De vineri seara ne tot întrebăm ce naiba facem. Nu mai merge mașina de spălat, la sfârșitul programului rufele sunt la fel de murdare cum le pui, bașca nici  nu le stoarce. S-a uitat Virgil la ea și… ups, cureaua era ruptă. Na, ce mă fac? Aveam de spălat cu carul căci nu mai sunt decât două săptămâni până facem botezul nepoțelului nostru – Dodo – la noi acasă. Acu, în weekend pe cine dracu să suni, o fi ea criză da’ meșterii se odihnesc și ei. Ne-am gândit, ne-am tot gândit dar ideea ca abia luni să chemăm vreun nene care să se scarpine în cap și să ne spună că durează o săptămână, nu era una care să mă mulțumească. Mie luni dimineața îmi trebuia musai mașina de spălat, intru în curățenie generală.

Duminică dimineața, Virgil a venit cu o idee grozavă, mergem la cabană și luăm mașina de spălat de acolo. Și-așa nu am folosit-o mai mult de 10 ori, e aproape nouă și la cât de rar spre deloc ne mai ducem, poate sta cabana și fără ea. Zis și făcut, am plecat spre Cheia, cu gândul să nu stăm foarte mult căci trebuie să fie foarte frig. De plecat am plecat mai spre amiază, ne-am trezit târziu, până ne-am făcut cafeaua, până ne-am mai învârtit s-a făcut de ora 12,30.

La plecare am avut o tentativă să mâncăm dar Virgi nu și nu, că nu-i este foame, că luăm 2-3 covrigi pe pe undeva. Biiine, nu mâncăm. Așa că am pornit la drum doar cu o cafea. Că tot plecam la munte, chiar dacă numai pentru o mașină de spălat, mi-am aruncat în geantă și aparatul de filmat căci iubesc la nebunie culorile toamnei.

Voiam să mă plimb prin pădure, să ascult cum foșnesc pașii prin covorul de frunze și să mă minunez de galbenul și ruginiul care domnește prin copaci. Pe drum m-am mirat în sinea mea că nu am oprit nicăieri să luăm covrigii promiși dar mi-am ținut gura și mi-am văzut de filmat toți copacii care îmi surâdeau pe drum, mulți din ei deja dezgoliți de frunze și pregătiți pentru hainele de iarnă. Când am ajuns la căsuța noastră, am văzut că Virgi merge mai departe și m-am prins. Dragul meu voia să-mi facă o surpriză, urma să mâncăm la cabana de la Muntele Roșu de unde se vede o priveliște de vis asupra vârfului Ciucaș și Zăganu. Așa da.

Drumul din Cheia spre cabana Muntele Roșu este plin de gropi, cândva a fost asfaltat dar au rămas doar niște bucăți. Numai că tapetat de frunze nu-ți mai dai seama de gropi și te cuprinde o încântare fără seamăn, sufletul meu era îmbătat de priveliște. Pare că mergi printr-o pădure fermecată în care toate frunzele îți șoptesc cuvinte de dragoste. Urma să am o după-amiază romantică pe care aseară, supărată pe cureaua de la mașina de spălat, nici nu mi-o imaginam.

După doi kilometri de urcuș în care mă uitam cu nesaț pe geamurile larg deschise, fermecată de culoarea pădurii și de covorul de frunze care se așternea leneș la  picioarele noastre, s-a aprins o lampă roșie în bord, în mașină a început să miroase a ars, apa indica peste 100  și nu mai mergea nici servo. Hait, asta ne mai lipsea! Cum dracu’? N-a trecut nici o lună de când scosesem mașina din service unde i se făcuse revizie generală. Am tras pe dreapta, ne-am uitat amândoi ca curca în lemne pe la motor și am sunat mecanicul. Foarte mișto sunt mașinile astea moderne, totul este capsulat, nu înțelegi nimic. Mecanicul ne-a întrebat cum se comportă și ne-a dat verdictul:

– S-a rupt cureaua de la alternator și care mai deservește încă vreo sută de chestii. Sunați după platformă.

Cureaua? Pe mine m-a bușit un râs nervos. Păi tot din cauza unei curele bătusem drumul până acolo.

– Ce platformă? Ăia ne iau vreo 1500 lei, s-a zborșit Virgi. Chemăm pe cineva să ne tracteze până la cabană și mai vedem.

– Să nu cumva să o tractați! a sărit ca ars la telefon mecanicul. Îi nenorociți cutia de viteze.

După ce ne-am târguit vreo 10 minute cu mecanicul că nu vrem platformă, ne-a sfătuit să lăsăm motorul să se răcească și să mergem înapoi către căbănuța noastră – aflată la vreo 9 Km – oprindu-ne din când în când să mai răcim motorul. Așa că am întors mașina și pâș-pâș, cătinel – cătinel, mai mergând mai oprindu-ne, spre enervarea tuturor turiștilor, în vreo două ore am făcut cei 9 kilometru spre casa noastră de la munte. Eram rupți de foame, nici apă nu aveam în mașină, tot romantismul se dusese pe apa curelelor. În Cheia am oprit, că tot răceam motorul, cu speranța că vom mânca la vreo pensiune dar toate cele de pe DN erau închise. Stațiunea Falimentul, așa ar trebui să-i fie numele.

Cu mari emoții să nu facem trăznăi mai mari decât blestemata de curea ruptă, am ajuns la cabană. Vecinul nostru, căpitan de vas, tocmai ajunsese și el, venea de la socri de la Suceava.

–  Și eu sunt tot de acolo , m-am bucurat ca un copil de descoperire, cu toată tristețea curelelor rupte.

Aflând asta, marinarul ne-a servit cu două plăcinte mari, poale-n brâu, fără să știe că noi doi nu mâncasem decât o cafea pe ziua de azi. Am înfulecat plăcinta cuvenită, mulțumindu-i de mai multe ori. Aflați că niciodată nu mi s-a părut o plăcintă mai bună ca cea oferită azi. Până la urmă mașina a rămas acolo iar noi a trebuit să chemăm copilul să ne aducă acasă. pe noi și, evident, pe blestemata de mașină de spălat pentru care ne dusesem.

Cam asta cu ziua mea romantică, când e să nu ai curele nici romantismul nu-ți ține de foame.

Categorii:Povestiri din viața reală