Acesta nu este un articol. Este un strigăt de deznădejde.

Povestea unchiului meu, fratele mamei mele, ucis în București în anii 1948.
Primele informații: Păduraru Constantin, născut în 1921 în sat Pocoleni, comuna Rădășeni (Raionul Fălticeni, actual județul Suceava), fiul lui Vasile și Safta Păduraru.
Din povestea mamii, a fost luat la 17 ani în premilitar (nu știu ce înseamnă, probabil tinerii care nu erau încă de armată erau luați la săpat tranșee în timpul războiului), apoi a făcut armata la Casa Regală (mama spune că unchiul povestea, când a venit acasă după armată, că îi curăța pantofii regelui, soldat fiind). Din spusele mamii, unchiul, după armată, ar fi făcut și un an de închisoare pentru că ”se adunau mai mulți băieți într-un beci și cântau cântece interzise la vremea aceea” (probabil după 1946 când comuniștii au câștigat alegerile).
A rămas să lucreze în București iar la un moment dar a fost împușcat în momentul în care ieșea dintr-un magazin. Mama spune că cazul unchiului mei a fost dat în ziarele vremii (l-ar fi chemat pe bunicul la Rădășeni la Primărie și i-ar fi arătat un ziar de București unde spunea că a fost ucis din greșeală). Dar trupul lui nu a fost trimis acasă de autorități.
Bunicul nu s-a dus după el pentru că era certat cu unchiul (probabil pentru că acesta nu voia să se întoarcă acasă sau pentru că avea manifestări împotriva regimului, mama nu-și mai aduce aminte aceste detalii). A plecat în schimb mama la București încercând să afle ce s-a întâmplat cu fratele ei. S-a cazat la o soră a tatălui ei, Ileana (probabil în acte Elena) Marinescu, căsătorită cu Costică (probabil în acte Constantin) Marinescu care locuiau într-o casă pe strada Fundătura, nr. 3. Aici căutările s-au întrerupt pentru că mătușa (al cărei soț era șofer la partidul comunist, mama zice la Comitetul central) i-a spus mamii să-și vadă de treabă pentru că asemenea scormoneli ar putea să ducă la ridicarea întregii familii și aruncarea ei în închisoare. Cum seara au venit și niște domni (de la Securitate, zice mama) care au repetat amenințările, mama s-a speriat și a plecat acasă, fără nici o informație.  Așa a plecat din lumea asta un om, ca și cum nu ar fi existat niciodată.
Deocamdată am o singură poză a unchiului, în militar, dar în primăvară când o duc pe mama la Fălticeni, sper să găsesc la multe.

Nu avem acte de stare civilă ale unchiului nostru, ele erau asupra sa, la București. Dar, dacă arhiva de la Rădășeni nu a fost arsă în 1989, cred că se poate face rost de un extras din registrul de stare civilă.
Cum procedez mai departe pentru a afla povestea unchiului meu, al cărui mormânt nu știm unde se află?

PS: Datele nu sunt certe 100% având în vedere că mama are 86 de ani. Numele și prenumele , precum și chipul din fotografie însă, da. Dacă există cineva care mă poate ajuta cu orice fel de informații, aș fi extraordinar.

O să fac tot posibilul să găsesc date despre viața unchiului meu, despre care nu am știut până zilele astea și să înțeleg pentru ce a murit și care este motivul pentru care bunicii mei nu au avut niciodată un mormânt unde să meargă să-l plângă și să-i aprindă o lumânare.

Categorii:Povestiri din viața reală