La vecinii noștri de la nord s-a stins vremelnic focul, nu și jarul care l-a ațâțat. Ranchiuni și dușmănii vechi rânjesc colți dușmănoși prin mai toate provinciile. După ce Maidanul a primit-o cu rezerve, ba chiar a repudiat-o pe Timosenko, Rada s-a grăbit să pună interimar pe fostul ei adjunct, mai mult ca o garanție pentru partenerii occidentali, care au promis Ucrainei șuvoaie de bani. Crimeea, cea care adăpostește și flota Rusiei la Marea Neagră, și-a declarat un fel de autonomie în ziua imediat următoare victoriei insurgenților iar celelalte provincii rusofile din est și sud-est sunt pe cale să o urmeze, puternic susținute de Moscova. Putin își acuză acum fățiș fostul tovarăș, pe Ianukovici, de lașitate și trădare și-i reproșează că nu a decretat Legea Marțială. Cum-necum, fie că Ucraina se va despărți urmând scenariul sângeros yugoslav sau pe cel de catifea ceho-slovacă, fie că va rămâne unită, istoria pare să se fi întors cu fața înspre români. Atâta vreme cât ucrainienii din teritoriile de vest sunt hotărâți să meargă pe strângerea legăturilor cu puterile occidentale, este de așteptat ca influența rusă în Transnistria și printre găgăuzi să scadă treptat. Dacă Bucureștiul și Chișinăul vor ști să scoată din sărăcia lucie cele două regiuni rusofile și să-i convingă pe locuitori de avantajele parcursului european, menajându-le în același timp susceptibilitățile naționaliste, românii își vor putea reface pașnic comunitățile, sub umbrela Uniunii Europene, fără să mai fie nevoie de procesele anevoioase care ar implica modificarea hărții continentului. Numai că, în timp ce polonezii s-au implicat activ, riscând totul pe o carte, pe tot parcursul acestui conflict ruso-occidental care s-a spart în mijlocul Ucrainei, ai noștri au fost ca de obicei, niște momâi, deși în joc se afla și soarta a sute de mii de români și a teritoriilor locuite de ei.

La noi, ca de obicei, prima pagină a fost ținută de un conflict de operetă, cu accente burlești, respectiv spargerea USL. De ce spun că este un conflict caraghios? Fiindcă era previzibil și nu era nevoie de o lună de criză guvernamentală pentru a fi stins. Imediat după vacanța de iarnă, șeful liberalilor, co-președintele USL și candidatul la președinție, Crin Antonescu, și-a concediat șeful de campanie electorală, antenistul Niels Schnecker, și a schimbat brusc discursul, devenind din ce în ce mai critic la adresa actului de guvernare dominat de colegii de alianță, respectiv PSD. Totul a culminat cu absența liberalilor la votul unora dintre schimbările brutale din așa zisa „marțea neagră”. Vădit stânjeniți de racolarea oilor PPDD de către PSD și UNPR, care-și măreau în acest fel portofoliul parlamentar, liberalii au răbufnit prea târziu, când – realizând majoritatea dorită – socialiștii au înființat scurt USD și au demonstrat partenerilor de alianță că au oricând alternativa la îndemână. Dacă acestor mișcări de oameni și curții pe care socialiștii o fac din nou ungurilor adăugăm arestările în cascadă ale unor fruntași liberali, este lesne de înțeles de ce Antonescu a afirmat la începutul „crizei” că dorește să intre la guvernare și nu să rămână. La București asta se înțelege prin a fi la putere: oameni în pozițiile cheie, contracte duium și un DNA care să nu-ți aresteze oamenii ca pe popice. Or, din acest punct de vedere, mai ales atunci când PSD a făcut zid în jurul președintelui penal al CJ Prahova, PNL nu s-a simțit ca făcând parte din alianța care guvernează România. Călcați în picioare de colosul pesedist, să nu uităm că socialiștii, ca partid și nu în alianțe, au câștigat toate alegerile din România de după 1989, liberalii s-au revoltat abia după ce președintele lor a realizat că procentele i se scurg printre degete și că își pierde cei mai importanți susținători financiari din partid.

Pe de altă parte, este posibil să fim martorii și al unei alt fel de înțelegeri. Într-o conferință de presă în stil nemțesc, numărul doi al liberalilor, Klaus Johannis, a spus în stilu-i caracteristic, fără prea multe vorbe, că PNL nu se gândește să depună sau susțină o moțiune de cenzură la adresa guvernuluui USD. Ceea ce ar putea să ne facă să credem că liberalii ar putea să sprijine tacit cabinetul Ponta 3, întorcându-le astfel socialiștilor serviciul din primul mandat al președintelui Băsescu, când PSD a susținut cabinetul minoritar Tăriceanu fără să fi fost semnate documente în acest sens. Avantajul lui Antonescu ar fi că ar putea să reia energic discursul de opozant, cu critici dure la adresa guvernului, lucru la care se pricepe cel mai bine și care prinde de minune la români. Rezultatul scontat ar fi o recuperare rapidă a procentelor pierdute până acum în cursa pentru Cotroceni.

Nu am pomenit un cuvânt până aici despre prestația președintelui Băsescu. În afara datului cu barda și-n stânga și-n dreapta, în speranța de a ridica PMP și de a-și face fata europarlamentar si dincolo de dorința fățișă a domniei sale de a se alia cu cine s-o nimeri numai să se vadă premier după ianuarie 2015, nu prea ne-a dat motive.

(editorial publicat in Monitorul de Botosani, 26.02.14)

Categorii:Politica în cuvinte