Prin 91 rămăsesem mamă singură, cu doi copii. Nu, nu dați o lacrimă, nu se întâmplase vreo nenorocire, el plecase după iubirea lui, femeia de serviciu din fabrica unde era inginer, e mai mult de râs decât de plâns. După buimăceala de a descoperi că nimic nu-i ce pare a fi, că mă încurcasem cu un pierde – vară, că marea mea dragoste era un golan, m-am ridicat de la pământ și plină de țărână am început să muncesc ca apucata încercând să suplinesc măcar material lipsa unui părinte, în fața unor țânci ce abia ieșiseră din găoace și înțelegeau prea puțin ce se întâmplă. Mergeam la școală, pregăteam elevi pentru admitere la facultate, împleteam pulovere pentru o firmă privată și, printre picături, învățam pentru examenele de la cea de a doua facultate pe care o începusem înainte de revoluția din 1989.

Eram atât de disperată să nu le lipsească nimic copiilor, atât de obosită de muncă dar mai ales atât de speriată că într-o zi o să mă prăbușesc, încât în fiecare săptămână jucam la loto cu speranța că într-o bună zi o să văd pe biletul meu cele șase numere norocoase care m-ar fi transformat înapoi în mama ce avea timp să se joace cu minunații ei prunci.

–        Mamă, ce ai face tu cu banii dacă ai câștiga la loto? m-a întrebat într-o zi Vlad, curios.

–        N-aș mai munci. Aș sta acasă să vă aștept venind de la grădiniță cu mâncare caldă, aș face prăjituri, m-aș juca cu voi. În principal însă, n-aș mai munci, dragul meu.

–        Vezi, mamă, de aia nu te ajută Dumnezeu să câștigi, pentru că nu ai mai vrea să muncești ci să stai degeaba. Dacă ți-ai fi dorit să câștigi banii aceea ca să ajuți niște copii sau bătrâni sărmani, poate că Dumnezeu ți-ar fi ascultat rugăciunea. Dar tu dorești să-i ai doar ca să stai degeaba!

Poate că puștiul meu, azi plecat înspre stele, avea dreptate. Poate că mă rugam greșit lui Dumnezeu să câștig la loto doar ca să nu mai muncesc. Cert este că-mi doresc și azi să câștig la loto și dacă, de acolo de sus, Vlad m-ar mai întreba ce aș face cu  banii, i-aș răspunde altfel:

Mi-aș cumpăra o proprietate într-un sat din Ardeal, la marginea României, către vest. O casă mică, cu un cerdac mare, construit spre o livadă imensă în care să se regăsească toți copacii fructiferi. Restul de bani i-aș duce banii la o bancă în Elveția și aș negocia cu ei o dobândă pe lună din care o parte aș folosi-o să pot plăti doi – trei săteni care să aibă grijă de casă și de livadă. Iar cu ce-mi rămâne, aș umbla din sat în sat, propovăduind ca pe o religie ce înseamnă libertatea, ce trebuie să faci să nu o pierzi, le-aș cere oamenilor să o prețuiască ca pe o minune. Aș trăi 4 zile pe săptămână în casele țăranilor, mâncând simplu cu ei la masă, dormind în cerșafurile lor aspre și ascultându-le bucuriile și necazurile.

I-aș învăța să nu mai aștepte ca statul să le rezolve problemele, le-aș aduce aminte că orice comunitate este o forță dacă redescoperă solidaritatea socială. Că ei singuri, organizându-se, pot să își rezolve problemele, îi pot ajuta pe cei care au mai puțin. I-aș învăța, muncind cot la cot cu ei, că numai ajutând pe cel de alături, te poți ajuta pe tine însuți. Le-aș explica pe înțelesul lor care le sunt drepturile și cum pot lupta pentru ele, cum pot să oblige decidenții locali să țină cont de părerea lor. Și, mai ales, le-aș aduce aminte că orice comunitate trăiește prin tradițiile ei și că doar renașterea acestora îi va face nemuritori în fața istoriei și aș lupta să impunem în fiecare sat vechile obiceiuri, de mult uitate.

Iar două zile pe săptămână aș sta în căsuța din livadă, scriind ce fel de oameni și de bucurii sau necazuri am întâlnit. Povestind oamenilor dragi întâmplări din viața reală. Și, din când în când, aș face o pauză de la scris și aș privi pierdută pe geam să văd dacă au înflorit caișii, dacă s-au scuturat florile de măr, dacă s-au copt cireșele sau perele, dacă n-au căzut frunzele sau dacă crivățul și zăpada nu îndoaie sau rupe copacii.

Categorii:Povestiri din viața reală