În căminul de fete al Liceului pedagogic era un singur televizor. așezat pe peretele unui hol uriaș de la parter, cu 10-15 scaune așezate în fața lui. De cele mai multe ori nici nu apucam să vedem tot filmul sau toată emisiunea preferată. La ora 22,00 se dădea stingerea și doar cu mare greu și rugăminți fierbinți mai eram lăsate un sfert de oră să vedem finalul.
Nimic nu anunța că va urma o nenorocire pentru România, cu consecințe cumplite și care urmau să ne afecteze mulți ani după. Un început de martie normal. Tocmai dăruisem mărțișoare, care vesteau venirea primăverii, și ne pregăteam să primim flori de 8 Martie, de la băieții care ne simpatizau. O zi ca toate celelalte. Ore plictisitoare și meditațiile de după amiază care, cel mai ades, ne scoteau din sărite.
Și o seară la fel de normală. La televizor rula un film bulgăresc „Dulce şi amar”, început la 20,30. Cum titlul era unul atractiv, sugerînd un subiect romantic, holul căminului pedagogic se umpluse pînă la refuz – pe scaune și pe jos pe mochetă erau peste 60 de fete dornice să urmărească un film bun. Deși nu era o poveste de dragoste, filmul începuse să ne placă.
Pe la 21,30 a început să se clatine podeaua căminului de fete. Întîi am crezut că e doar o părere. Televizorul făcea tot felul de fițe, ba se oprea, ba se aprindea.
Cîteva secunde n-a dat nici una importanță zgîlțîielilor, preocupate să reparăm cu un pumn televizorul. Pînă cînd am auzit urletul pedagogelor: ”Afar! Cutremur!”. Ne-am bulucit spre ieșire așa cum eram, în pijamale sau cămăși de noapte. Nu mai trăisem în cei 19 ani un cutremur. Din gură în gură, ca la telefonul fără fir, auzeam tot felul de vești alarmante: că Bucureștiul, Iași și alte orașe din țară sunt sub dărîmături, că sunt oameni morți și răniți. O mare de fete cu ochii plini de lacrimi, așa arăta strada din fața căminului Liceului pedagogic în seara de 4 martie 1977.
Timp de vreo două ore am stat în fața căminului. Ne era frică să intrăm cu toate că vîntul de primăvară ne intra în oase iar pedagoga încerca să me convingă să s-a terminat. Înfrigurate, înspăimîntate, ne îmbărbătam una pe alta. Eu aveam sora și fratele la Iași, ambii studenți; muream de teama să ni li se fi întîmplat ceva.
Între teamă și lacrimi, s-a strecurat și o întîmplare comică. Una dintre colege, în primele secunde după ce am ajuns afară, țipa, disperată că pedagoga nu o lăsa să mai urce pentru cîteva clipe în cameră, ca să-și recupereze bijuteriile (niște gablonțuri) de la prietenul ei. Dacă era să moară, voia să o facă cu darurile de la iubitul ei lîngă inimă. Întîmparea ne-a înseninat fețele.
În zilele următoare, după restabilirea liniilor telefonice și reluarea emisiilor de televiziune, am văzut ce dezastru era în țară, mai cu seamă în București. Mii de oameni a căror existență a fost distrusă sau schimbată pentru totdeauna, familii care au rămas să-și plîngă morții. Sau locuințe din care rămăsese doar un morman de cărămizi. Am văzut atunci oameni deznădăjduiți, oameni speriați. Dar și solidaritate umană. Una pe care mai regăsit-o după. De parcă Dulcele și Amarul se împleteau într-o simbioză perfectă.
Categorii:Povestiri din viața reală
Banuiesc ca vom afla daca oamenii mai sunt capabili de solidaritate in astfel de situatii. Vor urma si alte cutremure, dar s-ar putea ca varsta sa va schimbe perceptia.