Am mai scris că nu-mi plac miștourile care se practică la vârful statului. Zău că nu vreau să mă duc în vizită în străinătate, să mă întrebe vreunul de unde sunt, să-i spun că sunt din România și ăla să îmi spună: ”De unde? Din țara aia bananieră unde președintele se ceartă în fiecare zi cu premierul la televizor, ca niște copii de grădiniță? Din țara aia unde justiția prezintă în fiecare zi cazuri de corupție, acțiuni sau inacțiuni infracționale săvârșite de primari, consilieri, deputați, senatori, miniștri?”.

Stau și mă întreb indignată și, mai ales, tristă:

–        De ce nu există o confruntare între decidenții politici fără a implica jigniri, fără cuvinte care afectează însăși imaginea României? Și care mă lezează pe mine ca român.

–        De ce nu pot să am un Președinte care să iasă la televizor și să atace o măsură a guvernului cu cifre exacte și texte de lege dar fără a simți nevoia să jignească?

–        De ce nu pot să am un Premier care să iasă la televizor și să fie îngrijorat dacă Președintele și-a depășit limitele atribuțiilor funcției sale dar fără a-i aduce jigniri?

Sincer, voi nu ați obosit de atâtea certuri, de ironii, de glumițe de gașcă? Înțeleg că noi, cetățenii simpli, putem să mai coborâm garda jos și să ducem nivelul discuției sub un nivel de educație decent dar atunci când primii oameni în stat fac acest lucru, mi se ridică tensiunea.

Nu-mi doresc decât un Președinte de care să fiu mândră, serios, inteligent, educat, care să meargă la reuniunile internaționale și oamenii să-l privească măcar cu respect dacă nu și cu admirație. Și un Prim – Ministru  la fel de serios și de inteligent care să fie îngrijorat pentru fiecare leu pe care îl pierde economia, pe faptul că scade nivelul de trai și că oamenii sunt nefericiți. Să fie obosit nu pentru că are în jurul lui oameni cu tot felul de probleme cu justiția ci pentru că nu precupețește nici un efort să găsească metode ca țara pe care o conduce să fie mai atractivă, cu o economie din ce în ce mai dezvoltată iar oamenii pe care-i păstorește să fie mai mulțumiți.

Cer mult, oare? Eu cred că nu. Cer ca aceia care își asumă destinele României și indirect pe ale mele să le pese. Să aibă acel bun simț pe care l-au avut străbunii noștri. Să aibă mândria că sunt români și că reprezintă o țară, nu o gașcă. Să iubească plaiurile astea, munții și râurile. Să ne pună la dispoziție strategii fără să se gândească la ei ci la generațiile viitoare. Să aibă orgoliul ca oamenii să vorbească despre ei și când nu vor mai ocupa funcțiile vremelnice cu respect iar istoria să-i consemneze ca pe niște conducători care au luptat pentru binele patriei nu al propriului interes.

Da, îmi doresc în frunte oameni care să iubească cu adevărat România. Să nu-mi fie rușine să spun că sunt român, să nu las capul în jos, jenată de țara mea și de conducătorii ei. Și nu cer prea mult. 

Categorii:Politica în cuvinte