Știrea că Marian Kotleba, șeful unui partid de extremă dreaptă (Partidul Poporului Noua Slovacie), fost șef al mișcării Comunitatea Slovacă (mișcare de extremă dreaptă, interzisă), a câștigat postul de guvernator al regiunii Banska Bystrica, cu 55,5% din voturi a trecut aproape neobservată în mass-media românească.
Dacă situația din Slovacia ar fi una izolată, poate că nici nu era nevoie să i se dea prea mare importanță dar privind harta Europei se poate observa că mișcările extremiste capătă tot mai mulți aderenți iar în unele țări o parte importantă a electoratului a votat sau are de gând să voteze cu reprezentanții acestora:
– Olanda – Partidul Libertății (24 de locuri în Parlament)
– Finlanda – Adevărații finlandezi (19% din voturile electoratului)
– Italia – Liga Nordului (liderul formațiunii este vicepreședinte al Senatului)
– Norvegia – Partidul Progresist (formațiune aflată în opoziție în Parlament)
– Elveția – Partidul Poporului (cu aleși în Parlament)
– Marea Britanie – UKIP (locul 2 cu 22% din voturi la alegerile locale)
– Franța – Frontul Național (Locul 1 în sondaje, speră la 24% în PE)
– Grecia – Zorii Aurii (de extremă stânga, 47 din 338 de parlamentari)
– Ungaria – Jobbik (16.67% din voturi, 47 de locuri în Parlamentul Maghiar)
– Letonia – Alianța Națională (aflată la guvernare, într-o coaliție)
Cum unele din problemele puse de partidele extremiste sunt reale (deficitul de democrație al Uniunii Europene, cu decizii luate adeseori la Bruxelles fără a ține seama de interesele statelor membre, ajutorul dat de UE principalilor autori ai crizei, respectiv instituțiilor financiar – bancare şi nu cetăţenilor săi, corporatismul și globalizarea, corupția la nivel înalt) ne putem aștepta ca extremismul să aibă un cuvânt greu în PE. Din analiza sondajelor de opinie, o treime dintre viitorii europarlamentari vor fi membri ai partidelor extremiste după alegerile din 2014.
Cu intenţia de a ţine oarecum fenomenul sub control, PE a decis pentru prima dată de la nașterea Uniunii Europene să acorde subvenții unei coaliții pan – europene care cuprinde 13 partide de extremă dreapta (Alianța Europeană a Mișcărilor Naționale). Pe de altă parte, ne aflăm într-o perioadă în care, dacă guvernele naționale și decidenții de la Bruxelles nu vor găsi soluții de ieșire din criza economică, cu efecte de îmbunătățire a vieții materiale a cetățenilor Europei, accentele extremiste şi protecţioniste, în care Marea Britanie a dat deja un exemplu, pot – aşa cum istoria a demonstrat de atâtea ori – să scape uşor de sub control şi să producă de la răzmeriţe locale până la prăbuşirea zgomotoasă a întregului eşafodaj.
În timp ce pe cuprinsul Europei se ascute discursul extremist, anti-uniune, anti-islamic şi împotriva primirii imigranţilor, România cea veselă pare, ca de obicei, ca făcând parte dintr-o altă lume. Presa noastră este intens ocupată să dezbată gâlcevile triviale şi cu orizonturi mărunte ale premierului şi preşedintelui, ale baronilor de partid cu diversele instanţe şi parchete şi, în general ale oricui cu oricine, într-un cor disonant format parcă din milioane de frustraţi.
Minimalizat după prăbuşirea PRM şi a liderului acestuia, discursul naţionalist din peisajul nostru politic a căzut demult în derizoriu, nefiind luat în serios nici măcar de către cei care îl mai practică pe ici pe colo. Obişnuiţi să mimăm cam tot ce se întâmplă de la Paris până la Viena, este foarte probabil să importăm din nou nişte forme fără fond, în fruntea cărora se vor cocoţa sau vor fi puşi nişte lideri de carton fabricaţi pe la Băneasa. Ceea ce ar putea avea substanţa unui oarecare naţionalism (Uniţi Salvăm, Anti-Frack, Dacologia şi altele) nu este, nici pe departe încă, un curent puternic, cu ecouri în suficient de multe straturi sociale încât să putem vorbi de vreun adevărat partid naţionalist român.
Categorii:Politica în cuvinte
Lasă un răspuns