Firavă, gemînd ușor să nu o auzim – consideră că avem destule necazuri ca să ne mai încarce și cu durerile ei, tîrîndu-și piciorul bolnav în care medicii i-au înfipt patru tije metalice pentru ca să-i salveze viața, mama a rămas singura mea legătură cu copilăria. Cît trăiește, va fi cineva îngrijorat pentru mine. ”Copchilă, e frig, ai grijă cum te îmbraci!” Mă pot considera copil cît există mama.

Ce viață a avut! O copilă la vremea cînd linia a III-a a frontului se apropia de Suceava. Fugind din calea morții, au plecat în bejenie cu niște papuci din pînză în picioare, care s-au rupt prea repede. Bunicul și fratele, Constantin, erau pe front. S-a dat ordin de evacuare și n-au avut încotro. Și-au lăsat căsuța cu toate lucrușoarele, au abandonat găinile și au pornit în pribegie. Peste 20 de km pe jos. Dormind prin miriști, mîncînd mămăligă goală sau cîte un coltuc de pîine veche. Bunica nu le-a lăsat să ia decît o bocceluță cu două-trei foanțe. A preferat să pună în căruța unor cunoștințe de-ale gurii. Iar în urma căruței s-au aliniat fetele, bunica și… vaca, constanta fiecărei familii. Renunțai la multe, nu și la văcuță. Laptele era siguranța că-ți vei ostoi, cumva, foamea .

Au fost cazate într-o altă comună, departe de front, într-o casă din paiantă cu două camere. Claie peste grămadă. Mama și surorile ei împreună cu bunica în una iar o altă familie în cea de a doua. Dormeau pe jos, pe țoalele găsite în casa pustie. Frica fetelor era să nu fie batjocorite. Se fereau să meargă singure prin sat. Uneori, erau chemate să sape șanțuri. Bunica se oferea să meargă ea, înspăimîntată să-și lase fetele printre soldați. Norocul lor a fost o familie înstărită. Doamna casei o chema pe mama și pe surori să o ajute la curățenie. Plătite în mîncare. Tot doamna a vorbit cu comandantul trupelor de soldați să le lase în pace.

Îi e greu să-mi povestească cum a fost. Oftează și-mi spune doar că a fost mai mult decît îmi pot imagina. Nu știe de unde au avut putere, dar au reușit să scape fără să fie batjocorite.

Le chinuia foamea, o foame nebună care nu se mai sfîrșea, își aduce aminte. Cînd le-au anunțat că se pot reîntoarce, au chiuit. Curtea era în paragină. Din porumb, rămas necules, au zărit ițindu-se găinile slabe dar vii, cotcodăcind a foamete și fetele au izbucnit în lacrimi.

Mai tîrziu alte greutăți. Una dintre surori s-a stins bolnavă de tifos negru – boală datorată războiului; o alta a fost  declarată nebună după ce doctorii i-au atins un nerv într-o banală extracție de amigdale; bunicul a venit de pe front bolnav și a murit la scurt timp iar Constantin a fost împușcat în București, cînd ieșea dintr-un magazin, fiind suspectat că ar fi fost legionar. Mama  a trecut peste toate. Cu sufletul trist dar și cu bucuria căsătoriei cu tata. Au urmat grijile pentru noi: să învățăm  bine, să fim demni, respectuoși, să devenim oameni, să fim fericiți.

Cînd mă întorc în vreme o văd aplecată peste războiul de țesut sau cosînd plapume. Tristă, fredona cîntece de jale, despre femei cărora nu li s-a mai întors bărbatul din război. Erau cîntecele tinereții ei. Sau, veselă, desenînd pe geamul înghețat. În cîteva minute, de sub degetul care se mișca repede pe geamul plin de promoracă,  imaginile prindeau viață. Iar noi, niște țînci care nu treceam de pervazul ferestrei, ne trezeam aruncați în mijlocul unei povești minunate.

Știți ce este ciudat? Cînd trăia tata era foarte supărată pe el pentru că nu o lăsa să se uite la televizor decît  la știri și, poate, duminica la un film sau o emisiune. Tata considera o prostie să stai cu ochii în ecran. Iar mama îl bombănea. După ce tata și-a luat o slujbă în cer, mama, la ani de la plecarea lui, deschidea televizorul numai pe știri. În rest, ne spunea că este ”o prostie”. Acasă, la Fălticeni, hainele tatii au stat ani de zile în cuierul de după sobă, acolo unde le ținea înainte să plece.

Nu va trăi veșnic. Dar fiecare zi este o binecuvântare. Nimic nu-i mai frumos decît  să-mi spună cineva copilă. Iar eu să spun mama.

La mulți ani, mamă!

Categorii:Povestiri din viața reală

Etichete:copii, durere, iubire, la mulți ani, mama, povești