Imagini din colț de retină (Ziua a III-a – miercuri)


Imagine

Dimineață, plecăm din Bistrița spre Oradea, cu sentimentul inutilității, marcată de faptul că românii au investit întotdeauna greșit. Nu i-a învățat nimeni ce să facă cu banii obținuți prin muncă grea și cinstită. Spun asta pentru că și la intrarea și la ieșirea din Bistrița se înalță maiestoase peste 4-500 case cu etaj, care de care mai arătoase, adevărate reședințe la care am visat cu toții pe când locuiam în cutiile de chibrituri ”dăruite” cu chirie de statul român pe vremea lui Ceaușescu. Sunt locuințele pe care și le-au făcut românii plecați la muncă hai – hui prin lume, în Italia, Spania, Franța, Germania. Locuințe în care nu se vede decât pe ici – colo câte un bătrân, din ce în ce mai gârbovit de vreme, locuind de cele mai multe ori într-o minusculă bucătărie. Nu cred că mai mult de 10% din cei plecați se vor mai întoarce în România să locuiască aici pentru totdeauna. Oamenii aceștia, pe care țara i-a fugărit prin politicile economice dezastroase, prin nepăsare, și-au făcut în țara de adopție un rost, prieteni, au născut copii care învață, își fac prieteni și-și vor croi o viață acolo. Ce motive ar mai avea la bătrânețe să vină să locuiască la mii de kilometri depărtare de copiii și nepoții lor, într-o țară pe care n-o vor mai recunoaște? Cel mai probabil, când părinții lor vor pleca într-o lume mai bună, va dispărea și nevoia de a se întoarce în fiecare vară sau de sărbătorile de iarnă la acel ”acasă”. Cu timpul casele lor, azi atât de mândre, vor fi din ce în ce mai scorojite încât prevăd cam în 20 de ani că se vor vinde pe un preț de nimic. Trecem pe lângă mândrețile de case și mă întreb la ce bun au economisit oamenii acei bani ca să îi investească într-o locuință în care nu vor locui decât arareori și doar acum, cât le mai trăiesc părinții?

Ne îndreptăm spre Cluj unde ne-am propus să poposim măcar vreo două ore. Drumul este aglomerat, văd în fugă Dejul, cu gara lui în care am schimbat pentru 7 ani de zile trenul spre Baia – Mare. Pe drum până la Cluj mă trăznește o concluzie amară: în România, în fiecare oraș, mai mare sau mai mic, te impresionează doar clădirile care aparțin statului (Primăriile, Direcțiile de finanțe, Inspectoratele de muncă, Casele de pensii), clădirile băncilor – multe și ocupând aproape toate spațiile centrale – și bisericile. Statul român pare a fi bogat iar cei care  alimentează această bogăție, patronii societăților comerciale, din ce în ce mai săraci.  Am din nou senzația inutilității, mi s-ar fi părut mai corect ca societățile comerciale, micii patroni să aibă an de an clădiri mai frumoase, cochete și spațioase și nu instituțiile statului. Angajații noștri au devenit, nu știu cum, mai bogați decât noi. Nu țin să fac această deosebire între acei ”grași” și ”slabi” despre care s-a tot vorbit în politica românească dar uitați-vă cu atenție la instituțiile statului din fiecare oraș și veți observa că sunt amplasate în clădiri impunătoare, chiar opulente. Printre puținii privați care au clădiri la fel de impunătoare sunt cei care au monopol: gazul, energia electrică și bineînțeles, băncile – acești cămătari legali. Nu fac excepție de la regulă nici bisericile, din ce în ce mai mari și mai multe care îmi strivesc și ucid credința.  Cred în faptul că biserici multe se regăsesc doar într-o țară săracă. Nemulțumirea mea este că țara este săracă doar dacă o privești din perspectiva omului simplu, căci instituțiile statului nu par a suferi de această sărăcie.Imagine

Mă reculez în tăcere, în sufletul meu, în cele câteva minute în care străbatem Gherla, ”împărăția morții” pentru mulți dintre cei aruncați în închisoare de regimul comunist pentru că le era dragă libertatea. Evităm să discutăm sau să vedem închisoarea căci și tatăl lui Virgil, un alt împătimit de libertate a făcut câțiva ani de Gherla. Știu că încă îl doare, așa că păstrăm tăcerea, fiecare cu gândurile lui.

Facem oprirea promisă de 2 ore în Cluj, un oraș frumos care poate sta mândru în fața oricărui alt oraș din Occident. Nu ne-am propus prea multe lucruri la Cluj, doar să bem o cafea la o terasă și să privim trecătorii. E o zi de miercuri și te poți aștepta ca terasele să fie goale iar oamenii la muncă. Cu surprindere constatăm că viața este agitată în Cluj, mai ales la terase, ca de altfel în toate orașele României. E o altă mirare a mea. Dacă suntem atât de săraci, cum de sunt pline toate crâșmele din orice oraș ai străbate? Aș înțelege că orașele nu sunt pustii pentru că oamenii nu au de lucru și se plimbă de colo colo în căutare de slujbe dar dacă nu au de lucru de unde au bani să cheltuie la terasă? Retorică, dragii mei, nu aștept un răspuns la aceste întrebări.

ImagineLăsăm Clujul în spatele nostru și ne îndreptăm cu viteză spre Oradea. Sus, la Piatra Craiului, hotărâm un nou popas pentru că ne este deja foame. Vrem un gulaș dar încă nu este gătit așa că ne mulțumim cu ce are bucătarul. Probabil am adus o dată cu noi ploaia căci deodată se rup baierele cerului și începe să plouă nebunește, forțându-ne să ne mutăm de pe terasă înăuntru. Mâncarea nu este grozavă dar aerul proaspăt adus de ploaia rebelă ne mai răcorește sufletul. Îmi îmbunătățesc colecția de ii cu una nouă, dintr – un magazin sus la Piatra Craiului care vinde produse tradiționale. Mă hotărăsc la una din in topit care îmi place și plec cu sufletul îndoit din magazin căci refuz la ieșire o femeie în vârstă care mă abordează și mă întreabă dacă  nu aș mai dori încă una făcută de mâna ei. Dacă ar fi după mine le-aș achiziționa pe toate căci simt în bucata de pânză sufletele acelor femei care stau cu acul și lucrează zi și noapte să ne ofere ceva din tradiția românească.

ImagineDin nou la drum, Oradea este în fața noastră și vrem să ajungem devreme, am stabilit o întâlnire cu un om drag, cunoscut până acum doar în online.

ImagineNe cazăm la Hotel Astoria, chiar lângă teatru, prețul a crescut de 3 ori față de ultima dată dar este comod pentru noi căci este lângă Corso, unde îmi place să mă plimb. Întâlnire cu un OM, povești câte în lună și în stele de parcă ne cunoaștem dintotdeauna, o seară minunată pentru mine în Oradea. Mâine, o altă zi! 

Anunțuri


Categorii:Povestiri din viața reală

2 răspunsuri

  1. Vam descoperit 🙂 🙂 și ma bucur, îmi place să citesc 🙂

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Doctor de Romanica'

Aventurile unui doctor in tara tuturor posibilitatilor

Corina's Blog

Just another WordPress.com weblog

Alexandrina Chelu's Blog

Oameni de valoare

anacronietzsche ~ fara semne ~

haihui printre cioburi de gand

Summum jus, summa injuria - Mai multa lege, mai putina justitie

Democratie: si astfel, neputand face ca tot ceea ce este just sa fie tare, s-a facut ca tot ceea ce este tare sa fie just. BLAISE PASCAL

France Forever

Site de povestiri din/cu/despre si in Franta.

floriniaru

Şi nimica mişcă

nwradu blog

Dubito ergo cogito, cogito ergo sum

My Weekly Book

"Sometimes, I love books more than I love people..."

Mistreata Neprietenoasa

Ce gandim, dar nu vrem sa recunoastem ...

Colivia cu papagali

Unii au o pasarica, altii au un stol cu pasarele. Eu am doar o colivie cu papagali.

Dragusanul.ro

Dubito ergo cogito, cogito ergo sum

biographia litteraria

Dubito ergo cogito, cogito ergo sum

intrenoaptesizi

A fine WordPress.com site

Omul cu Ochelari

Zâmbește! Mâine poate fi și mai greu!

The Amelie's

Povești mai noi și mai vechi, de aici sau dintr-un alt univers

gunty roth

Niscai povesti despre ce-mi mai trece si mie prin cap...

LOC DE FRECAT MENTA

Dubito ergo cogito, cogito ergo sum

%d blogeri au apreciat asta: