Un altfel de soldat Svejk


LILI ARMATA
– Scoală puturoaso și hai! Ai lipsit și marțea trecută, poate își pierzi bursa dacă mai chiulești. Te omoară tac-tu în bătaie!

Așa am fost trezită de colegele de cameră într-o zi de marți, obligată să mă îmbrac în hainele de soldat și să merg pe Dealul Șorogarilor la instrucție.

Mare nenorocire a fost pentru mine să fac armata, n-aveam nici un pic de talent în materie de arme, de instrucție și nici disciplina necesară pentru a putea fi numită soldat. Of, dacă știam că la 46 de kilograme ești scutit de armată, toată vara dinaintea anului I aș fi făcut cură de slăbire, oricum nu aveam de dat jos mai mult de 3-4 kile.  Măgduța, colega mea care a fost sub barem, ne-a scos limba 3 ani de zile; în timp ce noi ne duceam la instrucție ea își făcea de lucru prin cămin, liberă ca pasărea cerului. Muream de ciudă.

Eram în anul II, aveam o locotenentă drăguță și înțelegătoare, fericite că am scăpat de nebuna care ne scosese din sărite în anul I comportându-se cu noi de parcă eram făcute din oțel și, pe sub fustă, am fi fost bărbați. Cea nouă era o dulceață, a fost prietena noastră iar viața de armată a devenit mai roz odată cu venirea ei. Sigur, erau niște reguli de respectat dar cu ea totul mi s-a părut mult mai ușor, chiar dacă nu am devenit fan armata.

Cel mai tare mă enervau zilele în care eram obligate să facem instrucție pe Dealul Șorogari din Copou. Trebuia să ne târâm pe jos, ”culcat!”, ”în picioare, soldat!”, ”arma la picior!”, ”înainte marș!”. Ce prostie! Noi eram niște fete gingașe și romantice, cum putea crede sistemul comunist că urma să împușcăm pe cineva, chiar și în vreme de război? Cine naiba își imagina că fetele alea, îmbrăcate cu forța în soldați, urmau să devină Ecaterine Teodoroiu?

Mai cu seamă în anul II, Șorogarii deveniseră o pacoste pentru că după șase ore de instrucție ne așteptau patru ore de Titus Raveica (curs și seminar) de la care nu puteai nici visa să chiulești iar de citit aveam cât carul. Domnul profesor era considerat cuiul facultății, treceai de examenul lui, te vedeai absolvent. Din pricina lui mai chiuleam dimineața de la armată și îngroșam rândurile celor care învățau la Biblioteca Eminescu.

Ei, dar aveau și fetele dreptate, nici nu puteam chiuli în fiecare săptămână. Mă mai târâse de vreo două ori colonelul Ionescu la decan să mă pârască că chiulesc și să-i ceară să ia măsuri. Noroc că aveam un decan bun ca pâinea caldă, se prefăcea că ne ceartă cât stătea colonelul în birou, apoi ne întreba dacă chiuleam ca să mergem la bibliotecă și ne lăuda. Dacă ar fi știu bietul colonel că îl porecleam ”Cine-i mic și verde și din iarbă nu se vede” probabil ar fi urmărit mai abitir pedepsirea noastră.

Iritată de toate aceste gânduri, m-am urnit de sub pătura caldă și am plecat, mai mult adormită, să fac duș. Ce mișto, era vară și puteam să fac duș cu apă rece întrucât era o adevărată aventură să faci duș cu apă caldă dimineața. Trebuia să te scoli înainte de ora 6,00 și să îți ții rând. Apa caldă curgea numai o oră, minunea se năștea la ora 6,00 și se termina brusc la ora 7,00.

Fetele mi-au transmis că nu mă mai așteaptă, era târziu și eu nu dădeam semne că sunt gata. ”Nu-i nimic, am să merg singură, ce mare brânză? Și-apoi, chiar dacă o să întârzii, ce se poate întâmpla? În afara unor priviri dojenitoare din partea locotenentei, altceva ce? Doar nu eram la cazarmă și nu putea să mă aresteze ca într-o unitate militară adevărată!” Am lăsat fetele să plece și m-am îmbrăcat tacticos, fără să mă grăbesc. Când am terminat, căminul se golise, fetele se răspândiseră care încotro, unele la cursuri iar colegele mele, mai harnice, spre Dealul Șorogari, la blestemata de instrucție.

De la Universitate trebuia să merg câteva stații cu tramvaiul, până sus, în capătul Copoului. Dealul Șorogari era plin de viță de vie și pe acolo ne chinuia talentul să devenim ”soldatul universal”. Toamna dădeam iama în strugurii copți, ne ascundeam între doi butuci să ne ghiftuim cu boabele dulci, atente să nu ne prindă paznicii de la CAP.

”Iacă-tă, la asta nu m-am gândit!” La bibliotecă, un tramvai se stricase pe linie și toată lumea urca Copoul pe jos. Ghinion? Sau poate noroc, nu mi-ar fi stricat un pic de mișcare, mă mai trezeam puțin pentru că în toată graba nu apucasem să îmi beau cafeaua. Am luat-o voios la deal, cu pas grăbit. O mică întârziere mi-ar fi fost trecută cu vederea dar nici să întind coarda prea mult nu se cuvenea, era prea drăguță locotenenta.

Bulevardul Copou gemea pe ambele trotuare de militari care se scurgeau către serviciu, mai sus de universitate funcționând o unitate militară. Grăbită cum eram, am depășit mai mulți ofițeri ce urcau Copoul agale. Învățasem că un soldat, în momentul în care trece pe lângă un militar mai mare în grad, trebuie să ducă mâna la bonetă și să îl salute. Nu cunoșteam părea bine gradele dar era clar că toți domnii ăia sunt ofițeri, așa că am făcut scurtă la mână, tot salutând în dreapta și în stânga. Nu mă dumiream, însă, de ce nu primeam răspuns la salutul militar aplicat regulamentar ci doar câte un hohot de râs sau un zâmbet larg și ciudat din partea adrisanților.

”Ce dracu?” m-am gândit, derutată de hlizeala ofițerilor, ”oi fi având  șlițul descheiat la pantaloni?”,  ”n-oi fi încheiată la veston?”. Încetișor, să nu se observe că intrasem în panică, în paralel cu mâna pe care o ridicam în permanență la bonetă, m-am pipăit. Toate păreau la locul lor. Aveam pantaloni și aveau fermoarul bine tras, vestonul era încheiat regulamentar, bocancii erau în picioare. Nu mai înțelegeam nimic, nu eram desculță, nu eram despuiată, de ce dracu’ rânjeau la mine toți șmecherii pe lângă care treceam? Pentru că nu era nici un zâmbet fermecător, ca să cred că se îndrăgostiseră de mine la prima vedere, chicoteala era ironie. Noroc că unitatea militară era situată la un kilometru de stația de tramvai de unde plecasem. După ce am trecut de ea, am scăpat, până în Șorogari n-am mai întâlnit hlizeli din partea trecătorilor. Însă nici n-am mai avut pe cine saluta.

Instrucția începuse. Întârziasem destul de mult. M-am strecurat pe furiș, până la grupa mea, să nu mă vadă colonelul care ne păstorea, micuțul colonel Ionescu care ne ducea de urechi la decanat. Când am ajuns, locotenenta era acolo și, după aceleași reguli, am dus mâna la bonetă să o salut și să mă scuz că am întârziat.

–        Cum dracu’ ai plecat din cămin, măi? m-a admonestat. Tu nu te uiți cum te îmbraci când pleci la armată?

–        Dar ce am? Că nu înțeleg nimic, i-am spus și din nou mi-am trecut în inspecție vestimentația: pantalonii, vestonul, bocancii, toate erau la locul lor. M-au luat în râs toți ofițerii pe Copou și habar n-am de ce .

–        Așa, controlează-te, zănatico! Ai pantaloni? Ai. Ai veston și bocanci? Ai. Da’ în cap te-ai uitat?

În timp ce fetele izbucniseră cu toate într-un râs sănătos, eu duceam mirată mâinile la cap convinsă că îmi ieșiseră pletele aiurea de sub bonetă. Când colo, ce să vezi?, am dat direct de păr. Unde îmi era boneta? M-am pipăit de mai multe ori, în hohotele lor de râs, în timp ce realizam motivul pentru care rânjiseră toți ofițerii.

 



Categorii:Povestiri din viața reală

Etichete:, , , , ,

2 replies

  1. Buna. Ar trebui sa precizezi, pentru cei care nu au inteles foarte bine acest aspect, ca in perioada respectiva in regulamentul militar era prevazut ca gradele inferioare isi saluta superiorii ducand mana la tampla doar daca au boneta pe cap. Cu capul descoperit salutul se efectua doar verbal, fara gestul mainii. Mi se pare ca de cativa ani regulamentul s-a modificat, fiind permis salutul si cu capul descoperit.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

anacronietzsche ~ fara semne ~

haihui printre cioburi de gand

Summum jus, summa injuria - Mai multa lege, mai putina justitie

Democratie: si astfel, neputand face ca tot ceea ce este just sa fie tare, s-a facut ca tot ceea ce este tare sa fie just. BLAISE PASCAL

France Forever

Site de povestiri din/cu/despre si in Franta.

floriniaru

Şi nimica mişcă

nwradu blog

Dubito ergo cogito, cogito ergo sum

My Weekly Book

"Sometimes, I love books more than I love people..."

Mistreata Neprietenoasa

Ce gandim, dar nu vrem sa recunoastem ...

Colivia cu papagali

Unii au o pasarica, altii au un stol cu pasarele. Eu am doar o colivie cu papagali.

Dragusanul.ro

Dubito ergo cogito, cogito ergo sum

biographia litteraria

Dubito ergo cogito, cogito ergo sum

intrenoaptesizi

A fine WordPress.com site

Omul cu Ochelari

Zâmbește! Mâine poate fi și mai greu!

The Amelie's

Povești mai noi și mai vechi, de aici sau dintr-un alt univers

gunty roth

Niscai povesti despre ce-mi mai trece si mie prin cap...

LOC DE FRECAT MENTA

Dubito ergo cogito, cogito ergo sum

Lumea lui Teonymus

Nu există viaţă fără sens, ci doar oameni care nu l-au găsit încă...

%d blogeri au apreciat asta: