important pentru oameni decât cacao? Și care să se dea în spatele magazinului. Carne? Nu, asta se dă pe rație. Ulei? Da!, uleiul se dă la liber dar nu se găsește iar între ulei și cacao, oamenii ar alege cu siguranță uleiul. Nu mă gândesc la consecințe, dacă fac bine sau nu… Ce ar putea să mi se întâmple? Mă ascund în mulțimea de gură casă din piață și urlu cât mă țin puterile: ”Se dă ulei la liber în spateeee!”

Ați văzut vreodată o sută de oameni, de toate vârstele, luând-o la fugă? Călcându-se în picioare, cu transpirația curgându-le șuvoaie pe față? Ei bine, eu am văzut. Era o nebunie! Ei erau nebuni, eu eram nebună. Comunismul era nebun că ne punea în astfel de situații. Coada s-a rupt, oamenii strigau unii la alții ”s-a băgat ulei în spate”, s-au bulucit afară din magazin și au luat-o la sănătoasa pe scări sărind treptele câte două ca să înconjoare clădirea și să fie primii la presupusa marfă mai râvnită decât cacao. N-a durat mai mult de câteva minute și clădirea magazinului a rămas goală. Goală, goluță.

Mă simțeam vinovată? Nu știu, voiam cacao, voiam să fac prăjitură copiilor mei, ăsta era singurul adevăr pe care îl recunoșteam. Eu eram nenorocita sau sistemul care nu-mi dădea posibilitatea să găsesc produsul civilizat fără să-mi rup hainele și să mă comport ca un animal?! Știam să nu va dura mai mult de 10-15 minute până când fugarii or să se dezmeticească și or să afle că nu se dă nimic în spate așa că am achitat rapid, mi-am înșfăcat cutia cu cacao frumos mirositoare și mi-am iuțit pașii spre stația de tramvai. Nimic nu îmi mai tulbura gândurile, toate amintirile dispăruseră închise într-o cutie de cacao. Eram toată un zâmbet, vedeam aluatul crescând sub mâinile mele și bucuria copiilor când aveam să scot din sacoșă cozonacii rumeni și pufoși, plini de nucă și de cacao. N-aveam nici o remușcare, nici una. Recunosc, sunt vinovată!, am făcut rost de o cutie de cacao păcălind o sută de oameni!



Categorii:Povestiri din viața reală

Etichete:, , , ,

8 replies

  1. Mare noroc sa traiesti intr-un oras universitar si sa ai si talent literar.Dar pentru ca a -ti pomenit de starea de animalitate in care te poate impinge „Statul”si nu numai in comunism am sa va relatez un episod din viata mea de om devenit animal. Era in 1985, am primit de la o vecina un telefon – s-au baga t” gaini vii ‘la piata 1 Mai. Am fugit de la servici, In cinci minute eram la piata Pe platou o remorca inconjurata de femei. Intindeau banii solicitati de „dumnezeul” care vindea gainile cantarite aproximativ (erau chiar vii) dar ce mai conta – plecau fericite. Am ajuns destul de repede la remorca (aveam 85 de kilograme.) Am solicitat 3 gaini – cum trei se mira „dumnezeu”? – Sunt cu copii – cele doua fete -de langa tomberon – sunt mici zice „dumnezeu ” – doua gaini – platesc -sunt fericit am doua gaini vii !!!. – dar soarta ma incearca -un grup de colorati sositi pe platou – ca o gramada de rugbisti imping sa ajunga la remorca. Sunt fericit am doua gaini dar simt ca mor sufocat strivit de remorca. Cand imi amintesc senzatia mi se zbarleste parul pe maini. Dau din maini si din picioare in femeile care tipa strivite de mareea neagra. Treaba lor.Eu trebuie sa traiesc Ma tarasc pe sub remorca, si scap. Am in maini doua gaini „inca vii.” Si cand ma gandesc ca unii spun ca inainte de 90 ëra „” mai bine”.A, daaa eram mai tineri! .

  2. L-am scapt pe „a-ti

  3. am citit cu foarte mare atentie intamplarile si mi au placut foarte mult, ati facut sa ma translatati pentru un moment in prea frumosul oras Iasi. Va multumesc si felicitari.

  4. Dumneavoastra ati golit un magazin cu cacao, dar eu am fost in hoarda care a navalit in magazinul „celalalt”, speriind vanzatoarele: Nu, nu se bagase zahar, o alta Lili ne pusese pe fuga degeaba🙂

    • nu puteai goli un magazin cu cacao, nu se dădea câte cutii voiai. L-am golit de oameni nu de cacao. Dacă ai fost între cei ce au fugit în spate, scuze! Dar să știi că am făcut niște cozonaci foarte buni🙂

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

anacronietzsche ~ fara semne ~

haihui printre cioburi de gand

Summum jus, summa injuria - Mai multa lege, mai putina justitie

Democratie: si astfel, neputand face ca tot ceea ce este just sa fie tare, s-a facut ca tot ceea ce este tare sa fie just. BLAISE PASCAL

France Forever

Site de povestiri din/cu/despre si in Franta.

floriniaru

Şi nimica mişcă

nwradu blog

Dubito ergo cogito, cogito ergo sum

My Weekly Book

"Sometimes, I love books more than I love people..."

Mistreata Neprietenoasa

Ce gandim, dar nu vrem sa recunoastem ...

Colivia cu papagali

Unii au o pasarica, altii au un stol cu pasarele. Eu am doar o colivie cu papagali.

Dragusanul.ro

Dubito ergo cogito, cogito ergo sum

biographia litteraria

Dubito ergo cogito, cogito ergo sum

intrenoaptesizi

A fine WordPress.com site

Omul cu Ochelari

Zâmbește! Mâine poate fi și mai greu!

The Amelie's

Povești mai noi și mai vechi, de aici sau dintr-un alt univers

gunty roth

Niscai povesti despre ce-mi mai trece si mie prin cap...

LOC DE FRECAT MENTA

Dubito ergo cogito, cogito ergo sum

Lumea lui Teonymus

Nu există viaţă fără sens, ci doar oameni care nu l-au găsit încă...

%d blogeri au apreciat asta: