Cum m-am măritat și dezmăritat în cinci zile


eleva an V

Timp de doi ani după ce am terminat liceul pedagogic am fost învățătoare în comuna Râșca, județul Suceava. În primul an am ținut morțiș să dau la Educație Fizică și Sport. Idioată!  Piciorul rupt la un antrenament mi-a făcut figura, am rămas cu genunchiul blocat la proba de gimnastică, am ieșit din sală pe targă și examenul s-a sfâșit pentru mine. În anul următor am dat acolo unde mă îndemnau toți profii din liceu să dau, la facultatea de filosofie. Însă am crezut că e o joacă, că sunt deșteapta deștepților și am învățat în dorul lelii. Așa că am intrat ”fără loc”, cum ne distram pe vremuri de cei care aveau medie mare dar erau sub listă. A doua sub listă, curat ghinion. Dar nu despre asta vreau să vă povestesc.

Chiar la începutul carierei mele de învățătoare am cunoscut un tip, care studia la Institutul de Marină ”Mircea cel Bătrân” din Constanța. Vecin al unei prietene din Maramureș, pe care o cunoscusem într-o tabără, a fost însoțitorul meu în zilele de vară în care tata mi-a dat, în sfârșit, voie să mă duc în vizită la prietena mea. El s-a îndrăgostit, eu nu. Eram speriată de dragoste, trăiam mai mult din cărți decât din viața reală. Am acceptat însă să corespondăm. Eu fără prea multă tragere de inimă, el făcându-mi o curte nebună.

Într-o zi, în micuța localitate în care eram tânără învățătoare, spre disperarea mea, și-a făcut apariția dumnealui. Îmbrăcat în haine bleumarin de student la Marină, venit să mă vadă fără să mă anunțe. Disperarea mea, născută din faptul că nu mă dădeam în vânt după el dar nici după haina de militar care nu îmi plăcuse niciodată, era evidentă. Chiar nu-mi plăceau astfel de surprize. Colegii de cancelarie au rămas, însă, impresionați, extaziați de ”prietenul” venit de departe  și nedumeriți de ce nu sunt nebună de bucurie. Multă vremea m-au tachinat cu ”ce-ți mai face marinelu, domnișoară?”, Le răspundeam monosilabic, eram pe vremea aceea o tânără sălbăticiune care nu înțelegea dragostea și visa cu totul altceva. Dar nici despre asta nu vreau, de fapt să vă povestesc. Era însă nevoie să intrați în atmosferă, spre a înțelege adevărata poveste.

Trecuse ceva vreme de la vizita intempestivă. Nu pot spune că eram în relații de prietenie cu marinarul, el îmi trimitea scrisori, eu mă prefăceam că nu le-am primit și evitam să-i răspund. Într-o zi, mama m-a rugat să mă învoiesc trei zile de la școală spre sfârșit de săptămână, pentru nu știu ce treabă urgentă, care reclama prezența mea. I-am promis că voi încerca însă pe autobuzul cu care făceam naveta de  la Fălticeni la Râșca îmi chinuiam creierii să descopăr ce motiv aș putea inventa ca directorul să nu mă refuze. Urma ca orele să mi le țină o prietenă, tot învățătoare dar care avea clasa după amiază. Împreună cu Coca, prietena ce voia să mă ajute cu suplinirea, discutasem tot felul de idei năstrușnice despre ce i-aș putea spune directorului. Să-i spun că mama avea nevoie de mine mi-era peste mână, nu părea un motiv plauzibil. Iar el era un tip miștocar de felul lui. Tot făcând scenarii,  am ajuns la școală fără a avea în cap o variantă care să-mi placă. Nici una din scenetele care-mi înfiebântaseră imaginația nu mi se părea bună.

Era o zi de marți. Directorul, un blond vânjos de vreo 30 de ani, era deja la școală. Nu știu cum, fără să mă fi gândit, îmi iese pe gură :

–        Tovarășe Director, ați putea să mă învoiți și pe mine săptămâna asta de joi încolo? Am niște probleme personale de rezolvat și numai acum se poate. Îmi ține locul domnișoara Coca.

–        Da’ ce probleme personale ai, Domnișoară? Să nu-mi spui că te măriți cu băiatul ăla frumos de la Marină, care te-a tot căutat la școală? Frumoasă pereche sunteți!

–        Ei, lăsați, știți..eu… mă bâlbâi ca idioata, neștiind ce să zic. În minte mi se face un gol uriaș, nu-mi vine nici un răspuns în creierul golit de idei. Cumva, însă, eram conștientă că trebuie să spun că nu de măritat este vorba.

Și continui să mă bâlbâi, mai mult cu onomatopee decât cu cuvinte.

–        Hai, hai, nu mai fi modestă!, îmi zâmbește larg directorul. Fuguța, până nu mă supăr pe tine că nu mi-ai zis mai repede. Ia-ți poșeta și fugi acasă, că sunt o grămadă de lucruri de făcut înainte de așa un eveniment. Te învoiesc de azi. Și lasă, îți țin eu orele toată săptămâna. Îmi face chiar plăcere. Iar domnișoara Coca sigur vrea să te ajute cu evenimentul.

În timp ce vorbea, nelăsându-mi nici un moment să-i spun că nu este adevărat, că altul este motivul, că nu-mi trebuie liber de marți, că mama mă vrea acasă și nu măritatul, m-am trezit împinsă afară din școală și am auzit ușa închizându-se sec în urma mea.

–        Doamne, acum ce mă fac?, m-am lamentat, prostită, vorbind de una singură.

Am luat primul autobuz spre Fălticeni, m-am dus glonț la Coca acasă care încă nu plecase la școală și i-am povestit toată tărășenia. După ce s-a învinețit de râs, Coca mi-a propus să o lăsam așa. ”Cum așa?” Urma să dea sfoară în țară că se face o stare civilă restrânsă, fără invitați, ca să nu se supere profesorimea din școală. ”Da’, dar ce aveam să făceam cu tineretul?” Eram o gașcă de învățători și profesori tineri, la vreo 10. Ne împăcam excelent și s-ar fi supărat pe mine dacă mă măritam fără să-i invit la ceremonie. Ghidușa mea prietenă a găsit rezolvarea.

–        Lasă, măi, cu ăștia ai noștri rezolv eu. Strâng bani de la toți, chipurile să îți luăm un cadou mare, frigider, nu știu, vedem. Le dau întâlnire sâmbătă în Fălticeni, la starea civilă, și le spun acolo că a fost o poantă. Apari și tu, apoi mergem cu banii la o crâșmă să ne distrăm.

Zis și făcut. Eu mi-am  văzut de treabă acasă, fâcând-o fericită pe mama pentru care ”reușisem” să mă învoiesc cinci zile și nu trei, urma ca sâmbătă să tragem un chef cu gașca de profi și învățători mai tineri. Planul părea perfect.

Vineri seara m-a sunat Coca, cu un glas alarmat. Mi-a spus că e nevoie să trec neapărat pe la ea să stăm de vorbă, că totul a căzut și e groasă treaba la școală. Când am ajuns, aveam limba de un cot, mai mult am alergat decât am mers, neagră de neliniște. Și am aflat că fusese nevoită să le spună că nu mă mărit și că nimic nu este adevărat din toată povestea. Profesorii mai vârstă, supărați că nu i-am invitat și pe ei la fericitul eveniment, nici nu au vrut să audă ceea ce le bolborosise Coca. Îi lăsase rece explicația că n-am invitat multă lume întrucât nu aveam bani. Cu mic cu mare se hotărâseră să vină la Starea Civilă, chiar neinvitați, cu cadouri, că doar ”se mărită domnișoara noastră dragă”. Erau oameni în vârstă, cu copii și nepoți acasă.

Gluma se îngroșase. Coca și-a dat seama că pe aceștia nu-i mai puteam ameți cu ” Cucu, a fost o glumă! Hai să chefuim de banii strânși”. Așa că, de voie de nevoie, a fost nevoită să dea în vileag tărășenia, încercând să-i convingă că nu este nici o cununie, că nu mă mărit.

–        Coca!!! Ce au spus? Zi, te rog! Mă omori cu suspansul, mi-am implorat prietena. Prin cap îmi treceau tot felul de catastrofe, în vreme ce răcneam.

–        Nimic, măi. Le-am  trântit adevărul scurt, chiar la plecare și nu am mai așteptat întrebări, am zbughit-o la autobuz.

Rămăsesem fără grai. Na, acum chiar aveam o problemă. Chiulisem 5 zile de la școală, orele mi le ținuse însuși directorul iar eu, nici veste – poveste de cununie civilă sau alt eveniment ”groaznic” de important. În capul meu vuiau pedepse, care mai de care mai groaznice. Mă și  vedeam dată afară din învățământ. Mare brânză n-ar fi fost, voiam în anul acela să iau la facultate neapărat. Însă ce aș fi spus acasă?

Tata nu prea admitea poante. Eram într-un rahat până-n gât, din care nu vedeam ieșirea. Coca m-a mai liniștit. Mi-a spus că e prea devreme să mă apuc de bocit, ”să vedem ce se va întâmpla luni la școală și decidem după aceea, împreună, o strategie comună”.

Am plecat la școală cu inima cât un purice. Mă așteptam la furtună, urlete din partea directorului, amenințări, chemat inspectoratul, tam – tam fără sfârșit, bătut obrazul din partea colegilor. Am intrat în cancelarie cu ochii în pământ, aștepând să-mi cadă tavanul în cap. N-am înțeles nimic, m-a întâmpinat o tăcere suspectă. Niciunul n-a scos vreo vorbă, toți păreau îngrijorați, curtenitori și atenți cu mine. Nu știam ce să cred, cele patru ore au trecut greu. În pauze am stat cu copiii în clasă, ferindu-mă să mai intru în cancelarie. În minte mi se derulau dialoguri din care nu ieșeam decât extrem de șifonată, umilită, pedepsită. La prânz am trecut prin cancelarie să-mi iau bagajele și din nou am simțit ochii colegilor ațintiți asupra mea. Mă priveau pe furiș, numai atunci când eu îi coboram în pământ. În rest, se prefăceau că au treabă, corectau de zor caietele copiilor și, din când în când, câte unul mă întreba amabil dacă nu vreau apă sau altceva. Pe Director l-am căutat să-i explic că totul a fost o nefericită întâmplare, datorată prostiei mele. N-am putut da de el. Secretara mi-a spus că nu e în școală și mi s-a părut că mă evită.

Eram bulversată. Ce se întâmpla? Plecam către casă fără să fi priceput ceva, În ușa școlii m-am întâlnit cu Coca. Am rugat-o să tragă cu urechea prin cancelarie, să-i tragă de limbă pe colegi, poate descoperim ce se întâmplă. Toată ziua n-am fost decât un pachet de nervi. Sunam la Coca din cinci în cinci minute, sperând că ajunge mai repede acasă, așteptând cu sufletul la gură să aflu motivul tăcerilor.

Când în sfârșit mi-a răspuns, am auzit în telefon hohote de râs.
– Ha, ha, ha, nici nu-ți vine să crezi!

– Zi! Te rog nu mai râde, că nu-i de râs. Spune odată!

Printre hohote de râs, care răsunau până la mine în cameră, Coca mi-a povestit. După ce plecase în fugă din școală, ca să evite întrebările, colegii au făcut o scurtă ședință ad – hoc pentru a analiza ce mi s-a putut întâmpla. Concluzia la care au ajuns era una demențială. Erau siguri că marinarul mă părăsise chiar înainte de starea civilă și că trebuie să mă ajute să trec peste dezamăgire, ”să-i fim alături, e cumplit ce i s-a întâmplat. ” Au stabilit că cea mai bună metodă era să se comporte ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic iar cu delicatețe să mă urmărească, pentru ca nu cumva să am vreo cădere psihică. Voiau să să mă susțină. Coca a încercat, iar și iar, să le spună că n-a fost decât o glumă. N-au crezut-o.

Spre jena mea, grija lor s-a întins destulă vreme, mă corcoleau ca pe un porțelan fragil. Iar culmea ghinionului a fost că marinarul a aflat. Doina, o învățătoare suplinitoare avea, la rându-i, un prieten la Institutul de Marină, de care nu știam. I-a scris toată povestea după cum au perceput-o colegii mei. Destinatarul scrisorii a aflat că pe ultima sută de metri, în fața ofițerului de stare civilă, nesimțitul mă părăsise. Prietenul Doinei s-a dus ă-l caute pe ticălos și să-i  ceară socoteală. L-a găsit în spital. Cu un picior în ghips, rupt la fotbal cam cu vreo două săptămâni înainte de data la care se presupunea că mă părăsise. Cei doi detectivi – învățătoarea și amicul ei – n-au știut ce să mai creadă. Așa că Doina a tăcut, i-a povestit numai Cocăi rezultatul anchetei care se desfășurase la malul mării.

Norocul meu!, vara am intrat la facultate și am scăpat de grijulii. Cu marinarul? Cu el a fost, pentru șapte ani, o altă poveste, începută cu ani mai târziu. O poveste care mi-a demonstrat că destinul îți joacă feste când ești sigur pe tine.



Categorii:Povestiri din viața reală

13 replies

  1. Excelenta povestire si intamplare de viata citita pe nerasuflate.

  2. Esti incredibil de talentata la scris. Povestea e amuzanta si te tine cu sufletul la gura. 2 thumbs up!

  3. Lili, tu trebuie sa pui intr-un volum toate novelele. Eram si eu pe acolo, supporting actor….lol…

    • Le scriu după cum îmi vine, nu într-o ordine cronologică. dar va veni și vremea poveștilor de la bunica, când ne fugărea pe amândouă prin grădină pentru că îi împletisem toți cocenii de porumb.

  4. Atmosfera, suspans, emotii…multumesc pentru un text etrem de bun.

  5. Minunat. Mi-ai inseninat ziua. M-am dus in urma cu 30 de ani cand am fugit de o „cariera” de preoteasa, desi nici azi n-am uita ce ochi albastri avea „popa”. :))

  6. Dana Rainov :)))))))))))))))))))

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

anacronietzsche ~ fara semne ~

haihui printre cioburi de gand

Summum jus, summa injuria - Mai multa lege, mai putina justitie

Democratie: si astfel, neputand face ca tot ceea ce este just sa fie tare, s-a facut ca tot ceea ce este tare sa fie just. BLAISE PASCAL

France Forever

Site de povestiri din/cu/despre si in Franta.

floriniaru

Şi nimica mişcă

nwradu blog

Dubito ergo cogito, cogito ergo sum

My Weekly Book

"Sometimes, I love books more than I love people..."

Mistreata Neprietenoasa

Ce gandim, dar nu vrem sa recunoastem ...

Colivia cu papagali

Unii au o pasarica, altii au un stol cu pasarele. Eu am doar o colivie cu papagali.

Dragusanul.ro

Dubito ergo cogito, cogito ergo sum

biographia litteraria

Dubito ergo cogito, cogito ergo sum

intrenoaptesizi

A fine WordPress.com site

Omul cu Ochelari

Zâmbește! Mâine poate fi și mai greu!

The Amelie's

Povești mai noi și mai vechi, de aici sau dintr-un alt univers

gunty roth

Niscai povesti despre ce-mi mai trece si mie prin cap...

LOC DE FRECAT MENTA

Dubito ergo cogito, cogito ergo sum

Lumea lui Teonymus

Nu există viaţă fără sens, ci doar oameni care nu l-au găsit încă...

%d blogeri au apreciat asta: