Tristețe fără motive. Sau poate sunt atât de ascunse încât nici măcar nu pot să le recunosc. Am trecut de jumătatea vieții și îmi dau seama că toată zbaterea mea a fost fără nici o finalitate. M-am luptat cu viața, am căzut, am luat-o din nou de ca capăt și din nou, iară, o permanentă neliniște care nu mi-a adus decât bucurii pe termen scurt de o clipă. Îmi dau seama că viața unora ca mine nu-i construită decât din flasch-uri de zâmbete rare într-o permanență de lacrimii. Asta dacă ai suflet și decență, onestitate și cinste, omenie și iubire.

Cei care sunt reci, cei care se plâng fără a fi adevărată suferința pe care o afișează, cei care mint și înșală, cei fără de precepte reale morale, cei care subscriu doar în teorie la o viață curată nu au asemenea angoase.  Trec prin viață fără să le pese cât rău lasă în urma lor,  singurul lucru de care le pasă este egoismul lor și pentru asta distrug orice suflet întâlnit în cale, mai cu seamă dacă se întâlnesc cu cei cărora zâmbetul le-a dat târcoale prea arar.

Mă simt un paria, străină într-o asemenea lume, mă recunosc cu greu printre fantomele din jurul meu fiindcă par a fi singură. Căci nu mai sunt recunoscută în marea asta de schimonoseli a unor măști care se dau curate și pure, dar care ascund schelete de inimi prin toate buzunarele vieții lor.

Categorii:Miscelanea