Stafia lui Moș Crăciun


Image
Eram în clasa a doua. Mama și tata mă lăsaseră să mă duc cu uratul și pe alte străzi, mai departe de casa noastră. Poate pentru că eram însoțită de fratele meu, mai mare cu trei ani, considerat flăcău. Sora mai mare nu ne mai însoțea, era domnișoară. Sau cel puțin așa o vedeam noi, piticii. Abia așteptam să merg cu clopoțelul.
Îmbrăcați gros, cu căciuli cu urechi și mănușele de lână pe mâini, am pornit devreme, cu gând să batem toate străzile Fălticeniului, casă cu casă, din ce în ce mai departe de curtea noastră. Nu umblam cu alți copii, ne învățasem să fim numai noi frații. Tata ne educase rigid, nu admitea prieteniile. Nici nu eram îmbrăcați tradițional sau mascați. Doi țânci cu scurte de fâș, căciulă de lână și cizmulițe din postav. Fără nimic deosebit dar hotărâți să luăm în piept tot orașul și să urăm la cât mai multe case.
Venise moda să dai copiilor un bănuț. Nucile și merele rămăseseră undeva în copilărie. Se mai dăruiau doar la țară, prin sate. La oraș, însă, banul avea valoare. Era o nebunie înainte de Crăciun și Anul Nou: toată lumea schimba banii de hârtie pe bani de metal, ca să aibă de dat la colindători și urători. Iar vânzătoarele nu aveau niciodată să-ți dea rest.
Pentru că era primul an în care tata ne permisese să ne îndepărtăm de casă am făcut un plan, pe unde să mergem. Și un legământ: să urăm până când facem, fiecare, câte o sută de lei. De la Crăciun ne rugasem de tata să fie mai îngăduitor, așa că aveam planuri mari pentru seara de Anul Nou.
Mamă, câte puteam face în 1966 cu 100 de lei! Nici nu vă închipuiți. Puterea de cumpărare era așa de mare încât ne ajungea de bomboane tot anul, Eugenii și alte bunătăți dulci. Nici nu puteam socoti ce vom face cu bănuții. Banii urmau să fie numai ai noștri, mama și cu tata nu ne întrebau ce facem cu ei. Era perfect.
Învățasem o urătură mică. Mică de tot. Că doar nu aveam timp să stăm mult la o casă, aveam de umblat cale lungă. Nu știu de ce, dar atunci nu ni se părea important să spunem multe cuvinte. Obrajii roșii de ger, privirea veselă și zglobie și aerul ștrengăresc păreau suficiente. În rest? Două-trei versuri, un ”aho, aho”, ”la anul și la mulți ani”, trei clinchete de clopoțel și gata!, altă casă. Despre clopoțel ce să zic? Aveam unul rudimentar, făcut de tata din tablă, care suna zgârâiat. Dar, în ochii mei de copil era o minunăție, zornăiam de zor la fiecare vorbă.
Tot umblând din casă în casă, am ajuns pe strada Sucevei, unde se ghicea o casă tare frumoasă pe care o admiram când mă trimitea mama după pâine. Nu văzusem niciodată oameni în curte sau la geam. Nu observasem ieșind sau intrând pe cineva. Părea stranie, îmi imaginam tot felul de întâmplări cu fantome în jurul ei. Când mă întorceam de la magazin și treceam pe acolo iuțeam pasul, uitându-mă, cu spaimă, la ferestrele de după care nu se zărea nici o umbră. Îmi era teamă de o casa pustie. Acu’, copil fiind, nu o văzusem seara, dar poveștile cu stafii îmi veneau în minte când treceam prin dreptul ei.
– Hai să intrăm aici. Uite, e poarta deschisă, m-a îndemnat Dorel.
– Nu, mai bine nuuuu! Mi-i frică de casa asta, cred că locuiesc fantome.
– Hai, proastă mică!, m-a alintat fratele-meu, curajosul. Unde ai văzut tu fantome, ha ha, ha?
– N-am văzut. Dar am citit cărți despre ele, să știi. Și…nu mai râde, sunt rele și foarte periculoase, i-am întors vorba, îmbufnată că mă făcuse proastă.
– Da, stau stafiile pe la toate colțurile și te pândesc, m-a lut în râs frate-miu, cu numai o palmă mai înalt.
– Știi ce? Crezi, nu crezi, eu nu intru. Știi că n-am văzut niciodată poarta deschisă până azi? Și nici un om prin curte? Păi dacă e părăsită, de ce să mai intrăm?, m-am rugat, în timp ce îl trăgeam de mânecă.
Se încăpățânase, voia neapărat să urăm la geamurile luminate. Sau poate voia să îmi arate că nu este speriat de stafii și case părăsite, ca mine. Bărbat, ce mai! Așa că s-a proțăpit în mijlocul drumului, a pus două mâini în șolduri și a spus răspicat:
– Dacă nu intri, te duci singură acasă, clar? Te las aici.
– Cum să mă lași?, am dat în smiorcăială. Sunt mascați pe stradă, pot să mă bată, să îmi ia banii. Și… dacă o faci, să știi că te spun lui tătucu, l-am amenințat, sperând că va renunța la ideea de a păși dincolo de poarta deschisă, care ne îmbia să pășim înăuntru.
– Zi-i, na! Ce-o să pățesc? O să-mi dea tata o bătaie. Și? Da’…, te întrebi dacă ajungi să-i spui, cu toți mascații care mișună pe aici?, a strecurat Dorel mai multă spaimă în mintea mea, de parcă mai era nevoie.
– Bine, mă, merg, am cedat. Ia-o tu înainte.
Cu frică, am pășit pe scările care coborau spre o casă intens luminată. Genunchii îmi tremurau ca răciturile mamii, inima îmi bătea cu putere. După pasul șovăielnic și lui Dorel îi pierise eroismul. Își făcea curaj, nu mai putea da înapoi pentru că i-aș fi luat în râs marele curaj dar simțeam că-i este teamă. Mergea înainte apăsat. ca și cum nu-i păsa.
Casa era așezată în vale. Coborai pe niște scări de piatră, până la o ușă cu sticlă frumos colorată. La intrare, era un hol cu multe geamuri. Dincolo de ușă se zărea, printre perdele groase de catifea, holul enorm și înalt, în mijlocul căruia trona un brad uriaș, cum nu mai văzusem. Aveam și noi brăduț, dar acesta părea smuls direct din pădure, uriaș, cât o casă. Ne-am lipit nasul de sticlă și am văzut, uimiți, câte bunătăți atârnau de crengile bradului înconjurat cu peteală. Luminițe de toate culorile străluceau pe crengile lui. O magie.
După ce mi-a trecut uimirea, am dezlipit nasul de geamul înghețat, cu sufletul tremurând. Mi s-a făcut și mai frică. Sigur era o vrăjitorie, numai fantomele puteau să facă un brad atât de frumos. Gata-gata să o iau la fugă când … Dorel a apăsat o sonerie. Zgomotul m-a împietrit. ”Clinc, Clinc”, se auzea pe holul părăsit. Nu puteam să îmi mișc picioarele. L-aș fi rugat, din nou, să plecăm, dar îmi pierise vocea.
Cu coada ochiului și pupilele mărite de spaimă, am zărit un bărbat îndreptându-se spre ușă. Voiam să fug, să strig”fugi, uite fantoma!”, însă buzele erau pecetluite și picioarele, grele ca plumbul – nu voiau să se miște.
– Care ești acolo, mă? am auzit o voce aspră. Am închis ochii și am așteptat să cadă asupra mea nenorocirea.
– Urători, domnule. Primiți cu uratul? Glasul lui Dorel era stins, și curajul lui dispăruse în fulgii de nea, care dansau veseli pe stradă.
– Păi dacă ați venit să urați, urați, mă!
Cu sfială – dar mai ales cu teamă – am început să îngăimăm cele câteva versuri cu care ne lăudam ”pe la case a ura”. Mai mult le-am mormăit. Iar sunetul clopoțelului se auzea stins, spart și fără vlagă. Cu chiu cu vai am reușit să terminăm și să-i spunem bărbatului, rezemat de ușă, tradiționalul ”la anu’ și la mulți ani”. Nu voiam decât să o iau la fugă. Voiam doar să scap de acolo.
– Mă, asta-i toată urătura voastră? a tunat glasul din nou.
– Să vedeți… noi… știți… ,bâlbâia Dorel cuvinte fără sens. Eu amuțisem.
– Ia intrați în casă, mă!
Puteai să zici nu? Tremurând ca niște șoricei, cu dinții clănțănind de frică, am intrat. Bărbatul ne-a așezat pe două scaune, așezate lângă brad. Și ne-a cântat timp de jumătate de oră o urătură lungă, în care ne-a povestit toată istoria strămoșilor noștri. Vedeam, în fața ochilor, desfășurându-se luptele dacilor cu romanii, bătălii câștigate sau pierdute de domni și voievozi. După ce a terminat de urat, a luat două pungi uriașe, le-a umplut cu bomboane și ciocolată din pom și ni le-a întins. Apoi a băgat mâna în buzunar, a scos două bancnote a câte 100 de lei, ni le-a îndesat în buzunarul de la fâș și ne-a spus, în timp ce ne împingea spre ușă, afară:
– Mă, să vă fie învățătură de minte. Asta urătură, nu porcăria pe care ați bolborosit-o voi. La anul, să nu vă mai prind pe aici, dacă nu știți o urătură frumoasă, despre strămoșii noștri. Ați înțeles? a mai adăugat, sever. Și, … parcă i-am zărit un zâmbet care îi mijea în colțul gurii, în timp ce ieșeam în aerul rece de afară.
– Am înțeles, domnule, am strigat într-un glas.
Fără să ne uităm unul la altul, am luat-o la goană către casă, cu toate că nu făcusem nici jumătate din casele programate. Nu știu dacă am fugit de frică sau de bucurie pentru suma uriașă pe care ne-o oferise cel pe care-l crezusem stafie.
Nu m-am întors niciodată la casa vrăjită. În anul următor fratele meu n-a mai vrut să meargă cu mine; era prea mare pentru o piticoată de soră. Iar singură nu aveam curajul să merg. N-am aflat niciodată dacă bărbatul, care ne oferise atât de multe în seara de Anul Nou, era un om sau o stafie. Sau… cine știe, poate era Moș Crăciun.

Anunțuri


Categorii:Povestiri din viața reală

8 răspunsuri

  1. Iubesc scrierile dumneavoastra!

  2. Pe la anii aia,cind venitul mediu era in jur de 600 de lei, sigur era Mos Gerila!

  3. Va iubesc,sunteti o minune de om,va doresc multa sanatate,sa ne bucurati sufletele multi ani.

  4. Superb. Este poveste sau realitate? Nu conteaza. Am citit si am zambit. O seara frumoasa!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Doctor de Romanica'

Aventurile unui doctor in tara tuturor posibilitatilor

Corina's Blog

Just another WordPress.com weblog

Alexandrina Chelu's Blog

Oameni de valoare

anacronietzsche ~ fara semne ~

haihui printre cioburi de gand

Summum jus, summa injuria - Mai multa lege, mai putina justitie

Democratie: si astfel, neputand face ca tot ceea ce este just sa fie tare, s-a facut ca tot ceea ce este tare sa fie just. BLAISE PASCAL

France Forever

Site de povestiri din/cu/despre si in Franta.

floriniaru

Şi nimica mişcă

nwradu blog

Dubito ergo cogito, cogito ergo sum

My Weekly Book

"Sometimes, I love books more than I love people..."

Mistreata Neprietenoasa

Ce gandim, dar nu vrem sa recunoastem ...

Colivia cu papagali

Unii au o pasarica, altii au un stol cu pasarele. Eu am doar o colivie cu papagali.

Dragusanul.ro

Dubito ergo cogito, cogito ergo sum

biographia litteraria

Dubito ergo cogito, cogito ergo sum

intrenoaptesizi

A fine WordPress.com site

Omul cu Ochelari

Zâmbește! Mâine poate fi și mai greu!

The Amelie's

Povești mai noi și mai vechi, de aici sau dintr-un alt univers

gunty roth

Niscai povesti despre ce-mi mai trece si mie prin cap...

LOC DE FRECAT MENTA

Dubito ergo cogito, cogito ergo sum

%d blogeri au apreciat asta: