Flori pentru profesorii mei nesuferiți


ImageTata a fost un bărbat foarte sever, nu știu dacă l-am văzut vreodată luându-ne în brațe sau sărutându-ne. Cred însă că ne-a iubit foarte mult iar asprimea lui nu însemna decât dorința de a scoate din noi niște oameni drepți și puternici.

Cu toată duritatea, multe sunt poznele la care l-am forțat să fie parte, eu, fiica lui mai mică, fire zănatică și foarte voluntară. O poznă care i-a scos ceva peri albi  – cu toate că n-a știut niciodată tot adevărul – s-a petrecut în școala generală, să fi fost elevă prin clasa a VI-a. Eram tare supărată pe ai mei pentru că, deși grădina noastră era plină de toate florile pământului, nici nu se punea problema să rup din ele și să le duc în dar la profesori.

–        Nu-i nevoie să duci flori ca să iei note mari, îmi repeta tata, ca răspuns la rugămintea mea de a mă lăsa să duc profesorilor lalele, crini, gladiole, crizanteme și alte minunății care răsăreau în gradină,  într-o beție de culori, în orice anotimp.

–        Tată, dar toți copiii duc!, zilnic primesc profesorii brațe de flori. Numai pe mine nu mă lași decât la începutul anului școlar și de 8 Martie. De ce sunt altfel decât colegii mei?

–        Tu du învățătură, du cunoștințe, draga mea, îmi replica tata. Florile o să-ți ridice nota? Poate. Și o să-și atragă simpatia profesorilor? Poate. Dar n-or să te facă mai deșteaptă.

Mi se părea că tata este nedrept însă nu îndrăzneam să îl contrazic și nici să rup pe furiș flori întrucât mama parcă le știa fiecăreia locul și numărul. Îmi doream însă să intru în rândul ”lumii”, să fac ce fac și ceilalți copii. Mi se părea că profesorii se uită ciudat când primeau zilnic buchete de flori de la colegii mei, niciodată de la mine. Azi știu că notele mele, ca de altfel și ale colegilor mei, reflectau nivelul de cunoștință și nu numărul florilor oferite. Atunci nu știam asta. Culmea e că numai profesorii nesuferiți erau ofensați, cei simpatici nu păreau supărați dacă nu li se ofereau ofrandele multicolore.

Drumul de acasă la școală era destul de lung, făceam 35-40 minute urcând numai la deal și nu de multe ori încercam să îl scurtez prin grădinile oamenilor. Una din aceste grădini era o livadă imensă, care aparținea CAP-ului, confiscată de la o familie de boieri ce se împotrivise cooperativizării. Era tare frumos să treci prin livada plină de tot felul de pomi fructiferi, cu o iarbă grasă care foșnea când apăsai voinicește papucii prin ea. Plus că te mai agățai de un măr, o prună, găseai o nucă pe jos. Scurtam prin livadă mai mult de jumătate de kilometru.

Era un singur inconvenient cu scurtătura. Livada se termina în cimitirul bisericii de pe dealul Oprișenilor. Traversând livada de-a curmezișul dădeai în gardul cimitirului pe lângă care era o cărărușă care ducea până în șosea iar de acolo, după încă vrei două sute de metri, se zărea școala. Când ploua, era greu de mers prin livadă; arareori iarba era tunsă și riscai să ajungi la școală cu papucii îmbibați de apă iar pe cărărușă te înglodai până la genunchi în noroi. Pe vreme bună, însă, era o minunăție să mergi prin iarbă, sărind ca o căpriță de pe un picior pe altul, să caști gura la cântecul vesel al păsărelelor ascunse prin vârfuri de copaci și să-ți imaginezi că ești fiica boierului ce locuia cândva în casele ce se zăreau maiestoase și misterioase în depărtare și care adăposteau nu știu ce instituție comunistă. Mi-am imaginat atâtea taine despre familia care fusese stăpâna livezii! Aș fi putut scrie o carte numai din poveștile pe care le-am țesut în timp ce traversam printre copaci. Din ce îmi povestise mama, locuise o familie avută pe care comuniștii o hăituiseră prin anii 50. Nimeni nu știa sau nu voia să spună unde se duseseră acei oameni. Fuseseră arestați, fugiseră din țară? Erau întrebări pe care era mai bine să nu le pui.

Drumul pe cărărușa de lângă cimitir era lugubru; în partea dreaptă, prin gardul de sârmă  găurit în multe locuri, să vedeau mormintele. Copil fiind, mă încurajam de fiecare dată că nu-i nimic rău care mi s-ar putea întâmpla. Cântam încet, în timp ce mergeam repede pe cărărușă, ca să-mi insuflu curaj. În plus, nu dura mai mult de două – trei minute și dădeam în șosea iar scurtătura merita efortul.

Într-o primăvară, trecând ca de obicei pe scurtătură către școală, m-au atras lalelele, de toate culorile și formele, care se ițeau pe morminte. Într-un impuls de moment, fără să mă gândesc la consecințe, am trecut dincolo de gard printr-o spărtură și am rupt câteva din ele. Era dimineață și nu se zărea nimeni în zonă. Cum în câteva minute am ajuns la școală, m-am trezit cu ele în mână și în jurul meu cu gălăgioasele colege ce nu mai pridideau să laude florile  și să mă întrebe pentru cine le-am adus. N-am avut ce face, am fost nevoită să accept că le-am adus în dar. Și pentru că în ziua aceea aveam geografia la prima oră, proful (care îmi era și diriginte) a fost cel care a avut ”norocul” să primească proaspetele lalele.

–        O, ce minunate, mulțumesc frumos! Probabil că sunt din grădina voastră, sunt deosebite, m-a felicitat domnul Orac. Să-i spui mamei că are flori frumoase.

–        Cam …așa, am mormăit încurcată, ducându-mă repede în bancă ca să nu fiu întrebată mai mult decât puteam explica.

De ce să nu recunosc, după câteva secunde m-a bufnit râsul și m-am abținut cu greu să nu chicotesc cu voce. Mă simțeam răzbunată. În colțul meu de bancă rânjeam fără să se vadă, satisfăcută. Aveam de mult un cui împotriva domnului diriginte. Mă pârâse odată tatii că sunt obraznică și pâra avusese drept consecință o papară bună pe care o luasem acasă, întrucât tata avea o vorbă: ”întotdeauna profesorul are dreptate”. Mi se păruse nedrept, nu făcusem mare lucru. Dirigintele adusese de acasă niște poze – imitații de tablouri – ca să înfrumusețeze, chipurile, pereții clasei și se semnase pe spatele lor cu numele lui întreg, să se știe că sunt ale lui. Orac Dan. Eu îl contrasemnasem într-o iscălitură șmecheră, punând ”D”peste Orac, fapt care îl enervase cumplit aflând cine fusese elevul care inventase cuvântul ”Drac” din numele și prenumele lui. Asta era marea obrăznicie?, ”na, acu să-și ducă fericit acasă lalelele proaspete și deosebite”, mă distram.

Numai că micul neastâmpărat din mine nu s-a oprit aici. Văzând că merge, am repetat figura de mai multe ori, încântată că mă pot răzbuna iar în loc de pedepse primesc mulțumiri.

Aveam impresia că sunt destul de drăguță și cu proprietarii florilor, luam doar câte una – două de pe un mormânt, formând buchetul din mai multe locuri ca să nu se supere nimeni pe mine. Și le ceream iertare în gând de câte ori rupeam o floare. Știam că fac o prostie dar continuam.

Aproape tot trimestrul al II- lea, profesorii pe care nu-i sufeream au primit tot felul de flori, pe care le-au crezut a fi de la mama. Încetaseră să mă mai privească ca pe o sălbăticiune obraznică care juca fotbal cu băieții în pauză, enervant de comentatoare la ore. Florile mă transformaseră deodată într-o fată simpatică iar eu mă prăpădeam de râs în interiorul meu.

Aventura mea s-a terminat odată cu prima ședință cu părinții. Tata a primit numeroase laude de la profesori pentru frumoasele flori din grădina mamii și mulțumiri pentru daruri. S-a prins că făcusem o prostie și, ajuns acasă, m-a întrebat cu glas aspru, care mirosea a bătaie:

–        De unde duci tu flori la școală, ia zi? Marie, i-ai dat tu voie să rupă flori din grădină?

–        Nu i-am dat, Ioane. N-ai spus tu că nu trebuie să ducă flori, că este suficient să învețe?

–        Ba am spus! Dar iată că de undeva le duce. Nu pot fi decât din grădină. N-ai fost suficient de atentă, probabil le rupe dimineața, ea e ultima care pleacă de acasă. Vorbește fată, de ce îmi ieși din cuvânt?

Fără să aștepte răspunsul mamii, două perechi de palme mi-au ars obrajii. Am înghițit în sec însă gura mi-a rămas pecetluită. Știam că trebuie să tac oricâte palme s-ar fi abătut asupra mea. Ce-aș fi putut să spun? Să le spun de unde veneau florile era exclus. Dacă ar fi aflat tata adevărul, dacă i-aș fi spus că nu din grădină rupeam florile pe care le ofeream cu ”drag” profesorilor mei ci din cimitir, sigur mă rupea în bătaie.

După buclucașa ședință cu părinții, florile mele către profesori au dispărut la fel de brusc cum apăruseră. Iar eu am evitat din acel moment scurtătura, ca să nu mai intru în păcat.



Categorii:Povestiri din viața reală

9 replies

  1. Câte perechi de palme am luat și eu și mama me, numai Dumnezeu știe, alcoolul făcea din tatăl meu un monstru cu chip de om….. Fie iertat…..

  2. Si eu duceam flori doar de 8 martie de la sfarsit de an scolar. Invatatoarea mea, a fost nedreapta si mereu ii voi purta o neplacuta amintire. Era o doamna in varsta, aproape de varsta pensionarii. Avea preferintele ei printre elevi, in special pentru cei care ii duceau atentii. Eu nu ma numaram printre acestia. La un moment dat, unu baiat, Grasu, care trecea clasa cu cadourile facute de mama sa, m-a lovit de cateva ori. Ba odata m-a aruncat de pe un balansoar si m-am ales cu barba zdrelita. I-am spus invatatoarei si nu a luat nici o masura asa ca m-am plans mamei. A venit mama la scoala si a avut o discutie cu directorul. Era aproape de sfarsitul anului scolar. Dept consecinta ca a fost atentionata, invatatoarea mi-a scazut nota la purtare si in loc sa iau premiul I, am primit doat premiul II. Am fost suparata, am plans, plina de rusine ca eu, care avusesem doar note mari am ajuns de rasul clasei. Am refuzat sa merg sa-mi ridic premiul si nici la festivitate nu m-am dus. Cu tot ajutorul, Grasu abia a terminat 8 clase. Atentiile nu l-au dus mai departe.

    • Ca profesor timp de 10 ani am încercat să-mi educ copiii să nu facă atenții profesorilor decât la evenimente importante (8 martie) și doar în nume colectiv. Așa că în clasa unde eram dirigintă era un singur cadou lăsat pe catedră, ”din partea” clasei, de regulă o carte + o felicitare. Nu știu dacă și părinții m-au ascultat și dacă nu duceau, în particular atenții, dar asta a fost optica mea.

      • Misto povestea! Cum misto e sa te cheme Craciun de Craciun. In rest, cu scoala. Desi am avut mediile cele mai mari, in a IV si a ViII n/am mai luat premiu, de nici un fel, din motive de… De. Iar in liceu, nu stiu cum naiba da am ajuns intr/o clasa disciplinara. Da ce bine ne/am simtit…

      • Ce înseamnă clasă disciplinară?

  3. Wow, great post.Really looking forward to read more. Will read on…
    Audrey http://blog.roodo.com/tallerlifts

  4. Eram cls a 12-a prin 89 , in perioada de pana la incheierea mediilor pe trim 3 , si nu stiu cum naiba se facea ca la mate – unde profu era ff exigent , era gata -gata sa lase corijenti cam 1/3 din clasa . Noi toti din clasa am zis sa sarim in sprijinul loazelor si sa-i luam ceva profului – asa ca din partea clasei . Problema era ca nu prea aveam de unde si ce sa-i luam ca nu prea se gasea , dar cu pile i-am gasit o sticla de 1.5 l de vin pt export , fain ambalat pe care l-am luat de la un shop . A doua problema a fost sa gasim pretextul pentru care sa-i ducem vinul , si vreo 37 de garoafe ( pentru atatea am avut bani – ) . Dupa ce ne-am sfatuit indelung am zis sa-i ducem cadoul cu ocazia …..zilei de nastere . De fapt ziua d-lui habar nu aveam cand era , sau cati ani implinea sau implinise deja… A fost hazul dupa lume cand au iesit 2 dintre colegi in fata clasei cu „mortul ” in brate . Profu si-a facul 30 de cruci si dupa ce s-a potolit din ras a zis ca daca il vede nevasta-sa cu florile acasa baga divort si ni le-a dat noua , fetelor , pe toate . Dar sticla pana la urma a zis ca o ia , doar asa ca sa-si aminteasca de noi si de ziua cand a primit 37 de garoafe desi el avea mai mult de 40 de ani … ,dar ca sa nu-l ia de guler secretarul de partid al liceului , l-a pus pe unul din baieti sa-i duca sticla la masina. Dupa intamplarea asta am zis ca e pacat sa nu le dam si celorlalti profesori cate un buchet de flori , ca de – doar se apropia sfarsitul liceului , si am mai stans ceva bani si doi dintre baieti au adus a doua zi un ditamai bratul de trandafiri , pe care i-am impartit direct la cancelerie . Profii au cazut pe spate , ca nu prea se obisnuia atunci asa ceva . La ultima ora in ziua aceea a fost rasul rasului cand cei care au venit cu trandafirii au zis ca ruleaza „Declaratie de dragoste ” la cinema si ca daca tot avem bani am putea sa mergem toti la film .
    Care bani ? a fost intrebarea , ca nu mai avem .
    Avem ! ca suntem baieti destepti , si nu degeaba langa liceu e Cimitirul Lipovenesc ! ( pe acolo intram in liceu cand ajungeam dupa ora 8 la scoala si poarta era inchisa ) .
    Si uite asa acum avem ce povesti copiilor nostri , despre un caz de „mita ” – ha ha ha- si despre cum duceam noi flori ca sa fie tot omul multumit – si proful si elevul !

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

anacronietzsche ~ fara semne ~

haihui printre cioburi de gand

Summum jus, summa injuria - Mai multa lege, mai putina justitie

Democratie: si astfel, neputand face ca tot ceea ce este just sa fie tare, s-a facut ca tot ceea ce este tare sa fie just. BLAISE PASCAL

France Forever

Site de povestiri din/cu/despre si in Franta.

floriniaru

Şi nimica mişcă

nwradu blog

Dubito ergo cogito, cogito ergo sum

My Weekly Book

"Sometimes, I love books more than I love people..."

Mistreata Neprietenoasa

Ce gandim, dar nu vrem sa recunoastem ...

Colivia cu papagali

Unii au o pasarica, altii au un stol cu pasarele. Eu am doar o colivie cu papagali.

Dragusanul.ro

Dubito ergo cogito, cogito ergo sum

biographia litteraria

Dubito ergo cogito, cogito ergo sum

intrenoaptesizi

A fine WordPress.com site

Omul cu Ochelari

Zâmbește! Mâine poate fi și mai greu!

The Amelie's

Povești mai noi și mai vechi, de aici sau dintr-un alt univers

gunty roth

Niscai povesti despre ce-mi mai trece si mie prin cap...

LOC DE FRECAT MENTA

Dubito ergo cogito, cogito ergo sum

Lumea lui Teonymus

Nu există viaţă fără sens, ci doar oameni care nu l-au găsit încă...

%d blogeri au apreciat asta: