Tejghelista comunistă și profesorul universitar


Imagine

Ați visat vreodată să aveți atâția bani încât să faceți o călătorie în jurul lumii? Să stați cât ați vrea în fiecare țară, fără să aveți frică că vi se termină finanțele? Și să vă treziți din vis cu o dezamăgire cruntă, încât să nu fiți om zile în șir? Ei, cam așa era și cu portocalele pe vremea comunismului. Visam un munte de fructe cu coaja galben – portocalie,  visam să mâncăm miezul dulce-acrișor plin de zeamă până leșinăm. Dar ne trezeam din vis cu gura uscată și cu papilele gustative flămânde de gustul pe care, arareori, îl găseam în magazin.

În ziua aceea am plecat de la cursuri cu Mioara, prietena mea. Una dintre noi, nu mai știu care, avea bani. Am fugit să mâncăm ceva ”La Varice”, chiulind de la cursul care ne plictisea îngrozitor. Cine nu a prins unitatea de comerț, denumită ”Lacto-bar” (sau ”Lacto-vegerarian”, uite că memoria îmi joacă feste) așezată în Piața Unirii, pe latura spre Bulevardul Independenței din Iași, nu știe nimic despre viața de student din anii 1980 -1984 și nu va înțelege despre ce povestesc. O sală micuță, așezată pe colțul pieței, cu câteva mese foarte înalte, unde puteai mânca ieftin o mămăligă cu brânză sau o plăcintă caldă cu iaurt, făcute în bucătăria din spatele clădirii. Era cunoscută sub numele de ”La Varice”. Numele i se potrivea ca o mănușă. Mesele nu aveau scaune, mâncai în picioare. Nu era om în Iași să nu știe de ”La Varice”.

Pentru noi era locul în care mergeam când ne permitea buzunarul. Mâncarea la cantină era puțină și proastă. Trăgeam de o cartelă de masă câte două fete. Asta este metoda să faci rost de câțiva bănuți de buzunar. Cum eu aveam bursă, Mioara îmi plătea jumătate de cartelă și mâncam o porție împărțită frățește pe din două. Niciodată nu ne ridicam sătule de la masă, încât în momentul în care, destul de rar, venea un bănuț de acasă sau luam banii din bursă fugeam în oraș să ”ne facem” de cap. La fel am procedat  atunci. Am fugit până ”La Varice”  să ne delectăm cu o masă pe cinste. Ne-am comandat brânză cu smântână și mămăligă, merdenele cu iaurt și am înfulecat totul cu o poftă nebună. Înghițeam repede, hotărâte să ne întoarcem la orele de seminar unde, de obicei, se făcea prezența și nu era indicat să chiulești dacă voiai să iei examenul.

În aceeași clădire cu ”La Varice” era magazinul ”Unic” unde tronau în vitrină doar sticle cu băutură proastă, veșnicul compot de prune și niște biscuiți simpli, atât de tari că ai fi putut să spargi capul cuiva cu ei. Vitrinele goale au fost cele mai bune reclame ale sistemului comunist, care ne ținea în frig, întuneric și foame. Tot acolo – magazinul fiind așezat chiar în centrul Iașului – băgau marfă la care românii doar visau. Portocale sau banane, cacao, esență de rom, unt, ciocolată… Erau bunătăți pentru care trebuia să stai ore în șir la coadă. Iar vânzătoarele aveau ”dreptul” să decidă să nu dea mai mult de x kg/bucăți/litri, ca să ajungă la cât mai mulți. Când aduceau marfă, coada se întindea pe treptele din piață până hăt departe unde este fântâna arteziană, masa mare de oameni, care șerpuia pe trepte, speriind porumbeii. Produsele cu volum mic se vindeau în magazin, cele cu volum mare (ulei, zahăr, făină) în spatele magazinului, la ușa magaziei de primire marfă.

Când am ieșit din ”La Varice” am observat coadă în magazin. Cam 30 de oameni, care se strânseseră pentru că ”se dădea ceva”. Coada se făcea, întotdeauna, pe mai multe rânduri, încolăcindu-se înăuntru ca un șarpe și abia apoi ieșea afară, când nu mai era loc în magazin să arunci un ac de gămălie.

Treizeci de oameni. E mult, nu-i așa? Azi pare absurd să cumperi ceva când ai în fața ta 30 de oameni. Pe vremea comunismului, însă, asta era o coadă mică, rezonabilă. Te bucurai ca prostul de un asemenea noroc. Așa am gândit și noi. ”Dă-l dracului de seminar!” Nu știam ce se dă și nici nu conta. Ne era indiferent. Orice marfă la care era coadă reprezenta, cu siguranță, un lucru visat și greu de găsit. Urma să cumpărăm bunătăți. ”Să vezi ce bucurie facem fetelor!”

Coada comunistă de pe vremea lui Ceaușescu era un fel de rețea de socializare offline. Acolo auzeai povești, care de care mai variate. De la logodna sau nunta fetei cu băiatul visat, care e ”pâinea lui Dumnezeu”, până la nora cea a dracului ce chinuie băiatul și nu-l lasă la mama sau nesimțita amantă care îi face zile fripte soției. Dacă voiai să știi ce se petrece dincolo de zidurile cenușii ale cutiilor de chibrituri, denumite pompos apartamente, nu trebuia decât să te așezi la o coadă și să stai cu urechile ciulite la ce vorbesc cei din spatele sau din fața ta. Adevărate romane, comice sau tragice.

In fața noastră l-am observat pe profesorul de ”Teoria cunoașterii”, domnul Celmare Ștefan. Ne despărțeau vreo șase, cal mult opt oameni. Un tip de peste 55 de ani, înalt, cu o față severă, care își trăgea un picior, o sechelă rămasă de pe urma unui accident din tinerețe. Întrucât politețea impunea, chiar și pe vremea aceea, ca prenumele să fie pus în fața numelui de familie, tot mediul universitar îl apela Ștefan Celmare.

Mormanul de portocale, căci astea erau bunătățile care se vindeau la  magazinul ”Unic”, se micșorau văzând cu ochii pe măsură ce ne apropiam de tejghea. Parcă le înghițea pământul. Când mai aveam vreo zece – douăsprezece persoane până la tejghea, vânzătoarea, o pitică grasă cu niște degete umflate, tip carnați, și cu inele groase de aur pe fiecare dintre ele, a anunțat victorioasă că ne putem împrăștia. Gata!, portocalele se terminaseră. Da, o figură victorioasă. Vânzătoarele comuniste aveau o plăcere sadică să vadă marea de lume așteptând ca ele să binevoiască a vinde ceva, un produs râvnit, și o bucurie drăcească în ochi când vedeau dezamăgirea oamenilor, care nu mai prindeau bunătatea, după ce stătuseră la coadă ore întregi.

Vă dați seama ce dezamăgire? Visul de a mânca parfumatele fructe se spulberase. Oamenii au început să murmure, ”cum dracu’ să se termine așa de repede?”. Dintre vocile care înjurau printre dinți, să nu-i audă vreun securist zelos, s-a ridicat un glas tunător care, calm dar aspru, a întrebat vânzătoarea câte lăzi a ascuns pentru cunoștințe. Era domnul profesor. Întrebarea era legitimă. Se știa practica vânzătoarelor de a pune deoparte bunătăți pentru cunoscuți, rude, pentru tovarășul de la partid la care aveau nevoie să apeleze, în caz de bănuială de lipsă în gestiune sau pentru că aveau mai mult decât le permitea salariul. Legea 18 te putea arunca foarte ușor după gratii, mai cu seamă dacă lucrai în comerț și era necesar să ai niște pile pe sus.

Întrebarea a enervat-o cumplit pe cârnățăreasa căreia îi zdrăngănea chilul de aur din urechi și de la gât. A început să urle la omul revoltat, pe care noi – studenții – îl consideram un model. Pitica  s-a ridicat de după tejghea, și-a pus două mâini în șolduri, și i-a spus să-și închidă ”gura spurcată”, l-a făcut ”moș zdrențuros” apoi l-a trimis acasă să-și crească ”puradeii de nepoți”. Doamne, mă simțeam atât de rușinată. Îmi venea să intru în pământ. Un profesor universitar să fie pus la punct, atât de abject, de o proastă, care avea două clase mai mult ca trenul. Ce putea fi, o absolventă a Școlii de Comerț? Și oricum, oricâte studii ar fi avut, era atât de golănesc comportamentul femeii, căreia îi ieșiseră ochii din orbite în timp ce zbiera, încât mă simțeam murdară. Murdară pentru că eram nevoită să trăiesc în același spațiu și timp cu acest specimen. Simțeam cuvintele ca și cum ne-ar fi fost adresate nouă. O rană de cuțit. Durea. Și durea al dracului. Ne-am ascuns în spatele oamenilor, să nu fim zărite. Voiam să-l scutim, să nu observe că două studente de ale lui sunt martore la umilința la care era supus.

Domnul profesor a tresărit la vorbele femeii și, pentru o clipă, a amuțit. Doar pentru câteva secunde. Apoi demnitatea lui de om a răbufnit și, în tăcerea care se așezase peste oamenii rămași încă la coadă, și-a îndreptat umerii și a spus, calm și cu voce joasă, tejghelistei:

–        Cum vă permiteți, doamnă? Dumneavoastră știți cine sunt eu ? Eu sunt Ștefan Celmare.

Singurele persoane care n-am râs am fost eu și Mioara. În rest, un hohot zgomotos a străbătut coada, făcând și mai jenant momentul. Restul frazei, ”profesor la Universitatea Alexandru Ioan Cuza”, s-a pierdut printre hohote. Și, în chicotelile celor care l-au crezut nebun, am auzit replica vânzătoarei, prea neghioabă să știe cum se numeau femeile din viața lui Ștefan Cel Mare, dar crezând că este deșteaptă și că știe istorie:

–        Da, da, bine, moșule. Hi!, hi!, hi!. Dacă tu ești Ștefan cel Mare, eu sunt Cleopatra.

Toată coada se prăpădea de râs. Tejghelista câștigase în fața profesorului universitar. Domnul profesor a lăsat capul în pământ și a plecat, trăgându-și piciorul bolnav, pășind pe lângă noi încet, fără a observa pe cineva. Ce rost ar mai fi avut să-i răspundă? Era prea mult pentru el să-i explice că era cineva și că, chiar era Ștefan Cel(mare), profesor doctor în Teoria cunoașterii. Ne ghemuisem una într-alta, încercând să preluăm pe umerii noștri un strop din durerea omului care se îndepărta. Un munte de om, care ne învăța atât de frumos despre teoriile filosofice apărute de-a lungul vremii, despre conceptul cunoașterii, fusese înfrânt de anomaliile unui sistem abrutizant care justifica, prin lipsuri, comportamentul nesimțit al tejghelistei fără multă carte.

Nu știu dacă Ștefan Celmare a uitat momentul umilitor la care a fost supus de către o vânzătoare comunistă care, având pe mână produse date cu țârâita de sistem, se considera un mic ”Dumnezeu” și-și permitea să jignească oamenii. Știu însă sigur că  a rămas profesorul respectat de studenți, până când cerul l-a chemat să fie o stea.



Categorii:Povestiri din viața reală

Etichete:, , , , , , , , , , , ,

19 replies

  1. Mulțumesc, doamnă, pentru crâmpeiul de istorie comunistă. Poanta cu Ștefan cel Mare (în altă varianta) o știu de atunci.

    • Serios, asta chiar s-a întâmplat. Îmi stau mărturie colegii mei, Mioara în primul rând dar și ceilalți cărora le-am povestit întâmplarea la întoarcerea în cămin. Poate de la această întâmplare să se fi răspândit și celelalte versiuni, pe metoda telefonului fără fir.
      Sau poate numele să-i fi jucat feste și altă dată

  2. Fiind ieseanca, povestea m-a trimis inapoi in timp… Mi-am amintit de patiseria din fata Policlinicii unde preferata noastra era Macedonia iar magazinul „Unic” era parca o bucatica de rai interzisa multora dintre noi…. Eram insarcinata – o sarcina dificila (pe prima o pierdusem fara sa ma dumiresc de ce), indelung asteptata, venita dupa un sir nesfarsit de analize, controale, tratamente. Trebuia sa ma feresc de frig (ce gluma buna! in casa aveam 7 grade!!), emotii puternice si efort fizic. Iesisem de la serviciu si ma indreptam infrigurata spre casa intr-un tramvai arhiplin. Din centru incepusera sa urce in tramvai oameni cifuliti, cu hainele in dezordine, dar cu fete radioase si care purtau triumfatori pungi cu portocale (sezonul portocalelor era, pe-atunci, in plina iarna, inaintea Craciunului).. In scurt timp tramvaiul mirosea ametitor a portocale! Chiar, ati remarcat ca acum portocalele nu mai au acelasi parfum?! N-am fost niciodata o persoana pofticioasa iar sarcina nu m-a facut sa am nici un fel de pofte, dar… pentru prima oara in viata mea am simtit ca ma sfarsesc daca nu mananc o feliuta de portocala! Nu stiam ce sa fac: sa cobor, sa merg la coada de la vreun magazin – era exclus; probabil ca deja erau pe terminate. Sa cer una de la cineva, iarasi nu era pe placul meu: mi-era rusine si nici nu voiam sa „defilez” cu burta ce ascundea odorul nepretuit, intr- o vreme in care femeia avea un singur rol: se se praseasca! Am ajuns bolnava acasa si cateva zile am zacut din pricina asta. Nu, nu e gluma – am fost cumplit de speriata ca voi pierde iarasi sarcina! In tot acest timp sotul meu intreba disperat din cunostinta in cunostinta… daca nu cumva au vreo portocala disponibila! Ziua in care a intrat victorios pe usa cu doua portocale in mana a devenit de neuitat iar eu m-am facut bine intr-o secunda! Ceva mai tarziu am descoperit o ruda, sef de alimentara, care m-a dus intr-o magazie intunecoasa si rece, mi-a dat doua sacose si mi-a aratat o movila de aur parca: ia-ti cate poti duce!! Doamne, n-am sa uit cat voi trai acel sentiment care a pus stapanire pe mine!!! Am plecat spre casa fericita si in acelasi timp vinovata ca in multimea cenusie de pe strada, doar eu duceam cu mine o nepretuita comoara!!

    • Așa este, nu conta cine ești dacă aveai o cunoștință vânzătoare. De asta am și spus că erau mama Dumnezeilor pe pământ. Și-și băteau joc de oamenii de la cozi de câte ori aveau chef.

      • Ca sa vezi, mai toti aveau o cunostiinta ori la magazine, ori la restaurant sau faceau comanda la casa de comenzi…Da las ca-i pont acu, ca vezi toate bunatatile oriunde intorci ochii dar arareori ni-le mai permitem.

  3. In decembrie 89 aveam doar 7 ani, dar si pentru mine, coada la portocale este cea mai pregnanta amintire comunista. In micul oras de provincie, pe 22 decembrie, la alimentara Central au bagat portocale. Eu si bunica ne-am si asezat la coada. Dupa vreo jumatate de ora de asteptare, a intrat in alimentara un barbat care a strigat in gura mare: „Prostilor! Dictatorul a fugit! Suntem liberi! S-a terminat cu cozile!”. Toata lumea s-a intors sa se uite la el, a tacut o secunda, apoi s-a intors inapoi cu ochii pe lazile de portocale fara sa sufle, fara sa spuna ceva si, mai ales, fara sa paraseasca statul la coada.

    • Cristina, cam în același registru. Imediat după 90 când au început să apară portocalele la liber am cumpărat 2 plase pline, le-am răsturnat pe masa din sufragerie și am spus copiilor: Acum puteți mânca câte vreți și voi mânca și eu alături de voi. Am mâncat până când au spus: Mama, nu mai putem, ne vine rău dacă mai băgăm o singură felie în gură. Eu eram în aceeași situați, mi-era deja greață de cât mâncasem. Și asta pentru că înainte de 89 când mai găseam portocale, răspundeam invariabil copiilor care mă întrebau eu de ce nu mănânc: mama a mâncat porția ei pe drum, astea sunt porțiile voastre.

  4. Citind aceasta intamplare,am retrait [ca multe alte persoane],multe amintiri asemanatoare.La inceput,citeam zambind ,vizualizand „scenele”descrise,dar cand am ajuns la dialogul dintre acel profesor si „faimoasa Cleopatra”,m-am intristat.Nu stiu daca vremurile se vor schimba,dar oamenii,cred ca nu s-au schimbat in bine in nici un caz.Pot spune ca s-au inrait si mai mult.Necazul este ca,daca esti tanar si risti sa iei apararea cuiva agresat,[fie si verbal],te poti alege cu o „lectie „verbala si mai virulenta .Daca esti in varsta,nu mai ai curajul sa scoti nici un cuvant.S-a generalizat aceasta situatie,asa ca singura rezolvare a unui incident,este sa-ti ti gura.Toti parvenitii vor in ori ce moment sa-ti arate „cat de valorosi”sunt.Ceea ce m-a intrigat cel mai mult,in povestirea aceasta,este faptul ca nimeni nu a sarit sa-i ia apararea acestui om.Lucru care se intampla si astazi.Ati avut dreptate in tot ceea ce ati scris.

  5. Asa era! Ai dreptate.Profesorul a plecat, pt.ca demnitatea sa, de om,l-a impiedicat sa se ia la harta cu cineva, needucat! Nu trebuie sa uitam, ce a fost;dar nici sa amintim, la tot pasul.Prioritatile noastre, sa ne educam si sa ne autoeducam, pt.ca astfel de lucruri sa nu mai fie, posibile!

  6. mais ou sont les neiges d anţârţ…

  7. Mi-am amintit cum a fost pe vremea aceea….si sincer, simt cum tristetea, obida si cumva un pic de furie imi incearca sufletul…chiar daca nu eram in iasi, ci in Bucuresti, nu era mare diferenta… In ce hal ne adusesera. Nimeni nu ar trebui sa aiba dreptul si libertatea de a umili in asemenea hal fiinta umana. Ticaloase vremuri..si unde mai pui ca multi le plang si si le doresc.

    • Te-ai gândit că generația tânără nu le cunoaște?

      • generatia tanara nu le cunoaste, iar cei batrani povestesc cu nostalgie despre acele timpuri…
        Anii aceia au fost un blestem pe capul natiei romane, dar cui ii poti explica asta, si cati sunt interesati sa te creada?

      • Tocmai de asta scriu. Poate poveștile unui om care a trăit acele vremuri le va deschide mintea

      • Poate, dar generatia mai in varsta, cei care au trait lucrurile astea, n-au nici o scuza, sa suspine dupa ele (43%, daca maine ar fi alegeri si ar candida, l-ar vota pe Ceausescu? seriooos?????). Eu aveam 10 ani in 89, dar m-ati facut sa plang de ciuda. Ieriu ma conversam pe fb cu o proasta care scrie la criticatac (Stoiciu si numaistiucum) si cu alta proasta care preda la SNSPA (Mihaela Miroiu), amandoua incercand sa ma convinga, p mine si pe altii, cu statistici, cifre, etc, ca in interbelic si inainte de 1914 era foaaaaarte, foaaaaaarte, dar foarte nasol in Romania, si ca uite, o fi fost comunismul cum o fost, dar a avut si parti bune, a adus industrializarea, pe unii i-a mutat la oras, in conditii de trai mai bune, altii au putut face scoala, no, sa vedem si partile bune…..si, sigur, daca intru eu si le spun ca bat campii, tot eu pic de fraier, toata lumea imi spune ca scriu ‘comentarii de slaba calitate’ si, cand ii spun mmei Stoiciu ca-i comunista (naiba, doar ‘mneaei asa s-a declarat, mai demult,m ce vina am eu??) ca produc ‘atacuri la persoana’. Mda. Dar, no, mme Stoiciu, mme Miroiu si cu Vasile Ernu, cand ies intr-o pauza, merg la McDonalds si la KFC (unde se plang, saracii, ca sunt in ‘glamour gulag’, vai), nicidecum la lactobar sau ‘la varice’. Asta e.

  8. Tejghelistele de la Alimentara s-au maritat cu ospatarii, au dat nastere la fiinte umane (conform certificatelor de nastere) pe care azi le cunoastem cu totii: manelistii cu copiii lor cocalarii si pitipoancele.
    Intr-adevar, o lectie de istorie extrem de utila.

    • Și nu numai. Nu uitați că ele, la fel ca și crâșmarii, au avut posibilitatea să-și cumpere magazinele în rate, imediat după 90, la preț contabil. Au fost primii îmbogățiți, când nu erau taxe și impozite

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

anacronietzsche ~ fara semne ~

haihui printre cioburi de gand

Summum jus, summa injuria - Mai multa lege, mai putina justitie

Democratie: si astfel, neputand face ca tot ceea ce este just sa fie tare, s-a facut ca tot ceea ce este tare sa fie just. BLAISE PASCAL

France Forever

Site de povestiri din/cu/despre si in Franta.

floriniaru

Şi nimica mişcă

nwradu blog

Dubito ergo cogito, cogito ergo sum

My Weekly Book

"Sometimes, I love books more than I love people..."

Mistreata Neprietenoasa

Ce gandim, dar nu vrem sa recunoastem ...

Colivia cu papagali

Unii au o pasarica, altii au un stol cu pasarele. Eu am doar o colivie cu papagali.

Dragusanul.ro

Dubito ergo cogito, cogito ergo sum

biographia litteraria

Dubito ergo cogito, cogito ergo sum

intrenoaptesizi

A fine WordPress.com site

Omul cu Ochelari

Zâmbește! Mâine poate fi și mai greu!

The Amelie's

Povești mai noi și mai vechi, de aici sau dintr-un alt univers

gunty roth

Niscai povesti despre ce-mi mai trece si mie prin cap...

LOC DE FRECAT MENTA

Dubito ergo cogito, cogito ergo sum

Lumea lui Teonymus

Nu există viaţă fără sens, ci doar oameni care nu l-au găsit încă...

%d blogeri au apreciat asta: