Măritată și dezmăritată în cinci zile


eleva an V

Timp de doi ani după liceul pedagogic am fost învățătoare. În primul an am ținut morțiș să dau la IEFS. Fleoșc! Piciorul, rupt la un antrenament, mi-a făcut figura; am rămas cu genunchiul blocat la proba de gimnastică și am ieșit din sală pe targă. În anul următor am dat unde trebuia: la filosofie. Însă am crezut că e joacă, că sunt deșteapta deștepților și am învățat în dorul lelii. Așa că am intrat ”fără loc”, a doua sub listă. Dar nu despre asta e vorba.

Chiar la începutul carierei am cunoscut un tip, viitor marinar. Vecin al unei prietene, cunoscută într-o tabără, a fost însoțitorul meu pe parcuraul primei mele vizite în Maramureș. Îmi dăduse tata, în sfârșit, voie să merg. El s-a îndrăgostit, eu nu. Dar am acceptat să corespondăm.

Într-o zi, în micuța localitate și-a făcut apariția dumnealui. Îmbrăcat în haine bleumarin, de student la Marină, sosit fără să mă anunțe. Disperarea era evidentă. Nu mă dădeam în vânt după el dar haina de militar mă scotea din sărite. Colegii de cancelarie, însă, au rămas impresionați, extaziați. Multă vreme m-au tachinat. ”Ce-ți mai face marinelu’?” Le răspundeam monosilabic. Dar nici despre asta nu vreau să povestesc. Era nevoie doar să intrați în atmosferă.

Trecuse ceva vreme. El îmi scria, eu evitam să-i răspund. Într-o zi, mama m-a rugat să mă învoiesc trei zile, la sfârșit de săptămână. Avea o treabă urgentă, care reclama prezența mea. I-am promis că voi încerca.

Pe autobuzul de navetă îmi chinuiam creierii să inventez un motiv de învoire. Urma ca orele să mi le țină o prietenă, tot învățătoare. Discutasem cu ea tot felul de idei năstrușnice, dar nici una nu părea plauzibilă. Să-i spun că mama vrea să pună murăturile, mi-era peste mână. Era un miștocar, nu mergea. Tot făcând scenarii, am ajuns la școală, fără să fi ajuns la un rezultat.

Era o zi de marți. Directorul, un blond vânjos de vreo 30 de ani, ajunsese. Și nu știu cum, fără să gândesc, mi-a ieșit pe gură :

– Tovarășe Director, ați putea să mă învoiți și pe mine săptămâna asta de joi încolo? Am niște probleme personale. Îmi ține locul domnișoara…știți că are ore după amiază.

– Da’ ce probleme personale ai, domnișoară? Iha, să nu-mi spui că te măriți cu frumosul de la Marină?

– Ei, lăsați, știți..eu… m-am bâlbâit, neștiind ce să zic.

În minte s-a făcut un gol uriaș, creierul se golise. Eram conștientă că trebuie să-i spun că nu de măritat este vorba dar … am continuat să scot pe gură doar niște onomatopee.

– Hai, hai, lasă modestia, mi-a zâmbit complice directorul. Fuguța, până nu mă supăr că nu mi-ai zis mai repede. Ia-ți poșeta și valea. Cred că sunt o grămadă de lucruri de făcut înainte de. Te învoiesc de azi. Și lasă, îți țin eu orele. Domnișoara … sigur vrea să te ajute cu petrecerea.

În timp ce vorbea, fără să-mi laseo clipă de răgaz ca să-i spun că nu-i adevărat, că nu mă mărit, că nu-mi trebuie liber de marți, că mama mă vrea acasă pentru murături, m-am trezit împinsă afară. Ușa s-a închis sec în urma mea.

– Doamne, ce mă fac?, m-am lamentat prostită, vorbind de una singură.

Am luat primul autobuz spre casă, m-am dus glonț la prietena mea (încă nu plecase la școală) și i-am povestit tărășenia. După ce s-a învinețit de râs, mi-a propus s-o lăsam așa.
– Cum așa?
– Dau sfoară în țară că se face o stare civilă restrânsă, fără invitați, ca să nu apară ăia mai în vârstă.
– Și? Ești nebună. Cu cei tineri ce facem?

Eram o gașcă de învățători și profesori tineri. Ghidușa a găsit rezolvarea.

– Lasă, măi, cu ai noștri rezolv eu. Strâng bani de la toți, chipurile să îți luăm un cadou mare (frigider, nu știu, vedem). Le dau întâlnire sâmbătă la starea civilă și le spun acolo că a fost o poantă. Apari și tu, râdem, apoi mergem la o crâșmă să ne distrăm.

Zis și făcut. Eu mi-am  văzut de treabă, fâcând-o fericită pe mama. Reușisem” să mă învoiesc cinci zile, nu trei, urma ca sâmbătă să tragem un chef de pomină cu gașca. Planul părea perfect.

Vineri seara m-a sunat, cu un glas alarmat. Mi-a spus că e nevoie să trec neapărat pe la ea, că totul a căzut și că e groasă treaba. Când am ajuns, aveam limba de un cot, eram neagră. Am aflat că fusese nevoită să recunoască că nu mă mărit, că nu era adevărată povestea. Fusese nevoită. Profesorii în vârstă, supărați că nu i-am invitat la ceremonie, nici n-au vrut să audă bolboroselile ei. Îi lăsase rece explicația că nu aveam bani. Cu mic cu mare se hotărâseră să vină la Starea Civilă, chiar neinvitați, cu cadouri, că doar ”se mărită domnișoara noastră”.

– Gluma se îngroșase. Cum dracu’ să-i amețești pe ăștia cu: ” Cucu, a fost o glumă! Hai să chefuim de banii strânși”? Așa că, de voie de nevoie, am fost nevoită să dau în vileag totul.

– Cocaaa!, am răcnit. Ce au spus? Zi, te rog! Mă omori, mi-am implorat prietena, imaginîndu-mi tot felul de catastrofe.

– Nimic, măi. Le-am  trântit adevărul, chiar la plecare și nu am mai așteptat întrebări, am zbughit-o la autobuz.

Rămăsesem fără grai. Na, acum chiar aveam o problemă. Chiulisem 5 zile, orele mi le ținuse însuși directorul iar eu, nici veste – poveste de cununie civilă. În capul meu vuiau pedepse, care mai de care mai groaznice. Mă și  vedeam dată afară din învățământ. Mare brânză n-ar fi fost, voiam în anul acela să iau la facultate neapărat. Însă ce aș fi spus acasă?

Tata nu prea admitea poante. Eram într-un rahat până-n gât, din care nu vedeam ieșirea. Prietena mea m-a liniștit cât de cât.

– E prea devreme să te apuci de bocit. Să vedem ce se întâmplă luni și decidem după aceea, împreună, o strategie.

Luni am plecat la școală cu inima cât un purice. Mă așteptam la furtună, urlete, amenințări, chemat inspectoratul, tam – tam, bătut obrazul din partea colegilor. Am intrat în cancelarie cu ochii în pământ, aștepând să-mi cadă tavanul în cap.

Și…n-am înțeles nimic. M-a întâmpinat o tăcere suspectă. Niciunul n-a scos o vorbă, toți păreau îngrijorați, curtenitori și atenți. Nu știam ce să cred. Cele patru ore au trecut greu. În pauze am stat cu copiii, ferindu-mă să mai intru în cancelarie. Mintea derula dialoguri din care nu ieșeam decât extrem de șifonată, umilită, pedepsită. La prânz am trecut prin cancelarie să-mi iau bagajele și din nou am simțit ochii colegilor ațintiți. Mă priveau pe furiș, numai când eu îi coboram în pământ. În rest, se prefăceau că au treabă, corectau de zor prin caiete și, din când în când, câte unul mă întreba amabil dacă nu vreau apă sau altceva. Pe Director l-am căutat să-i explic că a fost o nefericită întâmplare, datorată prostiei mele. N-am putut da de el. Secretara mi-a spus că nu e în școală. Mi s-a părut că mă evită.

Eram bulversată. Ce se întâmpla? Plecam către casă fără să fi priceput ceva, În ușa școlii m-am întâlnit cu prietena mea. Am rugat-o, șoptit, să tragă cu urechea, să-i tragă de limbă, să descopere ce se întâmplă. Acasă am fost un pachet de nervi. Sunam din cinci în cinci minute, sperând că ajunge mai repede , cu sufletul la gură să aflu motivul tăcerilor.

Când, în sfârșit, mi-a răspuns, am auzit în telefon un chicotit.

– Ha, ha, ha, nici nu-ți vine să crezi!

– Zi! Te rog nu mai râde, că nu-i de râs. Spune odată!

Printre hohote de râs, care răsunau până la mine, Coca mi-a povestit. După ce plecase în fugă, ca să evite întrebările, colegii au făcut o scurtă ședință ad – hoc pentru a analiza ce s-a putut întâmpla. Concluzia la care au ajuns era una demențială. Erau siguri că marinarul mă părăsise înainte de starea civilă. Trebuiau să mă ajute să trec peste dezamăgire, ”să-i fim alături, e cumplit ce i s-a întâmplat. ” Au stabilit că cea mai bună metodă era să se comporte ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic și, cu delicatețe, să mă urmărească să nu cumva să am vreo cădere psihică. Coca a încercat, iar și iar, să le spună că a fost o glumă. N-au crezut-o. Spre jena mea, grija s-a întins destulă vreme, mă corcoleau ca pe un porțelan fragil.

Evident, a existat și o culme a ghinionului. Marinarul a aflat. Doina, o învățătoare suplinitoare avea, la rându-i, un prieten la Institutul de Marină, de care nu știam. I-a scris toată povestea: că pe ultima sută de metri, în fața ofițerului de stare civilă, amicul meu mă părăsise ca un nesimțit. S-a dus să-l caute pe ”ticălos”, să-i  ceară socoteală. L-a găsit în spital, cu un picior în ghips, rupt la fotbal cu vreo două săptămâni înainte de data la care se presupunea că mă părăsise. Cei doi detectivi n-au știut ce să creadă. Așa că Doina a tăcut, i-a povestit doar Cocăi rezultatul anchetei de la malul mării.

Norocul meu, în vară am intrat la facultate și am scăpat de grijulii. Cu marinarul? Cu el a fost o altă poveste.

Anunțuri


Categorii:Povestiri din viața reală

15 răspunsuri

  1. Excelenta povestire si intamplare de viata citita pe nerasuflate.

  2. Esti incredibil de talentata la scris. Povestea e amuzanta si te tine cu sufletul la gura. 2 thumbs up!

  3. Lili, tu trebuie sa pui intr-un volum toate novelele. Eram si eu pe acolo, supporting actor….lol…

  4. Atmosfera, suspans, emotii…multumesc pentru un text etrem de bun.

  5. Minunat. Mi-ai inseninat ziua. M-am dus in urma cu 30 de ani cand am fugit de o „cariera” de preoteasa, desi nici azi n-am uita ce ochi albastri avea „popa”. :))

  6. Am vrut sa citesc prin lentilele spiritului critic, insa talentul dvs de povestitor topeste orice raceala ! Deosebita consideratie pentru o scriitura aleasa !

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Doctor de Romanica'

Aventurile unui doctor in tara tuturor posibilitatilor

Corina's Blog

Just another WordPress.com weblog

Alexandrina Chelu's Blog

Oameni de valoare

anacronietzsche ~ fara semne ~

haihui printre cioburi de gand

Summum jus, summa injuria - Mai multa lege, mai putina justitie

Democratie: si astfel, neputand face ca tot ceea ce este just sa fie tare, s-a facut ca tot ceea ce este tare sa fie just. BLAISE PASCAL

France Forever

Site de povestiri din/cu/despre si in Franta.

floriniaru

Şi nimica mişcă

nwradu blog

Dubito ergo cogito, cogito ergo sum

My Weekly Book

"Sometimes, I love books more than I love people..."

Mistreata Neprietenoasa

Ce gandim, dar nu vrem sa recunoastem ...

Colivia cu papagali

Unii au o pasarica, altii au un stol cu pasarele. Eu am doar o colivie cu papagali.

Dragusanul.ro

Dubito ergo cogito, cogito ergo sum

biographia litteraria

Dubito ergo cogito, cogito ergo sum

intrenoaptesizi

A fine WordPress.com site

Omul cu Ochelari

Zâmbește! Mâine poate fi și mai greu!

The Amelie's

Povești mai noi și mai vechi, de aici sau dintr-un alt univers

gunty roth

Niscai povesti despre ce-mi mai trece si mie prin cap...

LOC DE FRECAT MENTA

Dubito ergo cogito, cogito ergo sum

%d blogeri au apreciat asta: