S-a băgat ulei în spate


Imagine
Veneam de la Universitate. Și, pentru că orice coborîre a Copoului pe jos îmi dădea prilejul să-mi pun ordine în gînduri, să-mi revăd viața și să stabilesc cu ochii minții ce am reușit și ce nu să realizez din ceea ce visasem la 20 de ani, am luat-o agale, cu pași leneși spre Biblioteca Eminescu. Voiam să ajung în centru. Apoi, cu tramvaiul 3, întotdeauna mult prea aglomerat, urma să mă bîțîi agățată pe scări pînă în Dancu, cartierul de la marginea Iașului făcut de Ceaușescu pentru cei care nu aveau voie să aibă locuință în marele oraș.

Nefericită măsură. Învățai de te lua dracu’, îți făceai mii de visuri. Apoi erai nevoit să accepți o repartiție la țară; o navetă insuportabilă de la școală spre o locuință într-un cartier murdar și neterminat, cu alei neasfaltate, în care noroiul era pînă la glezne cînd ploua, cu moloz prin toate cotloanele și cu copii, cîtă frunză și iarbă, care se fugăreau printre materiale de construcție, lăsate vraiște de muncitori. Orașul era închis pentru noi, profesorii, care ne crezusem la 20 de ani niște mici Platon(i).

Era iunie 1989. Terminasem anul școlar iar pe copii îi lăsasem la Fălticeni. Aveam de învățat. Mă pregăteam pentru sesiunea din vară. O studentă întîrziată la drept. La Universitate mă duceam cu la un curs cu cei de la zi pentru că, în afară de notițele profesorului, nu se găseau manuale. Simțeam aerul studențesc prin toți porii. Aveam 30 de ani dar mă simțeam adolescentă, gata să cuceresc lumea. Era un sentiment atît de frumos încît nu aveam de gînd să măresc pasul.

Vara izbucnise furtunos prin ramurile copacilor, înșirați  maiestos de-a lungul  bulevardului. Mirosul sublim al teilor îmi invada simțurile. Florile erau pe trecute. Vîntul le răzlețise de prin copaci așezîndu-le,  ca un covor suav, sub pașii mei mărunți.  Priveam mărunțelele flori care se jucau vesele pe trotuar și mă bucuram ca un copil de adierea caldă, care-mi zburătăcea părul.

Eram în Copou, veneam de la Universitate din mijlocul cărților, eram din nou studentă și mă simțeam adolescentă. Totul era minunat. ”Gata cu gînduri despre filosofii ratați și un sistem mizerabil, care îți organizează viața cum cred mai marii lui, făcuți domni la Ștefan Gheorghiu. Plecați din capul meu! Vreau să mă bucur de vară, de flori, de Copou, de plimbare.”

Tristă că trăiam într-o țară în care statul era opresor și-ți răpea libertatea ca și cum nu ai fi fost demn de ea, nervoasă pe orașe închise și apartamente urîte, supărată că m-am născut în România, m-am  trezit că am luat-o aiurea pe bulevardul Independenței. Bine că puteam coti pe la Varice, ca să ajung în Piața Unirii către stația de tramvai.

La magazinul Unic, coadă mare.”Oare ce se dă?”

Coada, pe vremea lui Ceaușescu, era un deziderat spre care năzuiai, o minune  – nu o nenorocire. Coada însemna că s-a băgat marfă. Vedeai o coadă, te așezai indiferent ce se vindea, chiar dacă mai aveai din produsul respectiv. Cumpărai ca prostul și dacă nu-ți trebuia. Pentru că nu știai cînd o să mai găsești bunătățile pe care Ceaușescu hotărîse să ni le dea cu țîrîita.

Mă uit. Imposibil să mai prind ceva. Și deodată….

Uit de toate tristețile, de supărarea pe comunism, de flori de tei și de plimbare. În capul meu se înșurubează un singur gând: Coadăăă, se dă ceva!

Ca un șarpe, ieșea din magazin ajungînd aproape de treptele ce coboară în Piața Unirii. Mă uit la cei care ies. Au ochii strălucitori, de parcă cîștigaseră la Loto. Flutură o cutie. Uau, cacao! Nu mai aveam  nici un firișor.

Mi-am analizat șansele. Minime spre zero. Aveam experiență la stat la cozi, știam cam pentru cîte persoane scot vînzătoarele marfa interzisă.

Dar ce minunat ar fi fost să am o cutie cu cacao! Acasă aveam nuci și făină de la mama. Aș fi putut frămînta, la sfîrșitul săptămînii,  cîțiva cozonaci; să fug la Fălticeni și să-i duc copiilor. Cum să fac?

În cîteva secunde îmi trăznește o idee, coaptă de o minte febrilă. Vedeam deja cacaua pusă în nuca măcinată și niște cozonaci aburinzi, scoși din cuptor. ”Ce e mai important decît cacaua? Care să se dea în spate. Carne? Nu, se dă pe rație. Ulei? Da! Daa! Uleiul se dă la liber. Iar între ulei și cacao, oamenii ar alege  uleiul.”

Nu mă gîndesc la consecințe, dacă fac bine sau nu… Mă ascund în mulțimea de gură casă din piață și urlu cît mă țin puterile:

–  Se dă ulei în spateeee!”

Ați văzut vreodată o sută de oameni, de toate vîrstele, luînd-o la fugă? Călcîndu-se în picioare, cu transpirația curgînd șuvoaie pe față? Ei bine, eu am văzut. Era o nebunie! Ei erau nebuni, eu eram nebună. Comunismul era nebun. Coada s-a rupt, s-a destrămat, oamenii strigau ”s-a băgat ulei în spate”. S-au bulucit afară din magazin și au luat-o la sănătoasa pe scări, sărind treptele cîte două, ca să înconjoare clădirea și să fie primii la presupusa marfă, mai rîvnită decît cacao. N-a durat mai mult de cîteva minute. Magazinul a rămas gol. Gol, goluț.

Mă simțeam vinovată? Nu știu, voiam cacao, voiam să fac prăjitură copiilor mei,  era singurul adevăr pe care îl recunoșteam. Eu eram nenorocita sau sistemul care nu-mi dădea posibilitatea să găsesc produsul civilizat, fără să-mi rup hainele și să mă comport ca un animal?!

Știam să nu va dura mai mult de 10-15 minute pînă cînd fugarii aveau să se dezmeticească. Așa că am achitat rapid, am înșfăcat cutia cu cacao frumos mirositoare și am iuțit pașii spre stația de tramvai. Nimic nu îmi tulbura gîndurile. Toate amintirile dispăruseră, închise într-o cutie de cacao.

Toată un zîmbet, vedeam aievea aluatul crescînd sub măinile mele și bucuria copiilor, cînd aveam să scot din sacoșă cozonacii rumeni și pufoși, plini de nucă și de cacao. N-aveam nici o remușcare.

Recunosc, sunt vinovată!

Reclame


Categorii:Povestiri din viața reală

Etichete:, , , ,

8 răspunsuri

  1. Mare noroc sa traiesti intr-un oras universitar si sa ai si talent literar.Dar pentru ca a -ti pomenit de starea de animalitate in care te poate impinge „Statul”si nu numai in comunism am sa va relatez un episod din viata mea de om devenit animal. Era in 1985, am primit de la o vecina un telefon – s-au baga t” gaini vii ‘la piata 1 Mai. Am fugit de la servici, In cinci minute eram la piata Pe platou o remorca inconjurata de femei. Intindeau banii solicitati de „dumnezeul” care vindea gainile cantarite aproximativ (erau chiar vii) dar ce mai conta – plecau fericite. Am ajuns destul de repede la remorca (aveam 85 de kilograme.) Am solicitat 3 gaini – cum trei se mira „dumnezeu”? – Sunt cu copii – cele doua fete -de langa tomberon – sunt mici zice „dumnezeu ” – doua gaini – platesc -sunt fericit am doua gaini vii !!!. – dar soarta ma incearca -un grup de colorati sositi pe platou – ca o gramada de rugbisti imping sa ajunga la remorca. Sunt fericit am doua gaini dar simt ca mor sufocat strivit de remorca. Cand imi amintesc senzatia mi se zbarleste parul pe maini. Dau din maini si din picioare in femeile care tipa strivite de mareea neagra. Treaba lor.Eu trebuie sa traiesc Ma tarasc pe sub remorca, si scap. Am in maini doua gaini „inca vii.” Si cand ma gandesc ca unii spun ca inainte de 90 ëra „” mai bine”.A, daaa eram mai tineri! .

  2. L-am scapt pe „a-ti

  3. am citit cu foarte mare atentie intamplarile si mi au placut foarte mult, ati facut sa ma translatati pentru un moment in prea frumosul oras Iasi. Va multumesc si felicitari.

  4. Dumneavoastra ati golit un magazin cu cacao, dar eu am fost in hoarda care a navalit in magazinul „celalalt”, speriind vanzatoarele: Nu, nu se bagase zahar, o alta Lili ne pusese pe fuga degeaba 🙂

    • nu puteai goli un magazin cu cacao, nu se dădea câte cutii voiai. L-am golit de oameni nu de cacao. Dacă ai fost între cei ce au fugit în spate, scuze! Dar să știi că am făcut niște cozonaci foarte buni 🙂

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

w

Conectare la %s

arta si natura

O constiintă încarcată are nevoie sa se confeseze. O operă de artă reprezintă o confesiune. Albert Camus

Doctor de Romanica'

Aventurile unui doctor in tara tuturor posibilitatilor

CER's Blog

Just another WordPress.com weblog

Alexandrina Chelu's Blog

Oameni de valoare

anacronietzsche ~ fara semne ~

haihui printre cioburi de gand

Summum jus, summa injuria - Mai multa lege, mai putina justitie

Democratie: si astfel, neputand face ca tot ceea ce este just sa fie tare, s-a facut ca tot ceea ce este tare sa fie just. BLAISE PASCAL

France Forever

Site de povestiri din/cu/despre si in Franta.

floriniaru

Şi nimica mişcă

nwradu blog

Dubito ergo cogito, cogito ergo sum

My Weekly Book

"Sometimes, I love books more than I love people..."

Mistreata Neprietenoasa

Ce gandim, dar nu vrem sa recunoastem ...

Colivia cu papagali

Unii au o pasarica, altii au un stol cu pasarele. Eu am doar o colivie cu papagali.

Dragusanul.ro

Dubito ergo cogito, cogito ergo sum

biographia litteraria

Dubito ergo cogito, cogito ergo sum

intrenoaptesizi

A fine WordPress.com site

Omul cu Ochelari

Zâmbește! Mâine poate fi și mai greu!

The Amelie's

Povești mai noi și mai vechi, de aici sau dintr-un alt univers

gunty roth

Niscai povesti despre ce-mi mai trece si mie prin cap...

%d blogeri au apreciat asta: