O păpușă de o zi și un porc


papusa 2Eram tare mică pe vremea aceea, 4-5 ani, cine-și mai aduce aminte? Locuiam într-un sat din județul Bacău, în curte cu bunica și bunicul și fratele mai mic al tatii, un vlăjgan puțin peste 25 de ani, care reușise să facă o școală de mecanici de locomotivă și era tare mândru de slujba la CFR. Tata construise în curte o casă nouă pentru noi, spate în spate cu casa bunicilor, cu trei camere și un pridvor ”de bun”, care dădea în intrarea principală. O ușă care nu se deschidea decât arareori, în principal pentru preot de Paști și de Crăciun sau pentru musafiri de departe. În camera de ”bună” de la stradă stăteau cele trei maici, surghiunite de regimul comunist de la mânăstirea Vladimirești. Sora tatii – Maica Virginia, Maica Silvestra și Maica Porfiria, cele trei bone care mi-au dat primele lecții de educație, care m-au crescut în spiritul creștin al toleranței, în cei câțiva ani în care au avut stabilit domiciliul forțat în casa noastră.

Tata lucra la fabrica de zahăr de la Sascut așa că îl vedeam destul de rar, când ajungea el acasă de obicei eu, o copilă care nu avea astâmpăr toată ziua, eram adormită, răpusă de oboseală. Dar în rarele momente în care era acasă, aveam un sentiment de iubire amestecat cu teamă pentru el, era aspru și nu admitea să ne împotrivim ordinelor lui. Iar dintre cei trei copii, eu, mezina, păream și cea mai rebelă, ”obraznică mică” – cum mă alinta tata, dând din deget a mustrare.

Vara era un rai în satul așezat între dealuri pe care creștea vie cu struguri dulci și aromați. La marginea loturilor cu butuci de vie se întindeau rugii de mure, cu fructe atât de coapte și dulci că era greu să mai vrei altceva de mâncare în afara lor. Iar ceva mai departe, păduri întinse în care era imposibil să nu găsești câteva ciuperci care erau puse cu grijă pe plita bunicii, cu sare deasupra iar  mirosul îmbietor se răspândea departe, spre zâmbetul vecinilor.

– Coană Leano. iar nu mănâncă fata asta decât ciuperci pe plită, struguri și mure? o necăjeau pe bunica vecinele curioase. Iarna ce-i dai?

Uite, întorcându-mă cu gândul la copilăria mea, nu rețin nici o mâncare de iarnă, de parcă n-am trăit la bunica decât vara, după ce apăreau strugurii văratici, fructele din copacii care se lăfăiau în grădina bunicilor, murele care-ți făceau cu ochii în ciuda zgârâieturilor și ciupercile pentru care nu pregetam să mă scol cu noaptea în cap numai să le culeg și să le văd pe plita bunicii, să le simt mirosul care mă înnebunea și să le mănânc cu o poftă nebună. Și, să nu uit, dimineața, cana de lapte fierbinte de la caprele bunicii, deliciul copilăriei mele.

Vara la Sascut, pentru câteva zile, se organiza la marginea urbei, bâlci. Nu știu ce știți voi despre bâlciuri dar ele au fost deliciul copilăriei mele. Mă uitam cu ochii mari la femeia cu barbă, la pușca cu care tata ochea în niște ținte și primea te miri ce jucărie, lingeam vată de zahăr pe băț, mă dădeam în iuj până amețeam. Și râdeam, râdeam în hohote pentru orice și indiferent cu cine . Toată lumea era fericită la bâlci, de parcă locul acela scotea din străfundul inimilor celor mari zâmbete pe care le uitaseră de mult.

Fericită eram și în sâmbăta aceea. Eram acolo, în mijlocul distracției cu mama, tata și Costache, ceferistul familiei care mă purta ba în brațe, ba pe umeri, căci fratele tatii nu era căsătorit și mă iubea nespus de mult. Deși eram doar o gâgâlice iar el ditamai flăcăul nu ne lăsa să îi zicem bade, era pentru noi Costache. Eram, cum vă spuneam, fericită.

Până când la o tarabă am văzut o păpușă mare cât mine. Cu părul lung, blond și niște ochi negri care parcă mă chemau să o țin în brațe, să o mângâi, să o revendic ca fiind a mea.

– Tată, tată, ia-mi și mie păpușa aceea! am strigat eu cu ochii ațintiți asupra minunii.

– Copchilă, nu fi obraznică, m-a pus la punct tata. Păpușa aia costă o grămadă de bani și noi nu ne permitem. Îți face mă-ta o păpușă din cârpe, a mai spus tata, trăgându-mă de mână din fața tarabei.

Am uitat să vă spun că mama era plăpumăreasă. Imediat după război, adolescentă fiind,  fugise din Suceava de frica rușilor și se refugiase în satul tatii, învățând de la o femeie bătrână să coase niște minunății de plapume de mătase.  Acolo se căsătorise cu tata și pentru o vreme, rămăseseră să trăiască în satul lui natal. Mama îmi mai făcuse păpuși, avea un talent nativ în tot ce înseamna creație, din mâinile ei ieșeau întotdeauna animale înfricoșătoare pe geamul înghețat sau desene minunate pe care le transpunea pe fața de plapumă sau pe caietele de desen ale fraților mei. Dar nici mâinile ei vrăjite nu puteau făuri o păpușă atât de frumoasă ca cea de pe taraba unde-mi rămăseseră ochii.

–        Tată te rog eu mult, ia-mi păpușa aceea și nu-ți mai cer nimic, nici vată de zahăr ars, iuj, gogoși, nu-ți mai ies din cuvânt niciodată, am miorlăit eu, cu ochii deja în lacrimi.

–        Vezi, vezi! m-a amenințat înfricoșător tata. Te cam întreci cu gluma, am zis nu și nu rămâne.

–        Nene, fă-i fetii bucuria asta, ia-i păpușa, nu vezi cum îi strălucesc ochii? a intervenit Costache în favoarea mea.

–        Ia mai lăsați-mă voi doi în pace, nu-i  cumpăr nimic. Banii sunt drămuiți pentru casă, nu-s lemne pe iarnă și voi vă rugați pentru o păpușă? a ridicat tata glasul, enervat.

Ce-mi păsa mie de casă, cărămizi sau lemne de iarnă, mie îmi păsa doar de păpușa aceea mare pe care o vedeam cu ochii minții dormind cu mine în pat. Așa că am început să plâng amarnic spre disperarea mamei care nu se băgase de loc în conversație până atunci.

–        Nene, pun eu cea mai mare parte din bani, numai cumpără-i păpușa, s-a rugat din nou Costache, ștergându-mi lacrimile care îmi alunecau în neștire pe obraji.

–        Mă, dacă ai tu toată suma, treaba ta, nu mă bag. Dar eu nu scot un leu din buzunar pentru capriciile obrăznicăturii ăsteia.

–        N-am nene, toți banii, dar nu îmi mai trebuie mult.

–        Costache, am eu niște bani dați de maici la plecare ca să-i cumpărăm jucării fetii, a intervenit mama, ieșită brusc din muțenie. Poate împreună facem suma care trebuie.

–        Treaba voastră, a tunat glasul tatii. Tu, femeie, împreună cu Costache și maicile o alintați prea mult pe fetișcana asta. De data asta nu zic nimic, nu-s banii mei, luați-o.

Așa a cedat tata și păpușa uriașă a ajuns în brațele mele. Eram cel mai fericit copil din lume, nu mai voiam bâlci, nu mai voiam iuj,  dulciuri, nu voiam nimic. Voiam acasă să mă joc cu frumusețea care poposise în viața mea. Mai târziu, peste ani, am aflat că mama avea niște bani puși de-o parte și îl păcălise pe tata că suma provenea de la măicuțe. Aranjase cu ele la sosirea acasă să-i susțină minciuna nevinovată.

Eram în culmea fericirii, așa îmi imaginam eu raiul la vârsta aceia. Săream de colo colo într-un picior iar drumul către casă nu mi s-a mai părut obositor, mângâiam păpușa în neștire și-i spuneam în gând toate poveștile pe care le știam de la mama și măicuțe. Nu îndrăzneam să-i vorbesc cu glas tare căci tata îmi arunca din când în când priviri mustrătoare.

Toată după-amiaza m-am jucat cu păpușa în pridvor, cu greu m-am urnit la strigătele bunicii să vin la masă. Ce-mi trebuia mie mâncare? Nu voiam decât să stau cu draga mea păpușă, să o alint, să-i aranjez părul, rochița, să-i spun toate secretele mele.

Mama cu tata au plecat spre seară la o nuntă iar eu am rămas în grija bunicilor și a măicuțelor. Frații mei, ceva mai mari decât mine, râdeau de păpușa mea și de faptul că nu lăsam pe nimeni să o atingă. Spre înserate, toți s-au aciuat în casă iar pe mine m-au lăsat în pridvor până târziu cu păpușa cea elegantă lângă mine.

Eram așa de obosită! Ochii aproape că mi se închideau singuri deși mi-aș fi dorit să mai stau trează, să fiu cât mai mult lângă ea, păpușa mea fermecată. ”Un pic încă un pic”, mă rugam de pleoape să nu mi se închidă. ”Nu vreau să dorm”, îmi spuneam în gând fără să mă mai pot împotrivi lui Moș Ene.

Așa am adormit în pridvor, pe un țol pus de mama pe ciment, înainte să plece la nuntă. Păpușa adormise și ea alături de mine, doar că  maica Virginia, cea care mă găsise în pridvor dormind nu o văzuse și pe ea, era deja întuneric. Mă luase doar pe mine în casă iar pe ea o uitase acolo, așa cum o uitasem și eu, în drumul meu spre calea viselor.

Peste noapte, o poartă neînchisă bine la cotețul de porci făcuse ca porcul să umble slobod prin toată curtea. Oboseala mea, lipsa de prevedere a celui care închisese poarta și neobservarea păpușii din partea maicii au condus la dezastrul care m-a așteptat a doua zi în pridvor. Păpușa mea, frumoasa mea păpușă zăcea moartă, ruptă în bucăți de porcul care îi rupsese mâinile, picioarele, rochița era ferfeniță iar capul îi zăcea într-o parte. Nici tata n-a îndrăznit să mă certe, durerea din ochii mei era prea mare și inima tatii s-a muiat. A certa porcul apoi m-a luat în brațe și m-a legănat mult timp până când am adormit cu lacrimile care curgeau în neștire pe obrajii roșii. Costache a încercat să o repare dar răul făcut era prea mare iar eu nu o mai voiam, stricată și urâtă. N-am mai plâns niciodată să-mi ia tata vreo jucărie, păpușa care nu trăise decât o zi fusese destul pentru mine.

Anunțuri


Categorii:Povestiri din viața reală

5 răspunsuri

  1. Tare mult imi place felul in care amintirile invie in momentul povestirii.

  2. amintirile inviu -cred ca e corect

  3. Sau amintirile sunt inviate .Acum am o problema cu verbul „a invia”Imi cer scuze

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Doctor de Romanica'

Aventurile unui doctor in tara tuturor posibilitatilor

Corina's Blog

Just another WordPress.com weblog

Alexandrina Chelu's Blog

Oameni de valoare

anacronietzsche ~ fara semne ~

haihui printre cioburi de gand

Summum jus, summa injuria - Mai multa lege, mai putina justitie

Democratie: si astfel, neputand face ca tot ceea ce este just sa fie tare, s-a facut ca tot ceea ce este tare sa fie just. BLAISE PASCAL

France Forever

Site de povestiri din/cu/despre si in Franta.

floriniaru

Şi nimica mişcă

nwradu blog

Dubito ergo cogito, cogito ergo sum

My Weekly Book

"Sometimes, I love books more than I love people..."

Mistreata Neprietenoasa

Ce gandim, dar nu vrem sa recunoastem ...

Colivia cu papagali

Unii au o pasarica, altii au un stol cu pasarele. Eu am doar o colivie cu papagali.

Dragusanul.ro

Dubito ergo cogito, cogito ergo sum

biographia litteraria

Dubito ergo cogito, cogito ergo sum

intrenoaptesizi

A fine WordPress.com site

Omul cu Ochelari

Zâmbește! Mâine poate fi și mai greu!

The Amelie's

Povești mai noi și mai vechi, de aici sau dintr-un alt univers

gunty roth

Niscai povesti despre ce-mi mai trece si mie prin cap...

LOC DE FRECAT MENTA

Dubito ergo cogito, cogito ergo sum

%d blogeri au apreciat asta: