Răzbunarea cea mai cruntă e să-ți vezi dușmanul la același nivel cu tine


DSC00148Doamne, profa de lucru mi-a mâncat zilele în liceu. Sigur, dacă ar mai putea fi întrebată, ar zice că și eu pe ale ei. Asta pentru că m-a pus dracu’ să dau admitere la secția de învățătoare – maistre. Era o secție nouă, am fost doar două promoții. Experimente de-ale Ministerului învățământului din perioada comunistă, cică urma să devenim profesori de lucru manual la clasele V-VIII. O perioadă, unele colege de-ale mele au și fost.

Numai că asta ne-a adus o viață de liceu mult mai chinuită decât colegii care aleseseră secția învățători sau educatoare. Am învățat să croim, să coasem la mașina de cusut, să brodăm, să țesem la război, să bucătărim tot felul de torturi și prăjituri. Însă nu la maniera ușurică, cum știți voi că erau orele de lucru. Totul era atât de serios încât se lăsa cu corigențe din cauza acestei discipline. Nu spun că nu mi-au prins bine toate astea, poate m-au făcut mai femeie, mai gospodină, mai rezistentă, mai puternică. Dar, doamne!, am urât fiecare zi în care aveam 6 ore de lucru. Am urât faptul că munceam nopțile să facem broderii pe zeci de fețe de masă pentru toți profesorii din liceu, să facem prăjituri și torturi cu sutele, pe care nu avem voie nici măcar să le gustăm și care luau drumul cancelariei, de ziua vreunui profesor. Ne simțeam ca niște sclavi pe plantații. Eu așa mă vedeam, chiar dacă profa ne spunea că toate lucrurile pe care le făceam erau plătite și banii intrau în fondul școlii. Nu mai puteam de asta!

Din toate chestiile pe care le-am învățat în cei cinci ani de liceu la lucru mi-a plăcut că am învățat să croiesc, căci de cusut la mașină știam de acasă. M-a ajutat în anii de mai târziu, când nu mă dădeau banii afară din casă, să-mi fac singură ținutele. Ba mai mult, după revoluție, într-o perioadă în care am trecut prin mari probleme financiare, am inventat tot felul de rochii unicat pe care le-am vândut prin consignații, spre bucuria copiilor mei pentru că tot ce erau alte venituri în afara salariului se duceau pe dulciuri și jucării pentru ei. Chiar dacă ei n-au știut niciodată asta. Dar să revin la poveste.

Nu eram printre feblețile dnei profesoare. Făceam sport, de care dumneaei avea oroare. Și mai eram și stângace. O crimă! Fusese nevoită să-și mute orele de sâmbăta lunea, la insistențele directorului, ca să putem fi la ore și noi, cele 4 handbaliste, care chiuleam sâmbăta, de câte ori aveam meci în deplasare. Asta nu-i picase prea bine, era ca o victorie a noastră împotriva ei. Cel mai tare o scotea din sărite faptul că coseam cu mâna stângă. Am fost dușmanul ei neîmpăcat din cauza asta. Era un dezastru să lucrez împreună cu un grup de colege la o față de masă uriașă, în care fiecare brodam un colț. Toate colțurile aveau broderia spre dreapta, colțul meu o avea spre stânga. Cred că nervii profei erau întinși la maxim când vedea ce ieșea din mâna mea stângă. Mă punea să descos, să o iau de la capăt însă inutil, tot spre stânga se apleca totul. Ajunseseră fetele să-mi facă și partea mea numai să nu mai iasă scandal la orele de lucru.

Și eu eram sătulă de desfăcut. De multe ori îi spuneam că am desfăcut și refăcut, fără ca să schimb nimic. Nu știu dacă chiar o păcăleam sau mai ceda și ea însă de câteva ori mi-a mers. Odată chiar mi-a spus : ”Ei, vezi că se poate, acum e bine!”. Bine pe naiba! Nu desfăcusem nimic, era fix același lucru de săptămâna ce trecuse. Imaginați-vă cum e să croiți o fustă (materialele le suportau părinții noștri) și la prima zi de atelier să o vezi pe zbiroaică luând foarfeca si făcând zdrențe toată munca ta. Erai nevoită să-ți cumperi un alt material și să o  iei de la capăt. Nu-i păsa. Iar dacă vociferai, auzeai doar o voce rece ca gheața:

–        Cine nu destide otii destide punga.

Cum să nu o urăști? Într-o zi, una din fete s-a exprimat așa cum vorbea și ea, fără ”chi” sau ”che”, pe care nu putea să le pronunțe:

–        Deci cum procedăm pentru curățarea mașinii de cusut? a întrebat profa

–        Destidem sertarul, luăm de acolo ulei și niște testii și cu ele, fără prea multe tinuri, curățăm fiecare piesă de la mașină, a spus colega hâtră, spre zâmbetele noastre pe care ni le ascundeam sub mese.

Era atât de plină de ea că nu și-a dat seama că facem mișto de ea”

–        Nu vorbești corect, ce dracu te-a apucat?

–        Dar cum este corect? a făcut pe naiva curajoasa noastră colegă.

–        Corect este destide, nu destide, proasta naibii.

Toată clasa a izbucnit în râs. În sfârșit, profa și-a dat seama că-i ținta bătăii noastre de joc și a ieșit furioasă din clasă, trântind ușa de s-a auzit în toată școala.

În anul V am fost nevoite să lucrăm la o față de masă uriașă (de 24 de persoane) cu broderie plină și spartă – frunze de stejar și ghinde – la care se adăugau și 24 de șervețele brodate, care urmau să participe la concursul  ”Cadou din partea județului Suceava pentru ziua celui mai iubit conducător”. Brodam 60 de frunze și 60 de ghinde pentru împlinirea a 60 de ani a ”Stejarului de la Scornicești”. Am urât fața aia de masă mai mult decât tot ce am urât în viața mea. Câte înjurături a primit ”Marele cârmaci” de la cele 33 de ”maistre” numai noi știm. Nopți nedormite ca să terminăm la timp, amenințări cu repetenția dacă nu iese bine, țipete, urlete, descusut de nu știu câte ori! Acela a fost un produs care a inclus în firele de mătase toată ura noastră pentru o societate comunistă bolnavă. Până la sfârșitul trimestrului I doar cu porcăria asta ne-am ocupat. Eram speriate, trebuia să iasă bine, profa ne amenințase că dacă nu, ne lasă corijente și nu vom putea intra în BAC.

Ne-a comunicat, la sfârșitul chinului că ceea ce am făcut a fost ales de mai marii comuniști ai județului să fie trimis lu’ tovarășu’. Iaca, fix în cot mă durea! Mare mândrie, ce să zic! Eram fericite că am scăpat de stres, nu pentru că ni s-a ales munca să-i încânte ochii lu’ Nea Nicu cu proasta lui.  În această perioadă îmi dorisem parcă mai mult decât în altele să i se întâmple ceva profei, visam răzbunări care de care mai crunte. Sigur, toate erau la nivelul imaginației mele de adolescentă rebelă.

Pe la sfârșitul trimestrului II am fost anunțate că tovarășu’ și tovarășa’ fac o vizită în Suceava și că tovarășa și-a anunțat intenția de a vizita liceul nostru, mai ales atelierul de lucru de unde provenise frumoasa față de masă trimisă de ziua dictatorului. Așa a început o nouă săptămână de teroare, trebuia să facem curățenie de ”să lingi mac de pe jos”, să spălăm, apretăm și călcăm exponatele de pe pereți. Profa teroristă era în culmea agitației în ziua dinainte de a fi călcați de piciorul princiar al tovarășei ”academiciene”, așa că ne-a fugărit toată ziua ca pe hoții de cai. Nimic nu-i plăcea. Am spălat și călcat exponatele de zeci de ori, nu i se părea nimic perfect. Ne-a pus să agățăm pe tot peretele din spatele sălii o pânză mare de mătase roșie, călcată în falduri (unde urma să atârnăm portretul ”mult – iubitului”), pe care ne-a obligat să o călcăm și (des)călcăm de zeci de ori, până când aproape toate eram în pragul leșinului de oboseală.

Pe la ora 19,00 începuserăm să cârtim. Ne era foame, eram obosite, voiam în cămin, voiam în pat. Orice, numai să se termine nebunia. Eram în atelier de la 7,00 dimineața. Mesele din atelier erau trase pe margine și covorul (unul mare, persan) era rulat în față, lângă catedră.

Unele dintre noi – printre care și eu – mai curajoase, ne ascunseserăm pe sub mese să ne odihnim și să mai chiulim puțin de la sclavie. Nervoasă de nemulțumirea noastră care începuse să capete glas și să zumzăie din ce în ce mai tare, profa s-a ridicat de la catedră și ne-a anunțat sec:

–        Eu plec acasă. Rămâneți să mai spălați o dată pe jos, să întindeți covorul și să reașezați mesele la locul lor. Dacă nu găsesc mâine dimineață lună și bec în atelier, nu intrați la bacalaureat. Hai, pa! Ați înțeles?

La acel ”ați înțeles”, s-a auzit o bufnitură însoțită de un râs general, aproape isteric. Eu, de sub masă, nu văzusem nimic. Dar într-o secundă am văzut-o pe profă la același nivel cu mine. Am făcut ochii mari cât cepele și în timp ce un rânjet mi se lățea pe față, mi-am dat seama că viața mă răzbunase. Se împiedicase de covorul rulat și căzuse cu roatele în sus. Așa da, nu mai simțeam nici o oboseală. Eram fericită. Seara aia a fost de pomină, reluam la cămin întâmplarea iar și iar și, până târziu în noapte, ne-am distrat pe cinste de răzbunarea pe care i-o pregătise viața profei. Ba unele eram chiar supărate că nu-și julise nasul. O și vedeam în fața ”academicienei” cu o vânătaie mare pe nas iar hazul era pe măsura imaginației.

Ca să nu las povestea neterminată, bineînțeles că tovarășa n-a venit. Am aflat mai târziu că se anunța în zeci de locuri, punea oamenii să se dea peste cap și mergea doar în unele sau nicăieri. A meritat însă să suportăm teroarea măcar pentru momentul sublim când am văzut-o pe profă cu nasul de podea, cu picioarele în sus și cu poalele ridicate în cap.



Categorii:Povestiri din viața reală

3 replies

  1. Sublim !genial,Lili,este tot ce-mi iese din suflet si din minte in acest moment!

    Eu am terminat la educatoare si nu stiu prea multe de chinurile voastre dar particip sufleteste la amintiri pe care in paralele le-am trait si eu.

    Referitor la umilintele pe care le-ai trait tu (si voi) ,date fiind conditiile de viata specifice epocei imi amintesc si eu cum a trebuit sa cantam pe ruseste(indrumati de profesoara Vigh mai apoi Lupu)in fata profesorilor care se aflau in fata meselor incarcate cu toate bunatatile iar noi,ca niste milogi,cu mátele ghioraind de foame si de umilinta cantam ceva de „cartosca”de luidi liubliaiutsa.(cred ca scriu rau dar ce mai conteaza…),

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

anacronietzsche ~ fara semne ~

haihui printre cioburi de gand

Summum jus, summa injuria - Mai multa lege, mai putina justitie

Democratie: si astfel, neputand face ca tot ceea ce este just sa fie tare, s-a facut ca tot ceea ce este tare sa fie just. BLAISE PASCAL

France Forever

Site de povestiri din/cu/despre si in Franta.

floriniaru

Şi nimica mişcă

nwradu blog

Dubito ergo cogito, cogito ergo sum

My Weekly Book

"Sometimes, I love books more than I love people..."

Mistreata Neprietenoasa

Ce gandim, dar nu vrem sa recunoastem ...

Colivia cu papagali

Unii au o pasarica, altii au un stol cu pasarele. Eu am doar o colivie cu papagali.

Dragusanul.ro

Dubito ergo cogito, cogito ergo sum

biographia litteraria

Dubito ergo cogito, cogito ergo sum

intrenoaptesizi

A fine WordPress.com site

Omul cu Ochelari

Zâmbește! Mâine poate fi și mai greu!

The Amelie's

Povești mai noi și mai vechi, de aici sau dintr-un alt univers

gunty roth

Niscai povesti despre ce-mi mai trece si mie prin cap...

LOC DE FRECAT MENTA

Dubito ergo cogito, cogito ergo sum

Lumea lui Teonymus

Nu există viaţă fără sens, ci doar oameni care nu l-au găsit încă...

%d blogeri au apreciat asta: