Poveste de duminică – Deszăpezire cu fărașul


ImagineAzi mi se întoarce copilul din Franța, a fost plecată la ski cu prietenul ei. Cum ieri am gătit o grămadă de bunătăți, aseară m-am culcat cu un gând limpede, să merg și să le duc și lor câte ceva din fiecare minunăție gastronomică. S-or bucura când or ajunge acasă. Dimineață mă învârt pe ici pe colo fără nici un chef de ducă, mi se pare tare frig afară, până când îmi zic: ”femeie, mișcă-te că se lasă întunericul până pleci!”. Cu greu, mă urnesc de pe canapea. Și ca o mamă iubitoare, umplu o sacoșă de rafie (nu de firmă, nu vă speriați) cu oale și crătiți pline și pornesc voinicește spre București. Pe vecinul meu de dormitor îl las acasă pradă unei puternice crize hepatice, declanșată încă de azi noapte.

Strada unde locuiește fiică-mea este una micuță și îngustă, așezată între bulevardul Grivița și Ion Mihalache. O străduță care nu are importanță decât pentru locuitorii ei întrucât este blocată la ambele capete de câte un bloc. Vrei să ieși pe unul din bulevarde? Trebuie să faci slalom pe aleea din fața blocului care dă în Grivița sau care dă în Ion Mihalache, să înconjori încetișor ca să nu lovești mașinile parcate sau copiii care se joacă.

Când am plecat, am uitat de nesimțirea autorităților locale de a degaja și străduțele mici așa că mă îmbrac ca o domnișoară în prag de primăvară. De obicei îmi face scandal Virgil că-s prea primăvăratecă dar acum e prea bolnav să se uite la mine. Așa că îmi pun peste tricou doar o flanea de lână și un fular la gât, îmi bag pantalonii de trening în niște ciocate lungi și asta e tot. Să-mi iau mănuși și căciulă? La ce bun ? Urmează să parchez mașina în fața casei pentru 2 minute, să intru și să pun conținutul sacoșei în frigider. Atât. Cine dracu să mă vadă? Vecinii mă știu de mult, de când locuiam și eu acolo, mă mai văzuseră în trening, nu i-aș fi șocat.

Ajung pe străduța buclucașă. Evident, nici o mașină de deszăpezire nu a trecut pe aici. Sunt doar două urme de roți ale mașinilor care au tot trecut în zilele astea. Zăpada este bătucită sub ele. Pe dreapta și pe stânga străzii, sclipesc la mine mormane uriașe de zăpadă, strânse de lopețile vecinilor harnici. Mă ia cu nervi. ”Fir-ar a dracului de autorități care dați bani de deszăpezire pe ochi frumoși”! Sigur, mi-ar putea spune onor Primăria sectorului I că nu are cum să intre pe aceste străzi înguste, pentru că oamenii își parchează mașina pe stradă.

Da, este adevărat, oamenii parchează pe stradă, în fața porții. Dar i-aș putea spune și eu onor Primăriei: ”și unde dracu’ vrei să parcheze?” Teren au puțin încât nu le încape mașina în curte iar, din câte știu eu, nu s-a inventat mașina armonică să și-o bage proprietarul în dulapul din sufragerie. Și nici măcar nu mă interesează scuzele Primăriei. Sunt plătiți și din banii mei, nu numai a celor care locuiesc pe bulevard. Și eu trebuie să beneficiez de servicii de deszăpezire pentru că și eu plătesc taxe! Să dea primarul la lopată dacă n-are altă soluție. În loc să cheltuie banii aiurea, să-și cumpere mașini mici de aruncat zăpada și să plătească oameni care să o facă. Nu știu cum și în ce fel, eu plătesc taxe, ei să descopere soluția. Și i-aș mai spune ceva onor Primăriei care este nervoasă că oamenii parchează în stradă. Când ai autorizat blocuri de 4 etaje pe o străduță așa de îngustă, nu te-ai gândit că cei care vor locui în ele nu vor avea unde să își parcheze mașinile? Sau șpaga a fost așa de generoasă încât nu ți-a păsat. Și nu arunc vorbe. Casa fiicei mele este înconjurată de blocuri, deși acum 10 ani când ne-am mutat acolo nu era nici unul. Blocuri de 4 etaje care nu au nici un metru de spațiu liber în jurul lor, balcoanele dau în curtea vecinilor iar în față sunt doar 2-3 locuri de parcare. Să mai criticați înghesuiala blocurilor lui Ceaușescu! Păi frate, alea erau parfum pe lângă astea autorizate acum, pe ochi frumoși sau plic verzuliu. Alea aveau ditai grădina în comparație cu astea care sunt făcute pe 300 mp teren, cu suprafață construită la sol tot de 300 mp. 

Hai că m-am enervat! Evident că nu am unde să parchez, la toți vecinii nu-i făcut decât un tunel unde este parcată mașina lor iar în rest, zăpadă cât gardul. În fața casei fiică-mii este exclus, a plecat înainte de ninsorile abundente și n-a trecut nimeni pe acolo să facă vreun dram de pârtie. Așa că las mașina fix în mijlocul străzii, dacă o vrea vreunul să treacă n-are decât să claxoneze. Îmi iau papornița cu mâncare și înot prin zăpadă până la poartă.  Brr, îmi intră în cizme, e peste genunchi. Doamne, și eu tâmpită, cum să uit că n-a fost nimeni pe acolo! Puteam să îmi iau o lopată, să fiu mai pregătită. Na, și eu ca și autoritățile, unde nu-i cap vai de picioare. Hai că nu-s decât 2 metri de străbătut, n-o să mor, înainte!

Descui poarta și dau să o deschid. Degeaba, întâmpin rezistență. Dincolo, zăpada este aproape de un metru, a viscolit drept în poartă. Mă chinui cu toate puterile mele și reușesc să urnesc fierătania câțiva zeci de centimetri, mai mult nu pot, oricât mă forțez. Să vezi acuma număr de circ, trebuie să mă strecor cumva prin deschizătură. Mai sugând burta, mai pe o parte, zdrelindu-mi pielea și vreo două coaste, reușesc să intru în curte, unde mă așteaptă un alt munte de zăpadă adus de viscol fix în fața porții, pe vreo doi metri lungime.

Un gând ghiduș îmi trece prin minte. Păcat că mi-am lăsat telefonul în mașină, trebuia să mă cocoțez pe zăpadă și să filmez ca răcnitoarele de la televizor:  ”iată câtă neglijență, o casă din București este sub zăpadă iar autoritățile nu fac nimic să ajute oamenii care locuiesc aici  și care nu mai au apă și pâine de două zile”.  Mă bufnește râsul și hohotesc singură în timp ce îmi afund picioarele în nămeți. Scot un picior, îl bag pe celălalt și pare din ce în ce mai greu să o fac căci zăpada mi-a umplut toate golurile din cizme.

”Trebuie să ajung la ușa casei, să găsesc o lopată și să le fac copiilor măcar un pic de pârtie, să eliberez poarta”, mă gândesc în timp ce mă chinui să răzbat dincolo de troian. Da, ușor de zis, dar în fața magaziei unde mă duc să îmi caut lopată, este al doilea loc viscolit, pass de poți intra. Mă gândesc. Am de ales între a da zăpada din fața magaziei folosind fărașul din casă și apoi, cu lopata din magazie să fac pârtie către poartă sau să fac direct pârtie către poartă cu fărașul. Aleg varianta doi, pare mai puțin de muncă.

Fără mănuși, înarmată cu un biet făraș de plastic, mă lupt cu dușmanul alb și reușesc să deschid poarta pe jumătate. Mă ui la mine cu ochii minții, ca un străin, și-mi spun, aproape cu voce tare: ”Femeie, ești nebună, numai una ca tine s-ar fi apucat să dea la o parte un morman de zăpadă cu un făraș minuscul. Ești bună de pus la Gazeta de perete la Așa, nu”. Mă autoironizez dar îi dau mai departe la lopățică, cu voință. Ce fac eu nu-i pârtie, e o glumă, dar ce altceva să fac, în condițiile date? Și-or face ei când or ajunge acasă o pârtie adevărată. Deja am mâinile înghețate de frig, în cizme zăpada s-a topit și băltește iar de la genunchi în jos treningul îl simt fleașcă.

Și le mai rup și amărâtul de făraș. Toate astea pentru că nu m-am gândit înainte de a pleca de acasă să iau o lopată și pentru că îmi este prea rușine să bat la poarta vreunui vecin și să le cer una. Oricum, după ce ajung în mașină și reușesc să mă încălzesc și să-mi recapăt suflul, mă felicit că nu am ales varianta întâi căci fiică-mea îmi spune la telefon că lopata lor este în mașina cu care sunt plecați și nu în magazie.    

Reclame


Categorii:Povestiri din viața reală

Etichete:, , , , , ,

2 răspunsuri

  1. Felicitari!! Am vazut cu ochii mintii toata „actiunea”! Abia astept urmatorul articol. Zi buna s-aveti!

    • Inițial n-am vrut să vă povestesc, dar pe mașină, la întoarcere acasă, râdeam singură ca toanta, imaginându-mă un terț care se uita la o femeie nebună ce încerca să dea deoparte un munte de zăpadă cu un făraș de plastic. Vorbeam singură, povestind deja întâmplarea. Dacă aveam un reportofon să mă înregistrez, până acasă ar fi fost gata povestea.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

arta si natura

O constiintă încarcată are nevoie sa se confeseze. O operă de artă reprezintă o confesiune. Albert Camus

Doctor de Romanica'

Aventurile unui doctor in tara tuturor posibilitatilor

CER's Blog

Just another WordPress.com weblog

Alexandrina Chelu's Blog

Oameni de valoare

anacronietzsche ~ fara semne ~

haihui printre cioburi de gand

Summum jus, summa injuria - Mai multa lege, mai putina justitie

Democratie: si astfel, neputand face ca tot ceea ce este just sa fie tare, s-a facut ca tot ceea ce este tare sa fie just. BLAISE PASCAL

France Forever

Site de povestiri din/cu/despre si in Franta.

floriniaru

Şi nimica mişcă

nwradu blog

Dubito ergo cogito, cogito ergo sum

My Weekly Book

"Sometimes, I love books more than I love people..."

Mistreata Neprietenoasa

Ce gandim, dar nu vrem sa recunoastem ...

Colivia cu papagali

Unii au o pasarica, altii au un stol cu pasarele. Eu am doar o colivie cu papagali.

Dragusanul.ro

Dubito ergo cogito, cogito ergo sum

biographia litteraria

Dubito ergo cogito, cogito ergo sum

intrenoaptesizi

A fine WordPress.com site

Omul cu Ochelari

Zâmbește! Mâine poate fi și mai greu!

The Amelie's

Povești mai noi și mai vechi, de aici sau dintr-un alt univers

gunty roth

Niscai povesti despre ce-mi mai trece si mie prin cap...

%d blogeri au apreciat asta: