În căminul de fete al Liceului pedagogic era un singur televizor. așezat pe peretele unui hol uriaș de la parter, cu 10-15 scaune așezate în fața lui. De cele mai multe ori nici nu apucam să vedem tot filmul sau toată emisiunea preferată pentru că la ora 22,00 se dădea stingerea și doar cu mare greu și rugăminți fierbinți mai eram lăsate un sfert de oră să vedem finalul.

Nimic nu anunța în ziua aceea că va urma o nenorocire pentru România, cu consecințe din cele mai dezastroase și care urma să ne afecteze mulți ani după. Un început de martie normal, tocmai dăruisem mărțișoare, care vesteau venirea primăverii, și ne pregăteam sufletește să primim flori de 8 Martie de la băieții care ne simpatizau prin liceu. O zi ca toate celelalte, cu ore plictisitoare și meditațiile de după amiază care, cel mai ades,  ne scoteau din sărite.

Și o seară la fel de normală ce nu anunța nimic deosebit. La televizor rula un film bulgăresc „Dulce şi amar”,  început la 20,30. Cum titlul era unul atractiv, sugerând un subiect romantic, holul căminului pedagogic se umpluse până la refuz – pe scaune și pe jos pe mochetă erau peste 60 de fete dornice să urmărească un film bun, căci arareori erau filme sau emisiuni care să ne capteze atenția. Deși nu era o poveste de dragoste, filmul începuse să ne placă așa încât nu am dat importanță primelor semne că se apropie o catastrofă. Pe la 21,30 a început să se clatine podeaua căminului de fete însăă am crezut că e doar o părere. Televizorul făcea tot felul de fițe, ba se oprea, ba se aprindea, enervându-ne la maxim.

Câteva secunde n-a dat nici una importanță zgâlțâielilor, preocupate să reparăm cu un pumn televizorul. Totul până când am auzit urletul pedagogelor: ”Toată lumea afară, cutremur!”, moment în care ne-am dat seama că se întâmplă ceva groaznic și ne-am bulucit cu toate spre ieșire, în pijamale sau cămăși de noapte. Nu mai trăisem în cei 19 ani un cutremur, așa că nu știam prea multe decât în teorie. Din gură în gură, ca la telefonul fără fir, auzeam tot felul de vești alarmante: că Bucureștiul, Iașiul și alte orașe din țară sunt sub dărâmături, că sunt oameni morți și răniți. O mare de fete cu ochii plini de lacrimi, așa arăta strada din fața căminului Liceului pedagogic în seara de 4 martie 1977.

Timp de vreo două ore am stat în fața căminului, fiindu-ne frică să intrăm înăuntru cu toate că vântul de primăvară ne intra în oase și pedagoga ne ruga să intrăm. Înfrigurate, înspăimântate, ne îmbărbătam una pe alta că nu s-a întâmplat nimic pe acasă, că cei dragi nouă sunt bine și sănătoși. Eu aveam și sora și fratele la Iași, ambii  studenți, și muream puțin câte puțin de teama să ni li se fi întâmplat ceva. Între teamă și lacrimi de deznădejde s-a strecurat și o întâmplare comică. Una dintre colegele mele, în primele secunde după ce am ajuns afară, țipaa disperată că pedagoga nu o lăsa să mai urce pentru câteva secunde în cameră ca să-și recupereze bijuteriile (niște gablonțuri) de la prietenul ei. Dacă era să moară voia să o facă cu darurile de la iubitul ei lângă inimă și lacrimile care arătau o hotărâre comico-tragică. Povestea  ne-a înseninat fețele pentru câteva momente.

În zilele următoare, după restabilirea liniilor telefonice și reluarea emisiilor de televiziune, am văzut cu deznădejde în ochi ce dezastru era în țară și mai cu seamă în București. Mii de oameni a căror existență a fost distrusă sau schimbată pentru totdeauna în doar câteva minute, familii care au rămas să-și plângă morții sau locuințe distruse din care rămăsese doar un morman de cărămizi. Am văzut în zilele acelea oameni deznădăjduiți, oameni speriați dar și o solidaritate umană. Una pe care am descoperit-o atunci și pe care n-am mai regăsit-o nicicând după. De parcă Dulcele și Amarul  – din filmul al cărui sfârșit nu-l mai apucasem – se împleteau într-o simbioză perfectă.

Categorii:Povestiri din viața reală

Etichete:cutremur, deznădejde, dărâmături, groază, liceu