Prima zi. Profesor într-o școală comunistă


Imagine
Să termini facultatea cu 9,84 și să fii obligată să iei post la dracu-n praznic, într-un sat uitat de lume, cu ulițe neasfaltate, cu o școală care se dărâma dacă suflai mai tare peste ea, era încă o palmă pe care sistemul comunist înțelegea să o dea clasei intelectuale din România. Pentru că nu-i așa, moftul de a ști mai mult decât ceilalți, de a avea bun simț și educație te arunca de către tractoriști – absolvenții făcuți ”intelectuali” cu praștia la Ștefan Gheorghiu- în rândul burghezilor (măcar ca idei și concepții) care trebuiau exterminați pe motiv că puteau fi  elemente dușmănoase. Sistemul te voia prost ca să nu observi că egalitarismul pe care îl susțineau nu se aplica și domnilor care aveau cunoștințe până la genunchiul broaștei dar cumpărau cașcaval și unt de la Magazinul de partid, la care tu nu aveai acces, că locuiau în vilele confiscate de la cei fugiți prin țări străine sau care mureau în fiecare zi puțin câte puțin prin pușcării sau în lagărele de muncă.

Așa am ajuns pentru trei ani de zile profesor de istorie într-o comună la 11 km de Târgu – Frumos – Iași. Sigur, n-aș fi cinstită dacă nu aș aminti că aș fi putut lua repartiție la o școală în Rupea – Brașov (deh!, un mic orășel) care avea magazine și străzi asfaltate. Numai că m-am ambiționat să rămân în Iași sau măcar pe lângă, sperând să mă reîntorc să predau la facultate după stagiatură și să colaborez cu ziarul ”Flacăra Iașului”, cum făcusem ca studentă. Nu era un vis absurd, la terminarea facultății primisem repartiție cu mențiunea ”propus pentru cercetare”. A devenit absurd pe urmă; nimic din astea nu s-au întâmplat, dezastrul din viața personală și naveta infernală a celor 3 ani de Brăiești m-au blazat și au ucis toate speranțele cu care terminasem facultatea.

Un autobuz dimineața la 7,15 către Brăești și altul al ora 14,oo către Târgu-Frumos erau singurele mijloace de transport spre și dinspre comună. O școală cu doar un sfert de profesori titulari iar restul suplinitori, cu o directoare comunistă care nu știa să facă acordul între subiect și predicat și o secretară cu o singură calitate: era nevasta Președintelui de CAP. Profesori obosiți de o navetă grea de la Iași, într-un personal  în care te coceai vara de căldură și ți se punea promoroacă pe gene iarna. Trenul te ducea doar până în Târgu-Frumos, în gară. De acolo mergeai un kilometru pe jos până în stația de autobuz. Și dacă nu era campanie de primăvară, de vară de toamnă sau o iarnă prea grea, aveai noroc. Noroc să călătorești înghesuit într-un autobuz sufocant vara și înghețat iarna, la fel ca și trenul. Ajungeai nervos și obosit, în nări cu mirosuri de găinaț sau de transpirație nespălată de săptămâni, îmbibată în hainele țăranilor care mergeau la piața de legume și fructe din Târgu- Frumos, sau la neamurile lor, aciuate la ”oraș”.

Asta dacă aveai norocul să vină autobuzul. Dacă nu, motorina fiind necesară pentru lucrări agricole sau pentru că era prea frig să pornească rabla care stătea să se dezmembreze la primul pumn, o luai frumușel pe jos cei 11 Km, cu șanse reale ca la prânz să faci drumul invers în aceleași condiții.

Repartiția în Iași, ca și în restul orașelor mari, era interzisă. Orașele mari erau închise, după cum hotărâse marele conducător iubit și adorat, secondat de deșteapta lui de nevastă, intitulată cu mare pompă ”tovarășa academiciană”. Erau conducătorii noștri, ”aleși” cu 100% voturi. Indiferent câte măscari puneai pe buletinul de vot, securitatea avea grijă ca rezultatul să fie mereu aceleași: Ceaușescu reales cu 100%. Poporul accepta toate umilințele sistemului de frică dar și dintr-o lașitate care pare a fi o trăsătură definitorie a neamului românesc. Acceptam și din lehamitea că indiferent ce am fi făcut, rezultatul era același.

Tabloul acesta sumbru m-a așteptat la terminarea facultății, la școala unde tocmai mă prezentam ca proaspăt profesor de istorie. O școală ruinată, cu WC-ul în fundul curții. Sigur, tinerii de azi ar putea să exclame: ”De ce dracu te-ai dus? Refuzai și gata”. Numai că dacă refuzai să muncești erai pasibilă de săvârșirea infracțiunii de vagabondaj, prevăzută în Codul Penal. Ai fi putut să alegi să o dai dracu’ de diplomă și să te angajezi în Iași ca muncitor într-o fabrică? Nu, n-ai fi putut. În primii trei ani de la terminarea studiilor erai stagiar și obligat să rămâi la postul luat prin repartiție guvernamentală. Dacă plecai sistemul îți cerea înapoi banii pe care statul îi investise în tine, pe care nu-i putea plăti nici neam de neamul tău.

Ce știe tineretul despre viața de atunci ? Cum ar putea să înțeleagă ceea ce ne-a obligat comunismul să trăim când ei se nasc cu laptopul și smartphone-ul aproape în brațe iar dacă aleg să facă facultatea, chiar și una iluzorie și nemeritată, părinții se dau peste cap să-i ia copilului mașină  – ca să fie în rând cu colegii? Cum ar putea să înțeleagă cât de puțini oameni își permiteau mașină iar atunci când o aveau – după liste lungi de așteptate – o țineau de bună, doar pentru vacanțe și un drum din când în când la mama, pentru că  aveau rație la benzină și motorină?

Mi-aduc aminte de prima zi de profesor de parcă a fost ieri. Plecasem de acasă hotărâtă să nu las gândurile negative să-mi ziua. Pe autobuzul murdar, în care mirosurile îți întorceau stomacul pe dos, am încercat să identific care ar fi noii mei colegi de școală. Erau câteva chipuri care nu păreau a fi localnici, cu siguranță nu erau țărani cu coșnițe, cu sacoșe cu găini sau grăunțe. Erau navetiștii (învățători, profesori, medici). Și ei se uitau curioși la mine, știau că vor avea o nouă colegă pe catedra de istorie.

M-am agățat mai strâns de bara de la autobuz, să nu cad când hârbul trecea peste o groapă sau alta. Un nod mi se pusese în gât, era atât de urât totul că aș fi fugit mii de kilometri fără să mă opresc. ”Ce caut eu aici? Ce  să fac cu cunoștințele mele din facultate în marginea asta de lume? Pentru ce ne chinuise Marin Costică să învățăm sanscrită în anul I, Raveica să citim totul despre Giordano Bruno și Leonardo Da Vinci în anul II, Știrbăț să rezolvăm mii de probleme de logică? La ce bun  toate cărțile filosofilor antici?” Hegel, Kafka, Sarte, Camus mi se păreau fantome dintr-un vis din care trebuia să mă trezesc.

În fața mea se deschidea o temniță, o celulă pe care mi-o pregătise comunismul și din care nu vedeam ieșirea. Libertatea de a fi, de a ști, de a căuta răspunsuri era înlănțuită de un sistem care nu cunoștea altceva decât obediența față de reguli absurde și de reprezentanții lui. Viața mea urma să se împartă între un tren nenorocit, un autobuz care era mai mult lipsă, o clădire într-o rână și niște copii care nu aveau nici un chef să învețe neînțelegând care era șmecheria să faci atâta carte dacă finalul acel fund de lume. Pentru ei visul suprem era să devină strungari sau macaragii într-o fabrică dintr-un oraș mare, unde puteau câștiga mai mult decât salariul unui intelectual. Era singura modalitate de a ieși din noroiul și sărăcia în care trăiau.

Cu chipul din ce în ce mai crispat de gândurile care-mi răvășiseră buna dispoziție, am ajuns în cancelarie, o sală micuță în care scaunele erau lipite unul de celălalt. Îmi venea să plâng. Glasul meu era stins și trist când m-am prezentat. Colegii mi-au spus într-un glas ”bine ai venit” fără să se prezinte; nici nu am fi avut loc să dăm mâna unii cu alții. Una din fetele pe care o observasem din autobuz mi-a spus că o să am timp să aflu cum îi cheamă pe fiecare. Pesimistă urare, mă și vedeam stând în satul acela ani și ani, îmbătrânind între două trenuri,  lungindu-mi urechile să aud dacă vine sau nu autobuzul.

”Mai bine să nu las gândurile să curgă, tristețea e doar pentru mine”. Impunându-mi să ascund negrele pronosticuri despre viitor, m-am așezat timidă pe un scaun uzat, ce sta să se dezmembreze, imaginându-mi cum ar fi să se rupă vreun picior și să mă văd dată de-a berbeleacul cu cracii în sus. Imaginea mi-a adus un zâmbet pe buzele uscate.

Mi-era sete, era o toamnă toridă iar emoțiile își spuseseră cuvântul. M-am uitat în jur după apă și, cu coada ochiului, am observat într-un colț, pe un scaun știrb, o găleată cu o cană de tablă. Una dintre colege, urmărindu-mi privirea, mi-a confirmat  că bem apă dintr-un puț săpat în curtea școlii.

Rezemat de perete, lângă găleata goală, stătea un bărbat de vreo 60 de ani, îmbrăcat într-un halat albastru, jerpelit și slinos, plin de tot felul de pete și unsoare. Pe sub halat se zărea o pereche de pantaloni ale căror manșete nu mai văzuseră fierul de călcat din fabrică și o pereche de pantofi scâlciați, noroiați de pe vremea unei zile ploioase. Mi-am imaginat că nu poate fi decât omul de serviciu al școlii așa că am dres glasul, am luat o figură severă și am ordonat, aspru:

– Decât să rezemați pereții degeaba, mai bine mergeți să aduceți o găleată de apă proaspătă.

Omul n-a zis nimic și, în mai puțin de o secundă, a dispărut cu găleata iar eu am auzit un hohot de râs izbucnind instantaneu când ușa s-a închis. Colegii mei râdeau cu lacrimi iar eu nu înțelegeam. La urma urmei, ce-i spusesem așa hazliu?  Cred că chipul meu exprima o nedumerire cosmică încât unul dintre colegi, printre hi hi-uri și ha ha-uri și-a făcut milă și mi-a spus că omul  – pe care tocmai îl trimisesem scurt și poruncitor la fântână – era profesorul de tehnică.

 

Anunțuri


Categorii:Povestiri din viața reală

20 de răspunsuri

  1. „Poporul accepta toate umilințele sistemului de frică dar și dintr-o lașitate care pare a fi o trăsătură definitorie a neamului românesc. Acceptau și din lehamitea că indiferent ce ai fi făcut, nu se rezolva nimic. Aceeași lehamite care pare că nu ne-a părăsit nici în ziua de azi.”

    Din pacate ptr calitatea articolului o sa va contrazic. Se pare ca anumite experiente de viata, ar fi trebuit sa va atraga atentia ca faceti ceva gresit (stiti despre ce vorbesc), asta cu considerarea românilor ca lasi ar fi una din ele, poate si trimiterea acelui om dupa apa :-)! Lehamitea vine tocmai din faptul ca toate eforturile noastre n-au reusit sa ne salveze de agresiunile externe, cind vezi ca de 2.000 de ani ne luptam incontinuu si abia reusim sa supravietuim, la un moment dat devii fatalist si fara chef sa mai faci pe martirul, sa ne gindim numai la eroii nostri… citi au sfirsit in patul lor de moarte buna? Iar românii, firi mai simple si obligate de prea multa munca sa ramina lipsiti de educatie, sa accepte niste realitati fabricate prin intermediul religiei si a multor alte tehnici de manipulare si indoctrinare, au ajuns la un moment dat cocosati de greutati. Dar cred ca e momentul sa incercam sa ne intelegem noi in primul rind, va veni surpriza cea mare, ca multi dintre noi nu sintem cu mult mai buni decit cei pe care-i criticam, mai ales ca vorba aia, destinul sau predestinarea unora nu le lasa prea mult loc de manevra! Lasind la o parte rautatea si ura unora dintre noi, sau faptul ca daca ei au avut de suferit, trebuie sa-i faca pe toti sa sufere! Aia vor plati oricum, important e ca noi care incepem sa intelegem, sa-i ajutam si pe ceilalti! Ca nu toti vor putea, niciodata nu trebuie sa disperam si asta dintr-un singur motiv, cu cit se vor trezi/ridica mai multi, vom fura cite un suflet dusmanului si-l vom aduce in tabara binelui, eu zic ca merita!

    • Puteți să mă contraziceți liniștit, nu am pretenția că dețin adevărul absolut.

      • Nu v-am contrazis decit in vreo 2 aspecte si am facut-o nu ptr a contrazice, ci tocmai ptr a va ajuta sa intelegeti anumite dedesubturi. Am trait pe propria piele abaterea de la legile firii, de la modul de functionare corecta a universului, a energiei vii, in fine unii îi spun divinitate, altii dumnezeu, etc. Este pina la urma o chestie de logica, sa zicem, maninci nesanatos, perturbi energiile din organism si te imbolnavesti sau mori. Te porti rau cu lumea fara motiv, la un moment dat se va gasi unul si mai rau care sa te rezolve. Iti bati joc de oameni, viata isi va bate joc de tine, in fond nu-i decit principiul actiunii si al reactiunii, e un joc al energiilor care trebuie compensate cumva, fizica cuantica ajunge sa redescopere ce stramosii nostri stiau foarte bine. Medicina veche trata atit spiritul cit si trupul, nu exista delimitare, cine crede asta va suferi incontinuu! Iar religia i-a facut pe oameni tocmai sa se rupa de adevaratele credinte, i-a facut submizivi, le-a inundat creierul cu credinte false, i-a facut sa se rupa de starea de comuniune cu natura. Si proba finala, adica cea care sa ne arate care este adevarul este simplu de realizat, dar extrem de greu de acceptat, sa ne gindim fiecare la anumite momente din viata si ce am facut bine sau rau atunci, in felul asta niste lucruri aparent enigmatice vor deveni foarte clare. Nu trebuie sa ma creada nimeni pe cuvint, puteti sa faceti proba fiecare dintre voi si un ultim argument, referitor la poporul nostru, cu cit incearca astia sa ne distruga identitatea nationala, parca mai tare ne fac sa ripostam, asta arata spirit, asta arata ca orice actiune are parte de o reactiune, logica alementara!

  2. Este primul loc unde gasesc atatea informatii despre cum era viata pe vremea comunistilor, atatea experiente si povesti adevarate de viata. Cred ca ar trebui sa citim toti cei care nu am prins deloc, sau prea putin, aceasta perioada. Eu m-am nascut in 81, nu mai stiu mare lucru, eram un copil, ai mei ma protejau.

    Citind insa articolele, imi dau seama cat conteaza libertatea. Ok, nu avem casa si serviciu din start, trebuie sa facem credit cei mai multi dintre noi, coruptia e in floare, platim la stat taxe fara sa simtim pentru ce. Este insa extraordinar ca pot sa citesc ce vreau, sa ascult ce vreau, sa ma uit pe net, sa spun si sa gandesc ce consider. Ma bucur ca imi pot schimba job-ul, ca pot schimba orasul, tara si imi pot creste copilul intr-o lume cu mult mai multe oportunitati decat atunci.

    Da, sunt probleme si acum. Altele, de alta natura. Nu cred ca vom gasi vreodata, undeva, o societate perfecta. Invatam, ne adaptam, rezolvam unele probleme, ne pregatim pentru altele noi. Dar nu imi spune nimeni ce trebuie sa gandesc.

    Felicitari pentru articole! E prima data cand scriu, v-am descoperit de putin timp. Imi place tare mult felul in care scrieti si ma bucur ca ati decis sa impartasiti detalii despre o viata pe care multi dintre cei mai tineri nu o cunoastem si multi dintre cei mai in varsta o regreta inutil.

    • Despre comunism sunt kilometri de cărți dar puțin citite de tineri pentru că sunt scrise într-un limbaj doct iar informnația ține mai mult de documentare. Din acest motiv am ales să scriu impresii personale și întâmplări reale din acea vreme, cu un limbaj simplu, de poveste. Sper că aceste povești ajung mai ușor să fie citite de cei tineri, care n-au cunoscut prea bine sistemul comunist.

  3. Da asa e cu profesorul de tehnica! Macar el putea sa faca ceva! 😉

  4. Felicitări, ţi-a ieşit din nou!

  5. Si de ce nu termini povestea? A adus omul apa? Cum era restul lumii? Pana la urma, sa fim seriosi, cu greul incep toate. Cat despre masini, te contrazic. In ciuda ratiei de benzina, ai mei au mers cu masina unde au vrut si nu doar la zile de sarbatoare. Bine, erau saptamanile alea cu sot si fara, dar mergeau sambata la bunici sau la plimbare undeva. Daca acum ar fi mai bine…dar nu e

    • Poate ai tăi au fost altceva. Eu te asigur că un profesor nu avea bani de mașină și nu-și permitea să facă naveta cu mașina, char de ar fi avut-o. Cât despre restul poveștii , îmi place să nu le termin, să las cititorului posibilitatea să-și imagineze el ce s-a mai petrecut.

      • Te-as ruga sa nu faci speculatii despre ai mei, mai ales ca nu mai sunt in viata. Au lucrat la CEC, dar pe vremea aia, la CEC se platea prost. Si ei au strans greu banii de masina si au platit rate pt ea. Dar au putut circula si i-au ajutat pe bunicii mei. Nu aveau de ce sa faca naveta cu masina. Cat despre povesti, eu nu-s pt cele neterminate, dar, in fine…

  6. 1. Dacă doreai să renunți era nevoie să plătești facultatea care nu costa atât de mult. M-am interesat atunci (1988-1989) și era în jur de 5000 lei pe an de studiu, salariul minim era în jur de 2000 lei (un debutant cam atât câștiga). Un profesor cu gradul I și vechime avea în jur de 4000 lei.
    2. Cred că și elevii aceia aveau dreptul la educație și la profesori bine pregătiți. În final, am mers la post, în mediul rural. Intr-adevăr în orașele mari nu erau posturi pentru absolvenți. Dar în același sat în care am fost, cu o școală ca cea descrisă de doamna profesoară, am găsit și câțiva copii foarte buni. Aveam un elev în clasa a V-a care era genial. Am plecat în 1990 și nu mai știu nimic de acel copil. Nu știu ce șanse am avut pentru că în 1990 au plecat toți titularii calificați. Când am ajuns acolo nu am fost prea bine întâmpinată de unele persoane. Disciplina mea era predată de o suplinitoare (nepoata primarului) care terminase cu greu un liceu la seral. Poate trebui găsite soluții ca și copiii din acele sate să aibă șanse la educație.
    3……

  7. Hmmm…din pacate la fel e si acum…nu s-a schimbat nimic… 😦 .Aceleasi lucruri le intampin si eu zi de zi…

  8. Frumos articol si mai ales real.Am facut naveta in jud.Ialomita timp de 10 ani si ma regasesc in acest material pe care l-ati prezentat.Eu am terminat Conservatorul…..generatie si colega de grupa cu Ioan Luchian Mihalea,el a fost repartizat in satul Scanteia ,eu ceva mai aproape in Dragos -Voda.Felicitari!

  9. Apoi, Lili, chiar ai dus-o bine! Ce-ai zice de: 9 absolvenți care au venit din Argeș în Moldova și când au ajuns într-un sat al unei comune, la 15 km de centrul de comună, au constatat că nu pot sta în acel sat deoarece NU AVEAU NICI MĂCAR CURENT ELECTRIC, până la școală ulițele nu puteau fi străbătute decât cu cizme, niciun mijloc de transport prin zonă! (De la trenul ce te aducea în comună trebuia să mergi pe jos cale de 2-3 ore, apoi să te și întorci). Dacă stăteai în ,,blocurile pentru specialiști”, oricum această distanță trebuia parcursă zilnic, uneori și duminica la vreo ședință! Când ,,se prindea vreun tractor (mai ales după schimbul de după- amiază) recordul era „12 într-o cabină! 😉 În acel sătuc această ,,navetă ” o făceau zilnic aproximativ 25 de cadre didactice (erau clase paralele I-X). 😛 11 km cu o mașină (chiar urât mirositoare- mă refer la emanațiile de benzină 🙂 ) era ,,floare la ureche”! P.S Culmea că intrigile erau aceleași! Sper că până acum v-ați transferat!

  10. Bun! Stiu cum era atunci pt ca si eu am lucrat in invatamant 25 de ani. As vrea sa-mi spuneti ce se intampla cu cei care termina acum ?…N-am inteles de ce v-ati luat ” o figura severa si un ton aspru ” fata de acel OM pe care l-ati banuit ca ar fi ” omul de serviciu”. De unde aceasta atitudine ? Nu credeti ca asta tine de cei ” sapte ani de-acasa ” asa cum se spunea atunci ?

  11. O lectură foarte interesantă.
    Nu știu în care an al comunismului românesc a ajuns autoarea profesor într-un sat moldovenesc dar îmi aduc aminte că în 1979 Moldova erau de 5-10 ori mai multe posturi pentru proaspeți absolvenți de fizică decât în Transilvania. Motivul posibil era că și moldovenii fugeau de Moldova.

  12. Pe mine ma framanta o intrebare, nu ca m-ar framanta prea tare, si anume: daca nota de la examenul de stat ar fi fost 7,85 , profesorul de tehnica ar fi parut mai profesor? Eu sunt de la tara, am avut dascali minunati, care imparteau cu noi WC-ul din fundul gradinii, orele de munca fortata in agricultura, apa statuta din fantana din curtea scolii. Purtau aceleasi haine ( pastrate ,,de bune” ) cate o saptamana. Au ramas ,,oamenii” adevarati , modelele noastre, chiar si dupa patruzeci de ani,dar si mai important ,multi, multi dintre noi au devenit oameni. Nu stiu cu ce note au terminat facultatea, dar oricare ar fi fost ea, sacrificiu sau nu, a meritat. In sufletele noastre ei vor ramane mereu cei mai cei.Este lectia exemplului, menirea oricarui dascal.Iar aceasta nu are nimic de a face cu vreo nota si nici cu pretentiile ,,intelectuale”. Tine de dragul cu care iti faci meseria si de cat de suflet pui in ea.

    • Ce legătură are media cu faptul că l-am confundat cu omul de serviciu?

      • Comentariile dovedesc cà semintele Epocii de aur au rodit din plin. Comunismul a educat poporul in egalitarism si nu meritocratie. Smecherie si nu educatie. De asta se intreabà ce legàturà are nota de absolvire cu repartitia in mizerie. Este vocea lui Nea Nicu.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Doctor de Romanica'

Aventurile unui doctor in tara tuturor posibilitatilor

Corina's Blog

Just another WordPress.com weblog

Alexandrina Chelu's Blog

Oameni de valoare

anacronietzsche ~ fara semne ~

haihui printre cioburi de gand

Summum jus, summa injuria - Mai multa lege, mai putina justitie

Democratie: si astfel, neputand face ca tot ceea ce este just sa fie tare, s-a facut ca tot ceea ce este tare sa fie just. BLAISE PASCAL

France Forever

Site de povestiri din/cu/despre si in Franta.

floriniaru

Şi nimica mişcă

nwradu blog

Dubito ergo cogito, cogito ergo sum

My Weekly Book

"Sometimes, I love books more than I love people..."

Mistreata Neprietenoasa

Ce gandim, dar nu vrem sa recunoastem ...

Colivia cu papagali

Unii au o pasarica, altii au un stol cu pasarele. Eu am doar o colivie cu papagali.

Dragusanul.ro

Dubito ergo cogito, cogito ergo sum

biographia litteraria

Dubito ergo cogito, cogito ergo sum

intrenoaptesizi

A fine WordPress.com site

Omul cu Ochelari

Zâmbește! Mâine poate fi și mai greu!

The Amelie's

Povești mai noi și mai vechi, de aici sau dintr-un alt univers

gunty roth

Niscai povesti despre ce-mi mai trece si mie prin cap...

LOC DE FRECAT MENTA

Dubito ergo cogito, cogito ergo sum

%d blogeri au apreciat asta: