Cum am mâncat odată o valiză de prăjituri.


DSC00092Liceul pedagogic Suceava, căminul de fete din Zamca, etajul II. Acolo eram cazate boboacele din anul I. Avea grijă de noi o domnișoară pedagogă cam de vârsta a III-a, acră și rea care ne-a mâncat zilele. În treacăt fie spus, și noi pe ale ei. În prima cameră de pe hol, foarte aproape de scări dar și de camera domnișoarei Moldovan, eram cazate cinci fete între care și subsemnata, sălbăticiunea din Fălticeni. De ce eram poreclită ”Sălbatica”, o să vă povestesc într-o altă zi.  Acum vreau să vă spun despre o răzbunare, despre Cami – colegă cu mine de cameră – și o întâmplare în care am fost implicată (ohoo, și încă cum!!).

Cami venea dintr-o localitate din nordul Moldovei, cam pe unde se agață harta în cui și, deși părea prietenoasă și amabilă, suferea de o doză uriașă de egoism, neînțelegând nimic din ce înseamna viața în cămin. Mai pe scurt, la noi în cameră pachetele pe care le primeam de acasă erau la comun. Se punea pe masă haleala și fiecare se îndopa până se termina potolul. Așa hotărâsem, asta era regula chiar fără a o exprima în cuvinte. Ni s-a părut firesc să împărțim frățește între noi ceea ce primeam de acasă. Nu pentru că nu ar fi fost mâncarea bună la cantină, încă nu venise peste noi criza alimentară și chiar era excelentă mâncarea, dar cozonacul de la mama sau chiftelele aveau un alt gust, aveau gustul lui acasă. La aceste orgii gastronomice participa, evident, și Cami. Mmmm, ce bună era mâncarea caldă de la mama!, pe vremea aceea se trimiteau pachetele pe autobus încât puteai avea norocul să-ți ajungă sarmalele fierbinți.

Totul era bine și mergea perfect. Situația se schimba însă când veneau sacoșele lui Cami, apărea de la autogară cu niște pachete care o cocoșau, atât erau de grele, dar în care nu știam niciodată ce se află. Cami nu punea pe masă nimic din ce ne imaginam noi că se găsește dincolo de hârtiile care înveleau pachetele uriașe. Probabil urmărea când eram la baie, la televizor, la subsol unde exersam la vioară sau prin alte camere la bârfe și chicoteli și punea pachetul în valiza goală de sub pat. Ca să înțelegeți, trebuie să vă spun că  domnișoara pedagogă nu ne permitea să ținem hainele în valiză, ele erau obligatorii a fi puse în dulapuri iar valiza trebuia să stea goală sub pat. Numai că valiza lui Cami nu mai era goală, ascundea bunătăți care ne lăsau gura apă.

Eram frustrate. Și enervate. Și ne era poftă. Mai cu seamă seara înebuneam, după ora 22,00, când domnișoara Moldovan dădea stingerea peste etajul II din cămin, pe întuneric se auzea foșcăind în valiză și în cameră se împrăștiau mirosuri de prăjituri, de portocale. În liniștea nopții se se auzeau fălcile lui Cami trosnind, molfăind bunătățile la care noi nu aveam acces. Salivam pe tăcute.

Am inventat cu fetele mii de răzbunări, să aprindem lumina și să o prindem cu cornulețul în gură, să-i interzicem să mai ia parte la mesele noastre, să o tragem de păr, să o pârâm domnișoarei pedagoge. Imaginația noastră o luase razna dar nici una dintre ideile răzbunătoare nu ne era pe plac, voiam să o facem să sufere, la fel de crunt așa cum sufereau și papilele noastre gustative, în fiecare seară, cu lumina stinsă. Ne scotea din sărite mai cu seamă în zilele în care pachetul nostru sosit de acasă de suprapunea cu al lui Cami și, fără jenă, halea din prăjiturile puse de noi pe masă iar seara se întorcea în întunericul valizei sale și ne amețea cu alte mirosuri, înnebunindu-ne simțurile.

Într-o zi, am observat că una din ferestrele de la baia de la parter rămâne deschisă peste zi și mi-a încolțit o idee. Iar trebuie să fac o paranteză ca să înțelegeți. Noi nu învățam în cămin ci tot în sala de clasă, se numeau ”ore de meditații”. Cu alte cuvinte, căminul era închis de dimineață de la 8 până seara la 19,00, tovarășele pedagoge ne urmăreau după ore, în școală, să ”medităm” la lecțiile de a doua zi și să nu ne ocupăm de altceva. Mai puteai însă chiuli de la meditații dacă găseai o scuză bună, eu puteam folosi faptul că sunt la antrenament fiind în echipa de handbal a Școlii Sportive, o alta că e la ușa de la intrarea în liceu – chemată de nu știu cine, ba că ești la baie sau că te-ai dus la cancelarie deoarece te-a chemat un profesor. Oho! Câte scuze nu poți găsi la 15 ani!

Dar să revenim la povestea noastră. ”Aha, m-am gândit eu, dacă am putea să ne cățărăm pe fereastra de baie, am putea intra în cămin”. Cu condiția să fim vigilente  să nu ne vadă Pristiniuc, portarul căminului, un alt zbir. Dacă intram în cămin, nu mai era nimeni pe acolo, toată lumea, inclusiv pedagogele fiind în școală după–amiaza. Deci…, putem ajunge în cameră. Îmi frecam mâinile de bucurie.

–        Și ce să facem în cameră? m-a întrebat una din gașca de fete pe care am chemat-o la discuția privitoare la punerea în practică a marii răzbunări.

–        Spargem valiza lui Cami și îi mâncăm toate prăjiturile.

–        Hahhahahahahahaha, bună idee, dacă-i rost de răzbunare dulce particip și eu, a sărit Lumi, colega mea blondă ca spicul de grâu, partenera multor șotii făcute împreună .

–        Și eu, și eu… nu s-au lăsat mai prejos alte două colege care nu numai că le plăcuseră ce aveam de gând să fac dar voiau chiar să dea o mână de ajutor la înfulecatul prăjiturilor pe care nu le gustasem niciodată

–        Foarte bine, hai să o facem, am hotărât, eu cea denumită capul răutăților. Și să o facem chiar azi. Dacă mai amânăm o zi, o să dăm înapoi ”că să vezi… că poate nu-i bine… că să mai vedem”, ”că dacă ne prinde cineva”.

–        Azi! a răsunat hotărât glasul găștii nebune.

Abia am așteptat să vină după-amiaza, să treacă orele de curs și să ne punem în aplicare planul diabolic. Eram vreo șase fete, au vrut să participe la nebunie și fete din alte camere. Altele de la noi din cameră au refuzat, le era frică dar nu era nici un bai, urma să înfulecăm și în numele lor. La prânz n-am mâncat mai nimic la cantină, ne păstram stomacul pentru delicatesele din valiza fermecată. De la cantină ne-am dus direct la cămin, la vreo zece minute distanță de școală și cantină. Am rugat fetele rămase să ne acopere dacă ar fi trecut pedagoga prin clasă să ne caute și… glonț la ferestra care ne deschidea drumul spre mirosurile care ne zăpăciseră noapte de noapte papilele gustative. Ne-am furișat să nu ne vadă Pristiniuc, ne-am aburcat pe geamul de la baie și iată, eram deja în căminul gol. De aici totul părea simplu.

Valizele de pe vremuri erau de carton, cu o încuietoare vai mama ei! așa că nu ne-a fost greu să o spargem. Am dezvirginat valiza cât ai zice pește. Mamăăăăă, ce minunății!! O valiză plină ochi de tot felul de prăjituri de casă, checuri și portocale. Ne lăsa gura apă numai când ne uitam la ele. Spărsesem încuietoarea de la poarta raiului. N-am stat prea mult pe gânduri și ne-am apucat la înfulecat, înghițeam pe nemestecate, la nimereală, din toate bunătățile din valiza desfăcută larg pe patul lui Cami. Ne bucuram ca niște hoațe neprinse deși ne bântuia un strop de teamă că am putea fi surprinse de vreo pedagogă întoarsă în cămin pentru cine știe ce.

–        Băi, eu nu mai pot, mi-i greață dacă mai iau o înghițitură, nu mai pot! s-a dat bătută prima dintre noi, uitându-se cu părere de rău la câte alte chestii minunate mai erau în valiza fermecată, dar pe care nu le mai putea îngurgita.

Puțin câte puțin ne-am dat bătute toate, mâncasem de a valma prăjituri, chec, portocale dar nu reușisem să terminăm nici măcar jumătate din mormanul care se întindea în fața noastră. Ne-am așezat pe pat, cu ochii țintă la valiza lui Cami, nu ne venea să le lăsăm acolo dar ne era imposibil să mai băgăm ceva în gură, chiar dacă erau delicioase la gust.

–        Na, și-acu ce facem? Dacă punem valiza la loc, Cami nici măcar n-o să-și dea seama că i-am înfulecat o parte din bunătăți. Ce răzbunare îi asta? a exprimat Dana gândul care ne dădea târcoale la fiecare.

–        Hai să aruncăm la gunoi restul și să-i lăsăm valiza goală, ce ziceți ? a venit o alta cu rezolvarea. Să vedem ce face la noapte când o bâjbâi după cofetăria ambulantă de sub pat…

Zis și făcut, am strâns în pungi tot ce mai rămăsese în valiză, cu sufletul îndoit că trebuie să aruncăm bunătate de prăjituri și le-am aruncat la gunoi. Apoi am pus valiza fix în același loc unde o găsisem, ne-am furișat din nou în baia de la parter și…tuleo, am sărit geamul către libertate. Nu lipsisem mai mult de o oră de la meditații. Din fericire, nici  pedagoga și nici vreun alt profesor de serviciu nu trecuse pe la noi prin clasă, așa că absența noastră nu fusese observată.

Da, dar absența prăjiturilor și portocalelor a fost observată. Seara, după ce s-a stins lumina, am auzit cum caută Cami încuietoarea la valiză pentru a o deschide și a se îmbuiba cu conținutul siropos dinăuntru. Plutea în aer o furtună și scandalul a fost gata când mâna a bâjbâit în gol, negăsind nimic din muntele de bunătăți pe care îl știa acolo, pitit sub pat.

–        Ce-i asta? am auzit-o răcnind pe Cami. Mi-ați umblat la valiză sau ce?

–        Noi? Nu, dar ce aveai acolo ? am făcut pe proastele.

–        Ei lasă că vedeți voi, vă bateți joc de mine? Mă duc la domnișoara pedagogă. Dracu o să vă ia pe toate.

Hait, o băgasem pe mânecă. Nici nu ne pusesem problema că ne va pârî, ne gândisem doar că răzbunarea noastră va fi o lecție pentru Cami. Era destul de nasol dacă aflau profii și diriginta. Na, drace, ne stăteau deja bunătățile în gât și nouă, celor din cameră, dar și celorlalte de prin alte camere a cărei răsuflare mirosea a portocale și esență de rom.

Ce să vă spun? Povestea valizei a făcut înconjurul corpului profesoral, iar noi, cele șase am ieșit în față pentru ca să nu fie pedepsite și cele ce nu gustaseră din bunătățile raiului de sub patul lui Cami. Și pentru că tot am recunoscut, am fost duse de urechi la director. Acesta urma să ne pedepsească aspru pentru trăznaia pe care o făcusem.

Norocul nostru că Directorul școlii era un tip,  la vreo 55 de ani, care probabil fusese un năzbâtios de elev. După ce a ascultat-o pe domnișoara pedagogă și pe Cami, ne-a pus și pe noi să povestim varianta noastră. Îl interesa mai ales de ce am făcut-o. Cum ideea fusese a mea, mi-am asumat responsabilitatea și i-am povestit toată tărășenia, așa cum v-am spus-o și vouă. Pe măsură ce cuvintele mele prindeau contur și se transformau în propoziții și fraze mi s-a părut că omului masiv din fața mea îi mijește un zâmbet în colțul gurii.

Cum Cami a recunoscut că nu ne servea niciodată din ce primea de acasă dar că mânca cu noi din pachetele primite de la ai noștri, cum a recunoscut că din pachetele ei mânca pe ascuns, noaptea pe întuneric, n-am fost pedepsite pentru ce trăznaie. Din contră, Directorul a dojenit-o blând pe Cami, încercând să o facă să înțeleagă că viața de cămin presupune că multe lucruri sunt de împărțit, mai cu seamă mâncarea.

Nu știu dacă Cami a învățat ceva din poveste, pedagoga a mutat-o din camera noastră din ziua aceea. Știu însă că de atunci l-am adorat pe Directorul liceului pentru totdeauna. Mai cu seamă că la plecare, ne-a spus, chiar când să ieșim pe ușă:

– Să nu-mi spuneți că șase zgâtii de fete subțirele, slăbuțe ați reușit să mâncați o valiză de prăjituri! Mda, ha, ha, ha, ha, e clar restul l-ați aruncat numai ca să nu găsească fata nimic în valiză, noaptea când ar fi urmat să cotrobăiască pe întuneric. Ha, ha, ha, ha!. Hai, dispăreți de aici și aveți grijă, nu întotdeauna sunt așa de dulce ca o prăjitură.

Anunțuri


Categorii:Povestiri din viața reală

8 răspunsuri

  1. Doamne, cat am suferit ca n-am stat niciodata la camin!

  2. Cat am citit aceasta povestire,m-am intors in timp, pe vremea cand si eu am fost eleva Liceului Pedagogic din Iasi care pare identic cu cel din Suceava: ore nesfarsite de „meditatii” de ne durea fundul de atata stat in banca, halate albastre peste hainele ce le purtam dupa ore, exersatul la vioara la parterul cantinei (sa nu deranjam); directoarea Lupescu ce ne masura lungimea uniformei la intrarea la ore (uniforma trebuia sa fie mai lunga cu fix o palma sub genunchi) dar mai ales mi-am amintit de Lenus… Domnisoara Lenus, pedagoga noastra care, cat ne-a „pastorit”, a facut tot ce i-a stat in putinta sa ne striveasca spiritul, sa ne umileasca si sa ne „toarne” la directoarea liceului!
    Si noi imparteam frateste toate pachetele de acasa pentru ca mai mereu eram flamande. Am avut si noi o poveste cu o valiza: invoirile acasa erau doar odata pe trimestru si dorul de familie era ostoit doar daca eram vizitate de cei de acasa. Puteai merge acasa numai daca aveai o boala contagioasa, ceea ce nu era de mare lauda. Ela, colega si prietena mea, a primit o invoire de 3 zile ca se imbolnavise de nu-stiu-ce si trebuia sa se trateze acasa, sa nu raspandeasca virusii printre noi. Era din Cotnari si, cand s-a intors, ne-a adus o valiza (din aia mare, de carton!) PLINA CU CIRESE (boambe de Cotnari!) pe care a pus-o in mijlocul camerei!!! Nu ne-am lasat pana nu am golit-o dar nici ca mai puteam respira normal sau misca vreo una!!!

  3. Ce bine era cind n-aveam alte griji decit cum sa ne treaca timpul cit mai util=distractiv, indiferent de conditii.
    Normal ca ne amintim cu drag.
    Multumesc pentru intoarcerea in timp!

  4. Poate ca ma incadrez si eu intre schizofrenicii literaturii, desi n-am publicat si nici n-am tragere spre, dar uite aici : http://fosile.wordpress.com/2012/01/12/teorie-si-solfegii/
    si daca citesti comentariul lui eva56, vei intelege.
    Saru’mina!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Doctor de Romanica'

Aventurile unui doctor in tara tuturor posibilitatilor

Corina's Blog

Just another WordPress.com weblog

Alexandrina Chelu's Blog

Oameni de valoare

anacronietzsche ~ fara semne ~

haihui printre cioburi de gand

Summum jus, summa injuria - Mai multa lege, mai putina justitie

Democratie: si astfel, neputand face ca tot ceea ce este just sa fie tare, s-a facut ca tot ceea ce este tare sa fie just. BLAISE PASCAL

France Forever

Site de povestiri din/cu/despre si in Franta.

floriniaru

Şi nimica mişcă

nwradu blog

Dubito ergo cogito, cogito ergo sum

My Weekly Book

"Sometimes, I love books more than I love people..."

Mistreata Neprietenoasa

Ce gandim, dar nu vrem sa recunoastem ...

Colivia cu papagali

Unii au o pasarica, altii au un stol cu pasarele. Eu am doar o colivie cu papagali.

Dragusanul.ro

Dubito ergo cogito, cogito ergo sum

biographia litteraria

Dubito ergo cogito, cogito ergo sum

intrenoaptesizi

A fine WordPress.com site

Omul cu Ochelari

Zâmbește! Mâine poate fi și mai greu!

The Amelie's

Povești mai noi și mai vechi, de aici sau dintr-un alt univers

gunty roth

Niscai povesti despre ce-mi mai trece si mie prin cap...

LOC DE FRECAT MENTA

Dubito ergo cogito, cogito ergo sum

%d blogeri au apreciat asta: