Dacă pentru 4-500 de locuri de muncă mutăm și dărâmăm 4 munți și amanetăm viața generațiilor viitoare cu o posibilă catastrofă, înseamnă că în cazul în care Guvernul USL s-ar ține de promisiunea creerii a 1 milion de locuri de muncă, ar trebui să dărâme sau să mute întreaga Românie.

Până în 2004, le-a fost ușor guvernelor să se achite de obligația de plată a pensiilor și salariilor bugetarilor. Pentru că întotdeauna mai era o fabrică, un combinat de vândut. Iar din banii obținuți se trăia o perioadă, se ostoiau în parte cererile greviștilor. De la intrarea în Uniunea Europeană, după ce României i-au rămas foarte puține de vândut, regulile au devenit mai aspre, modul de vânzare al companiilor a trebuit a fi mai transparent și sub lupa procurorilor și a Bruxelles-ului, guvernele n-au mai avut la dispoziție prea multe de oferit iar banii în pungă s-au subțiat. Despre strategii economice pe termen lung guvernele noastre nu au auzit. Așa că au trăit din datorii, ne-am împrumutat de pe piața externă și internă pentru plata acestor pensii și salarii.

În timp ce un guvern se împrumuta, opoziția țipa că nu este corect, că fiecare împrumut ne aruncă mai aproape de prăpastia falimentului de țară, în hăul incapacității de plată. Până când opoziția, cu ajutorul acestei critici ( justă, de altfel) și cu promisiunea că ajunsă la guvernare va stopa practica traiului pe datorie, a ajuns să facă la fel ca cei pe care îi critica. Căci atunci când nu te pricepi să faci ceva durabil, este mai comod să te împrumuți sau să trăiești de azi pe mâine vânzând lucruri din propria casă.

Din modul în care a ajuns România datoare în numai 23 de ani nu se poate trage decât o singură concluzie: clasa politică românească, indiferent de generație și de coloratură, este impotentă iar România este în faliment demult. Chiar dacă ne doare, chiar dacă ascundem sub preș acest faliment, el există și pe zi ce trece devine din ce în ce mai palpabil.

Iar la această impotență a guvernelor care au dovedit că nu sunt în stare să descopere strategii economice care să dezvolte România pe termen lung, se adaugă un fapt pe care nu-l observăm dar care, indubitabil, se va petrece. Parte din PIB-ul României este acoperit de sumele de bani care sunt trimiși lunar de cele 3 milioane de români care muncesc peste graniță. Uităm însă un lucru. Tinerii care și-au luat lumea în cap sătui de capitalismul de cumetrie din țară trimit bani părinților bătrâni rămași acasă dar nu mai este mult până când generația care a plecat hai –hui prin lume să își caute norocul nu va mai avea de ce să-i trimită, le vor muri părinții. Acela va fi momentul de cotitură care va face dovada clară a neputinței unui popor de a se guverna, de a da naștere unei clase politice responsabile.

Singura soluție este ca să se deștepte clasa noastră politică – sau să apară alta –  și să facă un plan de redresare a economiei României care să treacă dincolo de divergențele de doctrine stânga – dreapta și care să fie urmat, indiferent de guvernul aflat la conducere, cu sfințenie. Așa cum procedează multe din țările europene, planuri de dezvoltare duse mai departe chiar dacă din 4 în 4 ani partidul care formează guvernul își schimbă culoarea. Altfel, trăim să vedem declinul României dar va urma coma și, în cele din urmă, moartea.

Categorii:Politica în cuvinte