Știi ce este inima? Un adăpost al bucuriilor și tristeților.  Nu știu cum, bucuriile încap în acest adăpost oricât de multe ar fi dar tristețile nu. Se adună durere cu durere, tristețe cu tristețe până când inima nu mai poate să le cuprindă. Atunci simți cum adăpostul tău de gânduri, de sentimente și amintiri o ia razna. Dă să iasă afară din piept, se zbate, urlă a neputință, bate neregulat, te atenționează în tăcere să mai alungi din tristeți căci nu mai rezistă. Tu însuți simți că nu mai poți și cu limbajul minții chiar strigi: ”Nuuuu mai pot! Doamne, nu mai pot!” N-o spui cu voce tare căci cine te-ar înțelege! O spui în tăcere și auzi strigătul de neputință doar tu și agonia minții tale.

Poate modul în care ne eliberăm inima de tristețile prea multe și care o aglomerează până la sufocare, este lacrima. Puritatea ei spală tristețile, le alungă dinspre inimă spre ochi și apoi pe obraji împrăștiindu-le în univers. Doar prin lacrimă reușim să eliberăm inima astfel încât să facă loc altor tristeți. Și doar plângând din când în când putem să mergem mai departe, uneori arborând chiar un zâmbet. Numai că atunci când adăpostul este prea plin, când cupa amarului este plină ochi, chiar și lacrima răzbate greu pe obraji. 

Într-un asemenea moment sunt eu, sunt zilele mele pline de tristeți care au depășit de mult capacitatea de înmagazinare a adăpostului. Nu pot decât să mă rog: ”Dă Doamne lacrimi și eliberează-mi inima de prea multele tristeți și prea multă durere.”

Categorii:Miscelanea