Umor de instanță (Copilul și avocata)


ImagineEl, un tip deosebit de inteligent, spirt la minte și bun cunoscător al dreptului. Toată lumea știa că este din neam de rromi dar asta însă nu-l făcea mai puțin civilizat, politicos, un apărător pe care îl căutau îndeobște clienții pentru seriozitatea cu care își ținea pledoariile în fața judecătorilor, bine pregătit pe dosare. Un avocat care arareori pierdea un proces.

Ea, o avocată de mult aflată la vârsta de pensionare dar care ținea cu dinții să mai apere un client, apoi altul și altul. Nu știu dacă o făcea pentru bani, posibil să o fi făcut ca să-și țină mintea trează. Pregătită și ea, n-am ce zice. Doar că era acrită de vreme și ani și nu de puține ori intrase în conflict cu colegii avocați căci îi sărea țandăra din te miri ce. Era cunoscută drept o cață și în lumea judecătorilor și procurorilor, nu cred că existau prea multe persoane din lumea justiției care să declare că au vreun dram de simpatie pentru ea. Nici clienții nu-și permiteau să o contrazică pentru că i se dusese buhul că e mai bine să o lași în apele ei, nici nu apucai să spui două cuvinte că te punea la punct cu o voce ascuțită și cuvinte jignitoare.

Acestea erau personajele dintr-o zi de iunie în care curgeau șiroaiele de apă pe noi în sala de judecată. Căci în anii aceia de început de democrație nu existau aparate de aer condiționat, vedeai pe ici pe colo câte un ventilator doar la instanțele superioare și cam atât. Cei doi protagoniști erau adversari într-un proces cu privire la Legea 18/91, în care doi frați care se certau cu privire la pământul lăsat moștenire de părinții lor decedați.

Ca să-mi înțelegeți povestea trebuie să mă abat puțin de la subiect și să vă spun câte ceva despre Legea 18. Una din nemulțumirile cu care a fost primită de cetățeni era faptul că stabilea că se reconstituia dreptul de proprietate aceluia dintre moștenitori care (într-un anumit termen) făcea cerere de retrocedare. Așadar, dacă părinții lui X și a lui Y fuseseră obligați să cedeze statului comunist șase hectare de pământ, odată cu măreața idee a cooperativizării din anii 1958-1962, cei doi frați aveau șansa să primească pământul confiscat înapoi cu condiția să facă cerere și să probeze că părinții lor au fost înscriși în CAP cu acele hectare. În realitate doar unul din frați (să-i zicem X) făcea cerere și aici au apărut în practică două variante: fie punea pe cerere și pe fratele său Y sau făcea cerere doar în numele său. Ei, în ipoteza a II-a legea îl considera pe fratele Y renunțător la succesiunea de pe urma defuncților săi părinți și emitea titlul de proprietate doar pe numele celui care făcuse cerere în nume personal, în cazul nostru X. Cum titlurile au apărut târziu, după ani și ani (unele nu s-au eliberat nici azi), fratele Y afla mult după trecerea termenului prevăzut de lege că fratele lui, prin această cerere individualizată doar pe numele lui, i-a suflat practic moștenirea. Totul însă legal. Aceste situații au născut sute de mii de litigii în instanță și un asemenea litigiu se desfășura și în acea zi la Judecătorie, avocatul nostru apărându-l pe fratele X iar avocata pensionară pe  fratele Y.

Dna avocată avea o fiică plecată de multă vreme în Statele Unite și pesemne că îi trimise un pachet plin cu tot felul de smacuri. Iar ea, mult prea neglijentă cu propria-i înfățișare dar vrând totuși să-și dea un aer tineresc, își luase în poșetă un ruj cu care, în sala destinată avocaților, se dăduse pe buze pe de rost, fără să se uite în oglindă. Rujul însă, deși arată de culoare roșie, era în fapt un albastru destinat pentru machiajul de ochi.

Toți avocații au făcut ochii cât cepele când au văzut buzele albastre ale colegei lor mai în vârstă dar nici unul nu a scos un cuvânt. Râsul le gâlgâia în gâtlej însă nici un sunet nu ieșea de pe buzele care abia se abțineau să nu se deschidă într-un hohot nestăpânit de râs. Unii nu au făcut-o din răzbunare pe acreala cu care îi trata dna avocată, cei mai tineri nu voiau să-i audă țipetele dacă n-ar fi înțeles că vor să-i facă un bine iar alții rămăseseră indiferenți. Dacă femeia voia buze albastre, nu era treaba lor. 

El era deja în sala de judecată, așteptându-și adversara. Și pentru că în ziua aceea nu avusese cu cine să-și lase copilul acasă, un puști frumușel de patru ani, îl luase cu el, îl așezase la masa avocaților, îi dăduse o carte de colorat și multe carioci și îl dăscălise că trebuie să nu-l deranjeze pe tata câtă vreme este la serviciu. Copilul ascultător, nici nu ridica ochii din foile de hârtie, colorând de zor animalele din paginile cărții.

Intrarea avocatei cu buzele albastre în sală a stârnit multă rumoare în rândul asistenței, acei gură cască pe care îi găsești mai întotdeauna pe la instanțe. Era o apariție stranie care trezea comentarii dar mulțimea s-a potolit imediat când judecătorul a cerut aspru să se facă liniște în sală. În fine, nici judecătorul nu a dat prea multă importanță buzelor dnei avocate, atent fiind la munca pe care o desfășura, la probe, martori și pledoarii.

N-a trecut multă vreme și grefiera a strigat dosarul fraților X și Y iar cei doi avocați s-au ridicat în picioare să își apere clienții. Au început pledoariile, cuvântul unuia și dreptul la replică a celuilalt. La un moment dat, avocatul a înțepat-o ironic pe colega sa, spunându-i că da, Legea 18 retroceda pământurile luate de comuniști dar nu le ducea cu traista acasă. Așa încât îi recomanda acesteia să-i transmită clientului său că va pierde procesul tocmai pentru faptul că a stat pe cuptor sau la crâșmă așteptând ca fratele său să facă cerere și în numele lui sau ca primăria să-i care pământul în poartă.

Iritată de ironia colegului, ea, aflată la cea de a doua masă destinată avocaților dar situată foarte aproape de prima unde se afla el și copilul acestuia, s-a întors către adversar și i-a strecurat printre dinți, încet să nu o audă judecătorul dar suficient de tare să fie auzită de acesta și de oamenii care se îmbulzeau, înghesuindu-se cât mai în față, ca să audă ce se petrece în sala de judecată:

–        Du-te dracului de țigan împuțit!

Copilul, care nu ridicase ochii nici o secundă din cartea cu povești, la auzul acestor cuvinte cu care era gratulat tatăl său, a ridicat ochii nedumerit și a privit spre cea care vorbise ceva urât despre părintele lui. Iar în secunda următoare l-am văzut cu toții țâșnind în picioare și strigând cât îl ținea gura:

–        Ce urâtă ești! Doamne, uitați-vă cât de urâtă e tanti!

Toată sala de judecată a izbucnit în hohote de râs, de la avocați, clienți și însuși judecătorul. Vuiau geamurile, se hăhăia pe tonuri diferite, de la cele groase, bărbătești, la cele ascuțite. Lumea se ținea cu mâinile de burtă ca la cinema, la un film de comedie. Avocată a părăsit sala furioasă, neînțelegând de ce râde lumea de ea, iar judecătorul a evacuat sala anunțând, cu un chicot în glas, că ședința se va relua peste un sfert de oră.

  

Anunțuri


Categorii:Povestiri din viața reală

Etichete:, , , , , ,

2 răspunsuri

  1. Cum era aia? „adevarul rasare din gura pruncilor”?

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Doctor de Romanica'

Aventurile unui doctor in tara tuturor posibilitatilor

Corina's Blog

Just another WordPress.com weblog

Alexandrina Chelu's Blog

Oameni de valoare

anacronietzsche ~ fara semne ~

haihui printre cioburi de gand

Summum jus, summa injuria - Mai multa lege, mai putina justitie

Democratie: si astfel, neputand face ca tot ceea ce este just sa fie tare, s-a facut ca tot ceea ce este tare sa fie just. BLAISE PASCAL

France Forever

Site de povestiri din/cu/despre si in Franta.

floriniaru

Şi nimica mişcă

nwradu blog

Dubito ergo cogito, cogito ergo sum

My Weekly Book

"Sometimes, I love books more than I love people..."

Mistreata Neprietenoasa

Ce gandim, dar nu vrem sa recunoastem ...

Colivia cu papagali

Unii au o pasarica, altii au un stol cu pasarele. Eu am doar o colivie cu papagali.

Dragusanul.ro

Dubito ergo cogito, cogito ergo sum

biographia litteraria

Dubito ergo cogito, cogito ergo sum

intrenoaptesizi

A fine WordPress.com site

Omul cu Ochelari

Zâmbește! Mâine poate fi și mai greu!

The Amelie's

Povești mai noi și mai vechi, de aici sau dintr-un alt univers

gunty roth

Niscai povesti despre ce-mi mai trece si mie prin cap...

LOC DE FRECAT MENTA

Dubito ergo cogito, cogito ergo sum

%d blogeri au apreciat asta: